ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2582/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2582/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 15 iunie 2012 pe rolul Curții de Apel București, secția

a VIII a contencios administrativ și fiscal, sub dosarul nr. 4870/2/2012, partea

reclamantă SC A.G. SA a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 307 din 25

mai 2012 a C.N.A., solicitând, în principal, anularea acestei decizii și

exonerarea sa de la plata amenzii in cuantum de 200.000 lei, iar, în subsidiar,

să se constate că sancțiunea aplicată de pârâtul C.N.A. este disproporționată

față de gravitatea faptei reținute și să dispună înlocuirea sancțiunii amenzii

cu cea a somației publice.

În motivarea cererii

formulate, a arătat partea reclamantă că stabilirea faptelor in sarcina ei prin

decizia prin care s-a aplicat sancțiunea cu amenda in cuantum de 200.000 lei,

având ca temei pretinsa încălcare art. 3 din Legea nr. 504/2002; art. 30, 34 și

40 C. audiovizualului, s-a realizat printr-o greșită interpretare a textelor

legale.

A susținut reclamanta

că în sarcina sa s-au reținut doua tipuri de abateri petrecute în cadrul

edițiilor emisiunii „S.P.” difuzate în datele de 26, 27, 28 și 29 martie, a

celor difuzate, în perioada 02-12 aprilie, precum si ale celor din 26 aprilie,

15 si 16 mai 2012, respectiv folosirea unui limbaj si prezentarea unui

comportament constând in „vulgarități, invective, gesturi si cuvinte obscene”,

consecința reprezentând-o „prezentarea unui program de o calitate

incalificabila”; și prezentarea de acuzații la adresa unor persoane privind

comportamente nelegale sau reprobabile din punct de vedere moral, insultarea

acestora, consecința reprezentând-o încălcarea dreptului la imagine și

reputație.

S-a arătat că

„prezentarea unui program de o calitate incalificabila” nu reprezintă un

subiect al protecției reglementate, raportat la conținutul programelor de

televiziune, iar paratul aplicat o sancțiune pentru o fapta care nu este

reglementata de lege.

A susținut reclamanta

că din actele normative relevante, rezultă că în intervalul orar 23:00 - 05:00

intervine prezumția ca numai publicul adult are acces la programele de

televiziune, iar acestui public nu ii sunt aplicabile restricții de natura

calității programului.

S-a arătat că

autorității emitente nu ii este permis să emită judecați de valoare

calomniatoare, întemeiate pe considerațiuni eminamente subiective, cu privire

la aspecte care nu formează obiectul normei legale, C.E.D.O. stabilind că

exprimarea opiniei de către autoritățile publice trebuie realizată cu maximă

moderație și reținere.

S-a invocat in acest

sens art. 10. alin. (2) din Convenție potrivit căruia ingerința autorității

publice in exercitarea dreptului la libera exprimare pe criteriul (inexistent

din punct de vedere legal) al calității programului, reprezintă o forma

nedisimulata de cenzura care se transforma in cauza de nulitate a actului

administrativ, dreptul la libera exprimare fiind protejat indiferent de forma

pe care exercitarea acestuia o îmbracă.

Astfel, s-a apreciat

că si emisiunile de divertisment in care se dezbat „mondenități” de către

persoane care folosesc un limbaj nepotrivit, reprezintă subiect al protecției

din punct de vedere al jurisprudenței C.E.D.O., indiferent de calitatea pe care

autoritatea publica opinează ca programul ar avea-o.

S-a mai arătat, in

acțiune, că modul în care C.N.A. a analizat, constatat si sancționat

contravențiile izvorând din încălcarea dreptului la proprie imagine si

reputație excede cadrului legal atât din punct de vedere al rolului actului

administrativ, al elementelor constitutive ale contravenției, cat si al

obligației de probațiune a faptelor.

S-a arătat că, in

speța de fata, in ciuda caracterului generos al citatelor prin care se

învederează abundenta limbajului injurios si „colorat” in cadrul emisiunilor,

autoritatea nu a dovedit si nu a argumentat necesitatea aplicării amenzii maxime

si nici caracterul corespunzător al acesteia, neexistând circumstanțe care sa

justifice aplicarea unei sancțiuni atât de drastice, cum este amenda de 200.000

lei.

S-a mai arătat că

aspectele invocate, respectiv emisiunile din: 27 martie 2012 când a fost

parodiat așa-zisul muzeu „C.H.” si a fost discutat un proces de malpraxis

desfășurat in S.U.A.; 28 martie 2012 in care s-a discutat cu privire la faptul

ca dl. T.A. a afirmat ca ar fi tatăl dnei. A.H. si in care de asemenea a fost

desenata o schița a unui sifon pe o coala A4 parodiindu-se tablourile dnei. H.;

29 martie 2012 in care a fost prezentata declarația dnei. A.H. cu privire la

intenția de a promova acțiuni in justiție împotriva mai multor persoane; 25

aprilie 2012 in cadrul căreia ziarista M.B. a susținut ca dna. L.P. consuma

droguri si întreține o relație extraconjugala, acuzații pe care C.N.A.

le-a considerat ca fiind foarte grave si cu privire la care prezentatorul D.C. nu

si-a exercitat obligația de a solicita ferm probe; 15 mai 2012 in cadrul căreia

invitatul F. a susținut ca tatăl dnei. O.Z. a fost „turnat la Securitate de

către mama acesteia”, acuzație cu privire la care prezentatorul D.C. nu si-a

exercitat obligația de a solicita ferm probe, reprezintă discuții privind

aspecte și idei a căror importanta si incidența sunt in cel mai bun caz

ignorabile, însă cu privire la care paratul C.N.A. a adoptat o poziție al cărei

caracter drastic arunca in derizoriu însuși rolul său ca autoritate.

