ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2582/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 15 iunie 2012 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, sub dosarul nr. 4870/2/2012, partea reclamantă SC A.G. SA a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 307 din 25 mai 2012 a C.N.A., solicitând, în principal, anularea acestei decizii și exonerarea sa de la plata amenzii in cuantum de 200.000 lei, iar, în subsidiar, să se constate că sancțiunea aplicată de pârâtul C.N.A. este disproporționată față de gravitatea faptei reținute și să dispună înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a somației publice.

În motivarea cererii formulate, a arătat partea reclamantă că stabilirea faptelor in sarcina ei prin decizia prin care s-a aplicat sancțiunea cu amenda in cuantum de 200.000 lei, având ca temei pretinsa încălcare art. 3 din Legea nr. 504/2002; art. 30, 34 și 40 C. audiovizualului, s-a realizat printr-o greșită interpretare a textelor legale.

A susținut reclamanta că în sarcina sa s-au reținut doua tipuri de abateri petrecute în cadrul edițiilor emisiunii „S.P.” difuzate în datele de 26, 27, 28 și 29 martie, a celor difuzate, în perioada 02-12 aprilie, precum si ale celor din 26 aprilie, 15 si 16 mai 2012, respectiv folosirea unui limbaj si prezentarea unui comportament constând in „vulgarități, invective, gesturi si cuvinte obscene”, consecința reprezentând-o „prezentarea unui program de o calitate incalificabila”; și prezentarea de acuzații la adresa unor persoane privind comportamente nelegale sau reprobabile din punct de vedere moral, insultarea acestora, consecința reprezentând-o încălcarea dreptului la imagine și reputație.

S-a arătat că „prezentarea unui program de o calitate incalificabila” nu reprezintă un subiect al protecției reglementate, raportat la conținutul programelor de televiziune, iar paratul aplicat o sancțiune pentru o fapta care nu este reglementata de lege. A susținut reclamanta că din actele normative relevante, rezultă că în intervalul orar 23:00 - 05:00 intervine prezumția ca numai publicul adult are acces la programele de televiziune, iar acestui public nu ii sunt aplicabile restricții de natura calității programului. S-a arătat că autorității emitente nu ii este permis să emită judecați de valoare calomniatoare, întemeiate pe considerațiuni eminamente subiective, cu privire la aspecte care nu formează obiectul normei legale, C.E.D.O.

stabilind că exprimarea opiniei de către autoritățile publice trebuie realizată cu maximă moderație și reținere. S-a invocat in acest sens art. 10. alin. (2) din Convenție potrivit căruia ingerința autorității publice in exercitarea dreptului la libera exprimare pe criteriul (inexistent din punct de vedere legal) al calității programului, reprezintă o forma nedisimulata de cenzura care se transforma in cauza de nulitate a actului administrativ, dreptul la libera exprimare fiind protejat indiferent de forma pe care exercitarea acestuia o îmbracă. Astfel, s-a apreciat că si emisiunile de divertisment in care se dezbat „mondenități” de către persoane care folosesc un limbaj nepotrivit, reprezintă subiect al protecției din punct de vedere al jurisprudenței C.E.D.O., indiferent de calitatea pe care autoritatea publica opinează ca programul ar avea-o.

S-a mai arătat, in acțiune, că modul în care C.N.A. a analizat, constatat si sancționat contravențiile izvorând din încălcarea dreptului la proprie imagine si reputație excede cadrului legal atât din punct de vedere al rolului actului administrativ, al elementelor constitutive ale contravenției, cat si al obligației de probațiune a faptelor. S-a arătat că, in speța de fata, in ciuda caracterului generos al citatelor prin care se învederează abundenta limbajului injurios si „colorat” in cadrul emisiunilor, autoritatea nu a dovedit si nu a argumentat necesitatea aplicării amenzii maxime si nici caracterul corespunzător al acesteia, neexistând circumstanțe care sa justifice aplicarea unei sancțiuni atât de drastice, cum este amenda de 200.000 lei.