S-a susținut că, în

cadrul raportului civil delictual, persoana al cărui drept la imagine si

reputație a fost încălcat, in măsura in care dorește obținerea de reparații,

are obligația de a dovedi judecații săvârșirea delictului civil, si întinderea

daunelor, fiind in aceeași măsură aplicabilă și unei autorități care invocă

săvârșirea faptei in cadrul unui raport administrativ contravențional. ( cauza

A. contra României )

La termenul din data

de 11 octombrie 2012, reclamanta a depus la dosar cerere completatoare prin

care a solicitat ca, în subsidiar, Curtea să constate că sancțiunea aplicată de

pârâtul C.N.A. este disproporționată față de gravitatea faptelor reținute,

astfel încât să dispună diminuarea spre minimul legal a amenzii aplicate.

La termenul din data

de 13 septembrie 2012, pârâtul C.N.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a

solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată și menținerea deciziei

atacate, ca fiind temeinică și legală.

Consiliul a constatat

că au fost încălcate și dispozițiile art. 40 alin. (2), potrivit cărora

moderatorii programelor au obligația să solicite ferm interlocutorilor să

probeze afirmațiile acuzatoare sau să indice, cel puțin, probele care le

susțin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt

acuzațiile.

Membrii Consiliului

au apreciat că dl. D.C. a adoptat o conduită care a permis și a încurajat, pe

alocuri, atitudinea invitaților, o astfel de conduită încălcând dispozițiile art.

40 alin. (3) C. audiovizualului, care prevăd că realizatorii emisiunilor au

obligația să nu permită invitaților să folosească un limbaj injurios sau să

instige la violență.

Consiliul a

considerat că, sub pretextul abordării unor subiecte de actualitate, invitații

emisiunii au transformat aceste ediții în arme de insultă la adresa unor

persoane, fapt deosebit de grav în contextul în care televiziunea constituie un

spațiu public cu o importantă influență asupra comportamentului social.

În cauză, la data de

30 august 2012, terțul intervenient N.D.C. a formulat cerere de intervenție

voluntară accesorie în sprijinul apărării pârâtului C.N.A., solicitând

admiterea cererii de intervenție voluntară accesorie și respingerea cererii

introductive a SC A.G. SA ca neîntemeiată.

Curtea de apel, prin

încheierea de la termenul din data de 11 octombrie 2012, a admis în principiu

cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de terțul intervenient N.D.C.

Prin

Sentința

nr.

6067 din 26 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca nefondată, excepția de

tardivitate invocată de intervenientă; s-a admis in parte plângerea formulată

de reclamanta SC A.G. SA, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A. și intervenienta

N.D.C. S-a dispus reducerea amenzii aplicate prin Decizia CNA nr. 307/2012 de

la suma de 200.000 lei la suma de 60.000 lei și au fost menținut în rest

dispozițiile deciziei contestate.

Analizând

înscrisurile atașate la dosar, constatând că este competentă să procedeze la

soluționare în condițiile art. 3 pct. 4 C. proc. civ., raportat la art. 93 alin.

(3) din Legea nr. 504/2002, Curtea de apel a reținut incidența dispozițiilor art.

3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, art. 90 alin. (1) lit. h) și alin. (2) din

același act normativ, art. 91 alin. (1) și (3) din Legea audiovizualului, art. 30,

34, 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare.

Referitor

la solicitarea titularei cererii de intervenție voluntară accesorie, N.D.C., in

sensul că cererea de completare a contestației este tardivă, în raport de dispozițiile

art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 care impun un termen de 15 zile pentru

atacarea deciziei C.N.A., instanța de fond a apreciat că nu este întemeiată, in

raport de obiectul cauzei, contestarea unei decizii C.N.A., dispozițiile art. 93

din Legea nr. 504/2002, completându-se cu dispozițiile Codului de procedură

civilă în materia judecății în primă instanță [(art. 132 alin. (1) C. proc. civ)],

cât și cele ale art. 34 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001.

S-a

constatat că partea reclamantă a respectat termenul de 15 zile de la comunicare

de contestare a deciziei interpretarea propusă de N.D.C. având un caracter

excesiv și fiind lipsită de acoperire în textul legal menționat.

Tot

preliminar, Curtea de apel a arătat că prin cererea de intervenție voluntară

accesorie se poate susține poziția procesuală a părții în favoarea căreia s-a

intervenit, o astfel de cerere având, potrivit doctrinei de drept procesual

civil și unei jurisprudențe constante, natura juridică a unei apărări, nefiind

obligată instanța a lămuri în vreun fel raporturile juridice de drept privat

dintre partea reclamantă SC A.G. SA și intervenienta N.D.C.

Pe fondul

cauzei, instanța de fond a apreciat, în raport de Decizia C.N.A. nr. 307

din 25 mai 2012, precum și de temeiurile de drept invocate de autoritatea

pârâtă și de situația de fapt expusă, că părții reclamante SC A.G. SA îi sunt

imputate două contravenții, respectiv cea sancționată de art. 90 alin. (1) lit.

h) din Legea nr. 504/2002 și cea sancționată de art. 91 alin. (1) din Legea nr.

504/2002 cu raportare la art. 30, art. 34 alin. (1) și art. 40 alin. (1), (2)

și (3) din Decizia nr. 220/2011.

S-a

arătat că dacă prima dintre contravenții rezultă în mod expres și explicit din

conținutul deciziei contestate, cea de-a doua transpare din textul actului

litigios prin raportarea pe care o face C.N.A., în considerente, la dispozițiile

art. 91 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, dar și la dispozițiile art. 30,

34 alin. (1) și art. 40 alin. (1), (2) și (3) din Decizia nr. 220/2011 în

dispozitiv, împrejurare reținută și de către intervenientă.

S-a reținut

in sentința atacată că reclamanta se raportează în mod greșit la fapta concretă

ce i se impută ca și contravenție, fiind eronată și argumentarea făcută prin

prisma intervalului orar în care se difuzează emisiunea, căci art. 3 alin. (1)

din Legea nr. 504/2002 impune ca prin difuzarea și retransmisia serviciilor de

programe să se realizeze și să asigure informarea, educarea și divertismentul

publicului, cu respectarea libertăților și a drepturilor fundamentale ale

omului, fără nicio diferențiere de interval orar.

De

asemenea, Curtea de apel a apreciat că raportarea părții reclamante este

eronată exclusiv din culpa SC A.G. SA, câtă vreme rezultă în mod cert din

conținutul deciziei C.N.A. nr. 307/2012 motivele care atrag sancționarea și,

mai mult, contravenienta a beneficiat de asistența juridică de specialitate a

unei echipe de avocați aleși.

S-a

apreciat că nu pate poate fi primită apărarea părții reclamante, și in raport

de dispozițiile art. 26 alin. (1) din Constituția României,

dispozițiile

art. 8 paragraful 1

din

C.E.A.D.O.L.F., dreptul la viața privată, identitatea personală, integritatea

fizică și morală recunoscute de jurisprudența C.E.D.O.

Totodată, s-a reținut

că potrivit jurisprudenței C.E.D.O.

dreptul la

apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții

private, este legat de art. 8 din Convenție, neputându-se afirma că onoarea,

reputația sau dreptul la propria imagine nu ar intra în sfera drepturilor

fundamentale ale omului, ele fiind o dimensiune a dreptului la viață privată,

în decizia contestată în cauza, raportările C.N.A. la dreptul la propria

imagine fiind lato sensu, acoperind inclusiv aspectele privitoare la onoare și

reputație.

S-a

reținut in raport de textele de lege invocate și dreptul C.N.A. de a sancționa

încălcări ale drepturilor fundamentale prin difuzarea de programe, in mod

greșit

raportându-se

partea reclamantă, în concluziile pe fondul cauzei, la condițiile răspunderii

civile delictuale.

S-a arătat in

sentința atacată că reclamanta a recunoscut implicit că au fost emisiuni în

care ipoteza legală ce constituie premisa contravenției a existat, că, deși din

lectura deciziei C.N.A. se impută părții reclamante zeci de afirmații și

gesturi din cursul emisiunilor monitorizate, totuși SC A.G. SA s-a referit doar

la 5 chestiuni dintre cele subliniate de Consiliu.

În

concluzie, Curtea de apel a apreciat că încălcarea de către SC A.G. SA a

obligației instituite de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, privind

informarea, educarea

și divertismentul publicului, cu respectarea libertăților și a drepturilor

fundamentale ale omului,

este dincolo de orice dubiu, limbajul vulgar și injurios,

gesturile obscene, insinuările și acuzațiile aduse diverselor persoane vizate

de dialoguri, pe fondul atitudinii în general pasive a moderatorului, ducând la

afectarea demnității acestora, prin prisma onoarei și reputației.

Cât privește

libertatea de exprimare, s-a reținut in raport de dispozițiile art. 30 din

Constituția României, că prin aceasta nu se poate aduce atingere demnității,

onoarei, vieții private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora

din urmă conducând la răspunderea persoanei care și-a manifestat libertatea de

exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituțional.

Totodată, s-a avut in

vedere că dispozițiile art. 10 din Convenție, apără libertatea de exprimare a

opiniilor și ideilor, precum și cea de informare, fără nicio constrângere, prin

mijloace tehnice diverse, de la cele tradiționale la cele mai moderne, privind

opinii și informații politice, sociale sau economice, expresia artistică și

informații cu caracter comercial, acest drept nefiind insă unul absolut, putând

fi restrâns in ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este

îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim

apăra sau chiar împotriva democrației însăși.

A reținut Curtea de

apel că ingerința adusă libertății de exprimare trebuie să se bazeze pe o

dispoziție normativă existentă în dreptul intern, in condițiile existenței

unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de par. 2 al art. 10 din

Convenție, iar ingerința să fie necesară într-o societate democratică.

În cauza de față, Curtea de apel a

constatat că aspectele „tratate” în cadrul emisiunilor în litigiu nu

contribuiau prin ceva la dezbaterea de interes general, fiind în general

chestiuni ce țineau de viața intimă, familială sau privată a persoanelor

vizate, genul programului fiind, divertisment.

De asemenea, nu s-a constat existența

unui scop de informare a publicului, prin lămurirea unor chestiuni de interes

general, dat fiind și persoanele invitate spre a participa la dezbateri.