S-a mai arătat că aspectele invocate, respectiv emisiunile din: 27 martie 2012 când a fost parodiat așa-zisul muzeu „C.H.” si a fost discutat un proces de malpraxis desfășurat in S.U.A.; 28 martie 2012 in care s-a discutat cu privire la faptul ca dl. T.A. a afirmat ca ar fi tatăl dnei. A.H. si in care de asemenea a fost desenata o schița a unui sifon pe o coala A4 parodiindu-se tablourile dnei. H.; 29 martie 2012 in care a fost prezentata declarația dnei. A.H. cu privire la intenția de a promova acțiuni in justiție împotriva mai multor persoane; 25 aprilie 2012 in cadrul căreia ziarista M.B. a susținut ca dna. L.P. consuma droguri si întreține o relație extraconjugala, acuzații pe care C.N.A.

le-a considerat ca fiind foarte grave si cu privire la care prezentatorul D.C. nu si-a exercitat obligația de a solicita ferm probe; 15 mai 2012 in cadrul căreia invitatul F. a susținut ca tatăl dnei. O.Z. a fost „turnat la Securitate de către mama acesteia”, acuzație cu privire la care prezentatorul D.C. nu si-a exercitat obligația de a solicita ferm probe, reprezintă discuții privind aspecte și idei a căror importanta si incidența sunt in cel mai bun caz ignorabile, însă cu privire la care paratul C.N.A. a adoptat o poziție al cărei caracter drastic arunca in derizoriu însuși rolul său ca autoritate.

S-a susținut că, în cadrul raportului civil delictual, persoana al cărui drept la imagine si reputație a fost încălcat, in măsura in care dorește obținerea de reparații, are obligația de a dovedi judecații săvârșirea delictului civil, si întinderea daunelor, fiind in aceeași măsură aplicabilă și unei autorități care invocă săvârșirea faptei in cadrul unui raport administrativ contravențional. ( cauza A. contra României ) La termenul din data de 11 octombrie 2012, reclamanta a depus la dosar cerere completatoare prin care a solicitat ca, în subsidiar, Curtea să constate că sancțiunea aplicată de pârâtul C.N.A. este disproporționată față de gravitatea faptelor reținute, astfel încât să dispună diminuarea spre minimul legal a amenzii aplicate.

La termenul din data de 13 septembrie 2012, pârâtul C.N.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată și menținerea deciziei atacate, ca fiind temeinică și legală. Consiliul a constatat că au fost încălcate și dispozițiile art. 40 alin. (2), potrivit cărora moderatorii programelor au obligația să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmațiile acuzatoare sau să indice, cel puțin, probele care le susțin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzațiile. Membrii Consiliului au apreciat că dl. D.C. a adoptat o conduită care a permis și a încurajat, pe alocuri, atitudinea invitaților, o astfel de conduită încălcând dispozițiile art. 40 alin. (3) C. audiovizualului, care prevăd că realizatorii emisiunilor au obligația să nu permită invitaților să folosească un limbaj injurios sau să instige la violență.

Consiliul a considerat că, sub pretextul abordării unor subiecte de actualitate, invitații emisiunii au transformat aceste ediții în arme de insultă la adresa unor persoane, fapt deosebit de grav în contextul în care televiziunea constituie un spațiu public cu o importantă influență asupra comportamentului social. În cauză, la data de 30 august 2012, terțul intervenient N.D.C. a formulat cerere de intervenție voluntară accesorie în sprijinul apărării pârâtului C.N.A., solicitând admiterea cererii de intervenție voluntară accesorie și respingerea cererii introductive a SC A.G. SA ca neîntemeiată. Curtea de apel, prin încheierea de la termenul din data de 11 octombrie 2012, a admis în principiu cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de terțul intervenient N.D.C.

Prin Sentința nr. 6067 din 26 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca nefondată, excepția de tardivitate invocată de intervenientă; s-a admis in parte plângerea formulată de reclamanta SC A.G. SA, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A. și intervenienta N.D.C. S-a dispus reducerea amenzii aplicate prin Decizia CNA nr. 307/2012 de la suma de 200.000 lei la suma de 60.000 lei și au fost menținut în rest dispozițiile deciziei contestate. Analizând înscrisurile atașate la dosar, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 4 C. proc.