S-a avut in vedere că discuțiile au

vizat, între altele, chestiuni referitoare la aspectul fizic al unor persoane,

punerea în discuție a filiației unei persoane, imputarea unor conduite imorale,

a consumului de droguri, a unor relații extraconjugale; o relevanță aparte

fiind acordată și limbajului folosit, unul ce se poate caracteriza ca fiind

injurios și agresiv, la o televiziune cu acoperire națională.

Curtea de apel a apreciat că nu poate

fi menținută amenda contravențională aplicată părții reclamante într-un cuantum

de 200.000 lei, impunându-se reducerea acesteia.

În acest

sens, s-a reținut că deși se impută părții reclamante săvârșirea a două contravenții,

în realitate fapta săvârșită este una singură, susceptibilă a avea o dublă

încadrare juridică, respectiv aceea de a fi difuzat un program fără respectarea

libertăților și drepturilor fundamentale ale omului, rezultat pe de o parte al

unei conduite comisive în raport de afirmațiile efectiv transmise, iar pe de

altă parte al unei conduite omisive prin prisma lipsei de reacție a

moderatorului.

A

constatat judecătorul fondului că fapta în discuție se poate încadra atât în

dispozițiile art. 90 alin. (1) lit. h) din lege, ca urmare a încălcării art. 3 alin.

(1) din Legea nr. 504/2002, cât și în cele ale art. 91 alin. (1) din același

act normativ, ceea ce insă nu trebuie să conducă la posibilitatea de a fi

aplicate două sancțiuni cu amendă.

A avut in

vedere instanța de fond că amenda efectiv aplicată trebuie astfel

individualizată încât să răspundă ambelor limite instituite de textele

reținute, un cuantum de 60.000 lei corespunzând atât textului legal, cât și

nivelului de pericol social al faptei săvârșite.

S-a mai

reținut că partea reclamantă nu este la prima abatere de acest sens, iar

discuție nu a fost o singură emisiune, ci mai multe în care s-a reluat aceeași

conduită ilicită.

S-a

constatat lipsite de relevanță referirile făcute de partea reclamantă la

amenzile stabilite de Legea nr. 61/1991 care nu este incidentă in cauză.

De

asemenea, s-a constatat că unele dintre persoanele supuse dezbaterii, inclusiv

terțul intervenient N.D.C., beneficiau de o anumită notorietate în rândul

publicului, căutată, astfel încât nu se mai conservă aceeași «speranță

legitimă» de a-și vedea viața privată efectiv protejată, iar in intervențiile

proprii au adoptat același limbaj injurios și agresiv la adresa

interlocutorilor.

Totodată,

prin prisma criteriilor rezultate din jurisprudența C.E.D.O., respectiv cel al

severității sancțiunii aplicate, Curtea de apel a apreciat că o amendă într-un

cuantum de doar 60.000 lei corespunde mai bine scopului vizat și își justifică

efectiv proporționalitatea și necesitatea într-o societate democratică, în

contextul în care din probele administrate în cauză rezultă că în precedent

faptele de încălcare a vieții private fuseseră sancționate fie cu somare, fie

cu amenzi de cel mult 10.000 lei, astfel încât aplicarea direct a unei amenzi

de 200.000 lei nu apare a se justifica în mod rezonabil.

Împotriva acestei

sentințe au formulat recurs reclamanta SC A.G. SA și pârâtul C.N.A. criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs ambele părți pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul declarat de

recurenta-reclamantă se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., invocându-se greșita aplicare a legii în ceea ce privește aprecierea

asupra legalității Deciziei de soluționare a societății emisă de C.N.A. nr. 307

din 25 mai 2012 în principal și asupra cuantumului amenzii aplicate în

subsidiar.

Se solicită în

principal Decizia nr. 307/2012 și exonerarea de plata amenzii aplicate și în

subsidiar înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a somației publice sau reducerea

amenzii aplicate spre minimul prevăzut de lege.

Recurenta arată că în

baza Deciziei nr. 304 din 25 mai 2012 recurenta-reclamantă a fost sancționată

cu amendă de 200.000 lei pentru încălcarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 504/2002

și a dispozițiilor art. 30, 34 și 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de

reglementare a conținutului în audiovizual.

Recurenta arată în

mod greșit prima instanță a menținut în parte decizia contestată apreciind că

în cauză sunt îndeplinite condițiile existenței celor două tipuri de abateri în

cadrul programelor difuzate respectiv folosirea unui program de o calitate incalificabilă

și prezentarea de acuzații la adresa unor persoane privind comportamente

nelegale sau reprobabile din punct de vedere moral consecința reprezentând-o

încălcarea dreptului la imagine și reputație.

Se arată că în

legătură cu prima abatere reținută recurenta arată că aceasta nu poate

constitui contravenție deoarece fapta reținută nu există deoarece în intervalul

orar 23-5.00 nu există restricții cu privire la limbajul ori comportamentul

prezentat în cadrul programelor de televiziune și pe de altă parte nu poate fi

edificată o relație socială sau o valoare protejată de lege.

Se arată că decizia

emisă are un profund caracter subiectiv și arbitrar, iar prin sancționarea

recurentei au fost încălcate dispozițiile art. 10 alin. (2) din C.E.D.O. prin

care sunt stabilite principiile prin care este reglementat dreptul la exprimare

în cazul autorității statale și persoanele care exercită această autoritate.

În ceea ce privește a

doua abatere reținută în sarcina recurentei-reclamante se arată că modul în

care autoritatea a analizat, constatat și sancționat contravențiile izvorând

din încălcarea dreptului la propria imagine și reputație excede cadrului legal

atât din punct de vedere al rolului actului administrativ, al elementelor

constitutive ale contravenției cât și al obligației de probațiune a faptelor,

solicitându-se în principal exonerarea de plata amenzii aplicate și în subsidiar

înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a somației publice sau reducerea

cuantumului acestuia spre minimul prevăzut de lege, întemeiat pe caracterul

disproporționat al cuantumului acestuia față de gravitatea faptei.

Recursul declarat de

recurentul-pârât.

În cadrul recursului

declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurentul

invocă faptul că prin decizia atacată a fost diminuat cuantumul amenzii de

200.000 lei aplicate la 60.000 lei prin interpretarea greșită a actului dedus judecății,

respectiv prin aprecierea greșită asupra legalității și temeiniciei Deciziei de

sancționare nr. 307 din 25 mai 2012.

Ca aspecte de

nelegalitate invocate, reclamantul – pârât arată, în principal că instanța de

contencios administrativ nu avea posibilitatea legală în raport de dispozițiile

art. 18 din Legea nr. 554/2004 de a micșora cuantumul amenzii, care reprezintă

o modificare a deciziei contestate, ca act administrativ și nu o modificare a

acestuia.

În subsidiar se arată

că soluția de diminuare a cuantumului amenzii de 200.000 lei aplicate la suma

de 60.000 lei a fost pronunțată cu aplicarea dispozițiilor art. 90 alin. (4)

din Legea nr. 504/2002 referitoare la criteriile de individualizare a

sancțiunii.

Se arată că prima

instanță a stabilit greșit situația de fapt, respectiv asupra istoricului

sancționator al recurentei-reclamante, fără a ține cont că în ultimul an

sancțiunea cea mai gravă aplicată nu a fost numai amenda de 10.000 lei ci

obligarea de a difuza timp de 10 minute pe ecranul televizorului numai textul

deciziei de sancționare emisă de C.N.A.

În al doilea rând, în

argumentarea soluției pronunțate, instanța de fond a apreciat că nu poate fi

menținută amenda contravențională de 200.000 lei aplicată de C.N.A.,

impunându-se reducerea acesteia, întrucât C.N.A. ar fi reținut în sarcina

intimatei-

reclamante săvârșirea a două

contravenții [(prevăzute la art. 90 alin. (1) lit. h) și, respectiv,

la art.

91 alin. (1) din Legea audiovizualului)], când, în realitate, fapta săvârșită

este una singură, susceptibilă a avea o dublă încadrare juridică. Instanța de

fond a considerat că posibilitatea de a se încadra juridic o faptă unică în

două dispoziții de sancționare nu ar trebui să conducă și la posibilitatea de a

fi aplicate două sancțiuni cu amendă, ci aceasta ar trebui să fie unică pentru

a nu se contraveni principiului non bis in idem, fapta fiind unică, chiar dacă

ea este rezultatul atât a unei conduite omisive, cât și a uneia comisive.

Referitor

la soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la faptul că prin decizia

contestată C.N.A. ar fi fost reținut că intimata-reclamantă a săvârșit două

contravenții [(prevăzute la art. 90 alin. (1) lit h) și, respectiv, la art. 91 alin.

(1) din Legea audiovizualului)], aspect ce ar fi condus la posibilitatea de a

fi aplicate două sancțiuni cu amendă, ceea ce ar constitui o încălcare a

principiului non bis in idem, se arată că, premisa de la care a pornit instanța

de fond a fost una greșită și că, în realitate, Consiliul a reținut ca faptă

unică încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei

protejate de art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului, lege în temeiul căreia

a fost emisă legislația secundară, respectiv Codul audiovizualului.

Se

solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în

sensul de a se respinge acțiunea reclamantei și de a se menține decizia

contestată, în integralitate, respectiv de a se menține cuantumul amenzii

aplicate de autoritatea recurentă, respectiv de 200.000 lei.

Analizând

recursurile declarate, Curtea apreciază pentru următoarele considerente că este

nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă și că este fondat recursul

declarat de recurentul-pârât, sentința atacată fiind nelegală și netemeinică în

ceea ce privește soluția de admitere în parte a acțiunii și de reducere a

cuantumului amenzii aplicate prin Decizia C.N.A. nr. 307/2012 de la suma de

200.000 la suma de 60.000 lei, în cauză fiind îndeplinite în opinia instanței

de recurs sub acest aspect dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recursul

declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, în cauză nefiind îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în mod corect prima

instanță apreciind asupra legalității deciziei contestate, respectiv asupra încălcării

prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 și a dispozițiilor caracter

normativ din Ghidul audiovizualului.

În

mod corect și motivat prima instanță a apreciat că recurenta-reclamantă a

încălcat obligația prevăzută de art. 3 din Legea nr. 504/2001 privind informarea

educarea și divertismentul publicului, cu respectarea libertăților și drepturilor

fundamentale ale omului prin limbajul vulgar și injurios, gesturile obscene,

însemnările și acuzațiile aduse diverselor persoane vizate de dialoguri, pe

fondul atitudinii relativ pasive a moderatorului, ducând la afectarea

demnității acelor persoane, aspect confirmat prin rapoartele de monitorizare

coroborat cu sesizările formulate atât de persoanele fizice vizate cât și de la

terți telespectatori.