civ., raportat la art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, Curtea de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, art. 90 alin. (1) lit. h) și alin. (2) din același act normativ, art. 91 alin. (1) și (3) din Legea audiovizualului, art. 30, 34, 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare. Referitor la solicitarea titularei cererii de intervenție voluntară accesorie, N.D.C., in sensul că cererea de completare a contestației este tardivă, în raport de dispozițiile art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 care impun un termen de 15 zile pentru atacarea deciziei C.N.A., instanța de fond a apreciat că nu este întemeiată, in raport de obiectul cauzei, contestarea unei decizii C.N.A., dispozițiile art. 93 din Legea nr. 504/2002, completându-se cu dispozițiile Codului de procedură civilă în materia judecății în primă instanță [(art. 132 alin. (1) C. proc.

civ)], cât și cele ale art. 34 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001. S-a constatat că partea reclamantă a respectat termenul de 15 zile de la comunicare de contestare a deciziei interpretarea propusă de N.D.C. având un caracter excesiv și fiind lipsită de acoperire în textul legal menționat. Tot preliminar, Curtea de apel a arătat că prin cererea de intervenție voluntară accesorie se poate susține poziția procesuală a părții în favoarea căreia s-a intervenit, o astfel de cerere având, potrivit doctrinei de drept procesual civil și unei jurisprudențe constante, natura juridică a unei apărări, nefiind obligată instanța a lămuri în vreun fel raporturile juridice de drept privat dintre partea reclamantă SC A.G.

SA și intervenienta N.D.C. Pe fondul cauzei, instanța de fond a apreciat, în raport de Decizia C.N.A. nr. 307 din 25 mai 2012, precum și de temeiurile de drept invocate de autoritatea pârâtă și de situația de fapt expusă, că părții reclamante SC A.G. SA îi sunt imputate două contravenții, respectiv cea sancționată de art. 90 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 504/2002 și cea sancționată de art. 91 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 cu raportare la art. 30, art. 34 alin. (1) și art. 40 alin. (1), (2) și (3) din Decizia nr. 220/2011. S-a arătat că dacă prima dintre contravenții rezultă în mod expres și explicit din conținutul deciziei contestate, cea de-a doua transpare din textul actului litigios prin raportarea pe care o face C.N.A., în considerente, la dispozițiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, dar și la dispozițiile art. 30, 34 alin. (1) și art. 40 alin. (1), (2) și (3) din Decizia nr. 220/2011 în dispozitiv, împrejurare reținută și de către intervenientă.

S-a reținut in sentința atacată că reclamanta se raportează în mod greșit la fapta concretă ce i se impută ca și contravenție, fiind eronată și argumentarea făcută prin prisma intervalului orar în care se difuzează emisiunea, căci art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 impune ca prin difuzarea și retransmisia serviciilor de programe să se realizeze și să asigure informarea, educarea și divertismentul publicului, cu respectarea libertăților și a drepturilor fundamentale ale omului, fără nicio diferențiere de interval orar. De asemenea, Curtea de apel a apreciat că raportarea părții reclamante este eronată exclusiv din culpa SC A.G. SA, câtă vreme rezultă în mod cert din conținutul deciziei C.N.A.

nr. 307/2012 motivele care atrag sancționarea și, mai mult, contravenienta a beneficiat de asistența juridică de specialitate a unei echipe de avocați aleși. S-a apreciat că nu pate poate fi primită apărarea părții reclamante, și in raport de dispozițiile art. 26 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile art. 8 paragraful 1 din C.E.A.D.O.L.F., dreptul la viața privată, identitatea personală, integritatea fizică și morală recunoscute de jurisprudența C.E.D.O. Totodată, s-a reținut că potrivit jurisprudenței C.E.D.O. dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție, neputându-se afirma că onoarea, reputația sau dreptul la propria imagine nu ar intra în sfera drepturilor fundamentale ale omului, ele fiind o dimensiune a dreptului la viață privată, în decizia contestată în cauza, raportările C.N.A.

la dreptul la propria imagine fiind lato sensu, acoperind inclusiv aspectele privitoare la onoare și reputație. S-a reținut in raport de textele de lege invocate și dreptul C.N.A. de a sancționa încălcări ale drepturilor fundamentale prin difuzarea de programe, in mod greșit raportându-se partea reclamantă, în concluziile pe fondul cauzei, la condițiile răspunderii civile delictuale. S-a arătat in sentința atacată că reclamanta a recunoscut implicit că au fost emisiuni în care ipoteza legală ce constituie premisa contravenției a existat, că, deși din lectura deciziei C.N.A. se impută părții reclamante zeci de afirmații și gesturi din cursul emisiunilor monitorizate, totuși SC A.G. SA s-a referit doar la 5 chestiuni dintre cele subliniate de Consiliu.

În concluzie, Curtea de apel a apreciat că încălcarea de către SC A.G. SA a obligației instituite de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, privind informarea, educarea și divertismentul publicului, cu respectarea libertăților și a drepturilor fundamentale ale omului, este dincolo de orice dubiu, limbajul vulgar și injurios, gesturile obscene, insinuările și acuzațiile aduse diverselor persoane vizate de dialoguri, pe fondul atitudinii în general pasive a moderatorului, ducând la afectarea demnității acestora, prin prisma onoarei și reputației. Cât privește libertatea de exprimare, s-a reținut in raport de dispozițiile art. 30 din Constituția României, că prin aceasta nu se poate aduce atingere demnității, onoarei, vieții private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând la răspunderea persoanei care și-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituțional.

Totodată, s-a avut in vedere că dispozițiile art. 10 din Convenție, apără libertatea de exprimare a opiniilor și ideilor, precum și cea de informare, fără nicio constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiționale la cele mai moderne, privind opinii și informații politice, sociale sau economice, expresia artistică și informații cu caracter comercial, acest drept nefiind insă unul absolut, putând fi restrâns in ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. A reținut Curtea de apel că ingerința adusă libertății de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziție normativă existentă în dreptul intern, in condițiile existenței unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de par. 2 al art. 10 din Convenție, iar ingerința să fie necesară într-o societate democratică.

În cauza de față, Curtea de apel a constatat că aspectele „tratate” în cadrul emisiunilor în litigiu nu contribuiau prin ceva la dezbaterea de interes general, fiind în general chestiuni ce țineau de viața intimă, familială sau privată a persoanelor vizate, genul programului fiind, divertisment. De asemenea, nu s-a constat existența unui scop de informare a publicului, prin lămurirea unor chestiuni de interes general, dat fiind și persoanele invitate spre a participa la dezbateri. S-a avut in vedere că discuțiile au vizat, între altele, chestiuni referitoare la aspectul fizic al unor persoane, punerea în discuție a filiației unei persoane, imputarea unor conduite imorale, a consumului de droguri, a unor relații extraconjugale; o relevanță aparte fiind acordată și limbajului folosit, unul ce se poate caracteriza ca fiind injurios și agresiv, la o televiziune cu acoperire națională.

Curtea de apel a apreciat că nu poate fi menținută amenda contravențională aplicată părții reclamante într-un cuantum de 200.000 lei, impunându-se reducerea acesteia. În acest sens, s-a reținut că deși se impută părții reclamante săvârșirea a două contravenții, în realitate fapta săvârșită este una singură, susceptibilă a avea o dublă încadrare juridică, respectiv aceea de a fi difuzat un program fără respectarea libertăților și drepturilor fundamentale ale omului, rezultat pe de o parte al unei conduite comisive în raport de afirmațiile efectiv transmise, iar pe de altă parte al unei conduite omisive prin prisma lipsei de reacție a moderatorului.

A constatat judecătorul fondului că fapta în discuție se poate încadra atât în dispozițiile art. 90 alin. (1) lit. h) din lege, ca urmare a încălcării art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, cât și în cele ale art. 91 alin. (1) din același act normativ, ceea ce insă nu trebuie să conducă la posibilitatea de a fi aplicate două sancțiuni cu amendă. A avut in vedere instanța de fond că amenda efectiv aplicată trebuie astfel individualizată încât să răspundă ambelor limite instituite de textele reținute, un cuantum de 60.000 lei corespunzând atât textului legal, cât și nivelului de pericol social al faptei săvârșite. S-a mai reținut că partea reclamantă nu este la prima abatere de acest sens, iar discuție nu a fost o singură emisiune, ci mai multe în care s-a reluat aceeași conduită ilicită.