În

mod greșit și artificial recurenta arată și în cadrul recursului declarat că ar

fi fost sancționată pentru „folosirea unui limbaj și prezentarea unui

comportament constând în vulgarități, gesturi și cuvinte obscene” consecința

reprezentând-o prezentarea unui program de o calitate incalificabilă”.

Curtea

constată că nu pentru aspectele învederate de partea reclamantă i s-a aplicat

sancțiunea contravențională, ci pentru fapte care au dus la încălcarea

prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 și nerespectarea de către

furnizorii sau distribuitorii de servicii a deciziilor având caracter normativ

emise de Consiliu, astfel cum se va detalia ulterior. Afirmațiile părții

reclamante în sensul indicat mai sus nu sunt decât unele cu caracter speculativ,

menite a crea impresia că aceea ar fi fost fapta ce i se impută și se

sancționează în plan contravențional, chestiune lipsită însă de veridicitate în

raport de conținutul deciziei C.N.A. care se raportează la aspecte referitoare

la afectarea onoarei, reputației și dreptului la propria imagine al unor terțe

persoane, respectiv la conduita moderatorului emisiunii în vederea protejării

acestora; cât despre consemnările invocate de partea reclamantă, acestea

constituiau doar aprecieri relative la limbajul verbal și non-verbal folosit în

cadrul emisiunilor în discuție, menite a contura contextul, împrejurările de

săvârșire a faptelor contravenționale și a sublinia modul și mijloacele de

săvârșire a acestora.

În plus,

cum partea reclamantă se raportează în mod greșit la fapta concretă ce i se

impută ca și contravenție, apare ca fiind eronată și argumentarea făcută prin

prisma intervalului orar în care se difuzează emisiunea, căci art. 3 alin. (1)

din Legea nr. 504/2002 impune ca prin difuzarea și retransmisia serviciilor de

programe să se realizeze și să asigure informarea, educarea și divertismentul

publicului, cu respectarea libertăților și a drepturilor fundamentale ale

omului, fără nicio diferențiere de interval orar; altfel spus, pentru a putea

înțelege și partea reclamantă, drepturile fundamentale, inclusiv cele ținând de

demnitatea umană, trebuie respectate în mod continuu, legiuitorul neacceptând

și, de altfel, fiind de neimaginat, ca doar între anumite ore furnizorii de

servicii media să fie ținuți să respecte onoarea, reputația sau dreptul la

propria imagine, iar în afara acestui interval orar aceste atribute elementare

și esențiale ale oricărei ființe umane, drepturi personale nepatrimoniale

proprii personalității umane, să poată fi ignorate și încălcate. Nu poate fi

primită nici comparația pe care o încearcă partea reclamantă prin concluziile

susținute pe fondul cauzei, deoarece în cazul de față afectate au fost persoane

fizice reale, subiecte de drept și titulare de drepturi, pe când în cazul unor

filme de ficțiune nu se poate vorbi despre încălcarea drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului, personajele întruchipate de actori fiind

în principiu unele imaginare, iar nu subiecte de drept beneficiare ale unor

drepturi personale nepatrimoniale, cu mențiunea însă că alta ar fi situația

unei producții în care personajele întruchipate ar fi unele reale, redevenind

incident art. 3 alin. (1) din legea audiovizualului.

Pe cale

de consecință, apărarea expusă mai sus, emanând de la SC A.G. SA, nu poate fi primită, fiind în mod concret înlăturate de prima instanță.

Nici sub

cel de-al doilea aspect expus prin cererea de recurs nu poate fi primită

apărarea părții reclamante, întrucât emisiunile intitulate „S.P.” au fost de

natură a aduce atingere unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului,

respectiv cele ținând de demnitatea umană.

Astfel,

dispozițiile art. 26 alin. (1) din Constituția României, reglementat sub titlul

„Drepturile și libertățile fundamentale”, prevăd că „

Autoritățile publice

respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată”, cu mențiunea că art. 1

alin. (3) din același act constituțional prevede că „România este stat de

drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și

libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și

pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor

democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989,

și sunt garantate”.

În același sens,

dispozițiile art. 8 paragraful 1

din C.E.A.D.O.L.F.

prevăd că „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de

familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.”

Pe cale

de consecință, nu se poate afirma, decât ignorând principii elementare în

materia drepturilor omului, că onoarea, reputația sau dreptul la propria

imagine nu ar intra în sfera drepturilor fundamentale ale omului, ele fiind o

dimensiune a dreptului la viață privată. Mai arată Curtea de apel că, deși

potrivit normelor de drept privat, respectiv art. 73 Noul C. civ., dreptul la

propria imagine este limitat la atributele înfățișării fizice și vocii ființei

umane, iar onoarea și reputația sunt apărate prin prisma dreptului la demnitate

consacrat la art. 72 din același act normativ, totuși, în planul dreptului

public, astfel cum este reflectat acesta prin Decizia C.N.A. nr. 220/2011,

dreptul la propria imagine este înțeles de autoritatea de audiovizual într-un

sens mai larg, incluzând atât imagine fizică și voce, dar și aspectele ținând

de onoare și reputație, după cum rezultă cu evidență din art. 40 al acestui din

urmă act normativ. Pe cale de consecință, instanța învederează că, în decizia

contestată în cauza de față, raportările C.N.A. la dreptul la propria imagine

se fac lato sensu, acoperind inclusiv aspectele privitoare la onoare și

reputație.

Cât

despre dreptul C.N.A. de a sancționa încălcări ale drepturilor fundamentale

prin difuzarea de programe, după cum s-a arătat mai sus, dispozițiile art. 90 alin.

(1) lit. h) din Legea nr. 504/2002 indică în mod clar caracterul

contravențional al faptei de nerespectare a prevederilor art. 3 din lege, iar art.

93 alin. (1) recunoaște dreptul Consiliului de a aplica sancțiuni în acest caz.

Altfel spus, dreptul persoanei fizice vătămate de a se adresa în planul dreptului

privat cu o eventuală acțiune îndreptată împotriva furnizorului nu exclude

dreptul C.N.A. de a acționa, față de textele indicate imediat în precedent, dat

fiind și că abordarea se face dintr-o perspectivă diferită, în primul caz fiind

vorba despre apărarea unui interes privat, al persoanei fizice concrete, pe

când în cel de-al doilea caz prevalent este interesul public și obligația

pozitivă convențională rezultată din art. 8 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F., în

sensul de a lua măsuri concrete și efective

vizând respectarea vieții private până la

relațiile indivizilor între ei. În plus, răspunderea civilă nu exclude

răspunderea contravențională, în raport și de dispozițiile art. 30 alin. (8)

din Constituția României.

Dreptul

la libera exprimare garantat de art. 10 din C.E.D.O. nu este un drept absolut,

în cauză recurenta-reclamantă nefiind exonerată de răspunderea prin invocarea art.

10 din Convenție, în condițiile în care emisiunile monitorizate a avut rol de a

aduce la cunoștința publică diferite aspecte de fapt din voința privată, prin

atingerea demnității și onoarei acestora, iar împrejurarea că unele dintre

persoanele ce au făcut obiectul dezbaterii se bucură de o anumită notorietate

nu le înlătură dreptul de protecție privind onoarea reputația sau propria

imagine.

Jurisprudența

C.E.D.O. a conturat faptul că dezvoltarea și protejarea democrației se află în

corelație directă cu dimensiunile protecției dreptului la exprimare și

informare, dar, potrivit paragrafului al doilea al art. 10, exercitarea acestor

libertăți comportă îndatoriri și responsabilități în vederea proteguirii mai

multor valori, inclusiv morala, reputația ori drepturile altora.

Astfel,

C.E.D.O. a subliniat, în cauza C. și M. vs. România, 2003, faptul că dreptul

prevăzut de art. 10 din Convenție nu este absolut, exercițiul libertății de

exprimare comportând, potrivit paragrafului 2 al art. 10 din Convenție, „îndatoriri

și responsabilități” care capătă o importanță sporită atunci când există riscul

de a se aduce atingere reputației persoanelor, garantată și ea de Convenție, și

de a pune în pericol „drepturile altora”.

De

asemenea, Curtea de la Strasbourg a stabilit, prin jurisprudența sa, că nu

poate exista justificare legală sau jurisprudențială pentru tolerarea în cadrul

unei emisiuni televizate a unor expresii injurioase ori a unor acuzații

defăimătoare.

Exercitarea

libertății de exprimare se află în corelație directă cu alte drepturi

fundamentale, printre care un rol special îl ocupă dreptul persoanei la onoare,

demnitate și reputație profesională.

C.E.D.O.

nu

a admis

ca o persoană să fie supusă disprețului public pe considerente ce țin de

aspectul fizic al acesteia. Or, din fragmentele pe care le-am prezentat urmează

să constatați că, pe parcursul emisiunilor, s-au făcut nenumărate aprecieri

referitoare la aspectul fizic al unora dintre persoanele ce au constituit

subiect de discuție în emisiuni.

-

în calitate de garant al interesului public în domeniul comunicării

audiovizuale, C.N.A. are obligația de a asigura protejarea demnității umane și

a dreptului la propria imagine în cadrul programelor audiovizuale, în

conformitate Iu prevederile art. 10 alin. (3) lit. e) din Legea

audiovizualului.

În

ceea ce privește susținerea din recurs privind sancțiunea aplicată respectiv

caracterul pretins disproporționat față de gravitatea faptei, Curtea constată

că nu s-au formulat în concret critici sub acest aspect, în cauză urmând a fi

analizată corecta individualizare a sancțiunii aplicate cu ocazia analizării

recursului declarat de autoritatea pârâtă.

Față

de cele expuse, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va

respinge, ca nefundat, recursul declarat de recurenta-reclamantă.

Recursul

declarat de recurentul-pârât este apreciat de Curte ca fondat, în cauză fiind

îndeplinite în parte condițiile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

în ceea ce o privește soluția de diminuare a cuantumului amenzii de 200.000

aplicate la 60.000 lei, în cauză impunându-se modificarea sentinței atacate în

sensul respingerii acțiunii ca nefondate și menținerea ca legal emise a

deciziei nr. 307 din 25 mai 2012 a C.N.A. sub toate aspectele inclusiv

cuantumul amenzii aplicate de 200.000 lei prin art. 1 din susmenționata

decizie.

Prin

Decizia nr. 307 din 25 mai 2012, C.N.A. a sancționat intimată-reclamantă cu

amendă în cuantum de 200.000 lei, întrucât a constatat că într-o serie de

ediții ale emisiunii „S.P.” difuzate în lunile martie, aprilie și mai 2012, sub

pretextul abordării unor subiecte de actualitate, invitații, având concursul

(direct sau indirect, după caz) al moderatorului emisiunii, au transformat

aceste emisiuni în arme de jigniri și insultă la adresa unor persoane, folosind

un limbaj vulgar, suburban, trivial și au formulat acuzații neprobate la adresa

unora dintre persoanele ce au constituit subiecte de discuție în emisiuni (N.D.C.,

cunoscută publicului sub numele C.H., și L.P.), fapte deosebit de grave în

contextul în care televiziunea constituie un spațiu public cu o importantă

influență asupra comportamentului social.

În

fapt, postul de televiziune Antena 1 difuzează, de luni până joi, în direct, cu

începere în jurul orei 23:00, emisiunea „S.P.”, avându-l ca moderator pe dl. D.C.

Primind

un număr de 4 reclamații care vizau edițiile emisiunii „S.P.” desfășurate pe

parcursul lunilor martie - aprilie 2012, în cadrul cărora s-a discutat despre a

avut în vedere conținutul acestor emisiuni; a fost vorba despre 4 ediții

derulate consecutiv în perioada 26 - 29 martie 2012 și o ediție în 04 aprilie

2012, în care discuțiile au privit-o cu precădere pe d-na N., precum și o serie

de emisiuni derulate, în perioada 02-12 aprilie 2012, în cadrul cărora s-a

discutat tangențial despre d-na N.D.C.

Pe

de altă parte, a fost supus dezbaterilor și raportul de monitorizare care a

vizat edițiile emisiunii „S.P.” difuzate în zilele de 26 aprilie, 15 și 16 mai

2012, cu privire la care Consiliul a primit un număr de 8 reclamații (de la

telespectatori).

Analizând

modul în care s-au desfășurat toate aceste emisiuni, Consiliul a constatat că

au fost încălcate grav prevederile art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului

care prevăd că prin difuzarea serviciilor de programe se realizează și se

asigură divertismentul publicului, cu respectarea libertăților și a drepturilor

fundamentale ale omului, astfel cum sunt detaliate acestea în Codul

audiovizualului, respectiv în art. 34 alin. (1), protejarea dreptului la

imagine a persoanei, art. 40 alin. (1) și (2), probarea acuzațiilor, art. 40 alin.

(3), evitarea folosirii unui limbaj injurios.

Prin

sentința atacată s-a dispus diminuarea cuantumului amenzii aplicate de C.N.A.

la suma de 60.000 lei de la 200.000 apreciindu-se că această sumă diminuată

este corespunzătoare în raport de scopul vizat și justificată sub aspectul

proporționalității și necesității într-o societate democratică.

Curtea

apreciază că prima instanță exercitând controlul de legalitate al Deciziei C.N.A.

nr. 307/2012 sub toate aspectele, control subiectiv de plină jurisdicție, a

dispus cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și art. 8 și 18 din

Legea nr. 554/2004.

Prima

instanță prin modificarea cuantumului amenzii aplicate a anulat în parte

decizia contestată soluția fiind dispusă cu respectarea dispozițiilor art. 18

din Legea nr. 554/2004. Acesta deoarece controlul executat de instanța de

contencios administrativ nu s-a limitat la aspectele formale ale raportului

juridic dedus judecății ci a fost verificată vătămarea, aplicarea amenzii în

raport de conduita recurentei-reclamante și de vătămarea produsă în raport cu

principiile jurisdicționale C.E.D.O.

Apreciind

că instanța de fond avea posibilitatea legală să reducă cuantumul amenzii

aplicate, instanța de recurs apreciază că pe fond, diminuarea cuantumului

amenzii de 200.000 lei aplicate la suma de 60.000 lei a fost pronunțată cu

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002

referitoare la criteriile de individualizare a sancțiunii.

În

cauză amenda în cuantum de 200.000 lei a fost aplicată reclamantei, în data de

25 mai 2012, după ce anterior prin Decizia nr. 86/16 februarie 2012 îi fusese

aplicată o altă sancțiune gravă anume obligarea de a difuza timp de 10 minute

pe ecranul televizorului numai textul deciziei de sancționare. Aceasta a

reprezentat sancțiunea anterioară cea mai gravă și nu amenda de 10.000 lei

aplicată pentru săvârșirea unor fapte de încălcare a vieții private.

În

mod greșit prima instanță a apreciat că s-au aplicat două sancțiuni pe aceeași

faptă fiind unică prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 raportat

la dispoziții din cadrul de reglementare a conținutului audiovizual și pentru

care s-a aplicat în mod corect sancțiunea de 200.000 lei, ținând cont de

istoricul sancționator al reclamantei și de scopul aplicării acestei amenzi,

respectiv descurajarea reclamantei în ceea ce privește încălcarea repetată a legislației

audiovizualului în materie de viață privată.

Față

de cele expuse mai sus, Curtea, în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ.,

va admite recursul C.N.A. în sensul că va respinge acțiunea formulată de

reclamantă, ca nefondată, menținând ca legal emisă Decizia C.N.A. nr. 317/2012.

Va

menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate privind excepția de

tardivitate invocată de intervenientă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC A.G. SA împotriva Sentinței nr. 6067 din 26 octombrie 2012 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Admite recursul

declarat de C.N.A. împotriva aceleiași sentințe.

Modifică sentința

atacată in sensul că respinge acțiunea ca nefondată.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 iunie 2014