S-a constatat lipsite de relevanță referirile făcute de partea reclamantă la amenzile stabilite de Legea nr. 61/1991 care nu este incidentă in cauză. De asemenea, s-a constatat că unele dintre persoanele supuse dezbaterii, inclusiv terțul intervenient N.D.C., beneficiau de o anumită notorietate în rândul publicului, căutată, astfel încât nu se mai conservă aceeași «speranță legitimă» de a-și vedea viața privată efectiv protejată, iar in intervențiile proprii au adoptat același limbaj injurios și agresiv la adresa interlocutorilor.

Totodată, prin prisma criteriilor rezultate din jurisprudența C.E.D.O., respectiv cel al severității sancțiunii aplicate, Curtea de apel a apreciat că o amendă într-un cuantum de doar 60.000 lei corespunde mai bine scopului vizat și își justifică efectiv proporționalitatea și necesitatea într-o societate democratică, în contextul în care din probele administrate în cauză rezultă că în precedent faptele de încălcare a vieții private fuseseră sancționate fie cu somare, fie cu amenzi de cel mult 10.000 lei, astfel încât aplicarea direct a unei amenzi de 200.000 lei nu apare a se justifica în mod rezonabil. Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanta SC A.G. SA și pârâtul C.N.A. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs ambele părți pentru nelegalitate și netemeinicie. Recursul declarat de recurenta-reclamantă se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocându-se greșita aplicare a legii în ceea ce privește aprecierea asupra legalității Deciziei de soluționare a societății emisă de C.N.A. nr. 307 din 25 mai 2012 în principal și asupra cuantumului amenzii aplicate în subsidiar. Se solicită în principal Decizia nr. 307/2012 și exonerarea de plata amenzii aplicate și în subsidiar înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a somației publice sau reducerea amenzii aplicate spre minimul prevăzut de lege. Recurenta arată că în baza Deciziei nr. 304 din 25 mai 2012 recurenta-reclamantă a fost sancționată cu amendă de 200.000 lei pentru încălcarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 504/2002 și a dispozițiilor art. 30, 34 și 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului în audiovizual.

Recurenta arată în mod greșit prima instanță a menținut în parte decizia contestată apreciind că în cauză sunt îndeplinite condițiile existenței celor două tipuri de abateri în cadrul programelor difuzate respectiv folosirea unui program de o calitate incalificabilă și prezentarea de acuzații la adresa unor persoane privind comportamente nelegale sau reprobabile din punct de vedere moral consecința reprezentând-o încălcarea dreptului la imagine și reputație. Se arată că în legătură cu prima abatere reținută recurenta arată că aceasta nu poate constitui contravenție deoarece fapta reținută nu există deoarece în intervalul orar 23-5.00 nu există restricții cu privire la limbajul ori comportamentul prezentat în cadrul programelor de televiziune și pe de altă parte nu poate fi edificată o relație socială sau o valoare protejată de lege.

Se arată că decizia emisă are un profund caracter subiectiv și arbitrar, iar prin sancționarea recurentei au fost încălcate dispozițiile art. 10 alin. (2) din C.E.D.O. prin care sunt stabilite principiile prin care este reglementat dreptul la exprimare în cazul autorității statale și persoanele care exercită această autoritate.

În ceea ce privește a doua abatere reținută în sarcina recurentei-reclamante se arată că modul în care autoritatea a analizat, constatat și sancționat contravențiile izvorând din încălcarea dreptului la propria imagine și reputație excede cadrului legal atât din punct de vedere al rolului actului administrativ, al elementelor constitutive ale contravenției cât și al obligației de probațiune a faptelor, solicitându-se în principal exonerarea de plata amenzii aplicate și în subsidiar înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a somației publice sau reducerea cuantumului acestuia spre minimul prevăzut de lege, întemeiat pe caracterul disproporționat al cuantumului acestuia față de gravitatea faptei. Recursul declarat de recurentul-pârât.

În cadrul recursului declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurentul invocă faptul că prin decizia atacată a fost diminuat cuantumul amenzii de 200.000 lei aplicate la 60.000 lei prin interpretarea greșită a actului dedus judecății, respectiv prin aprecierea greșită asupra legalității și temeiniciei Deciziei de sancționare nr. 307 din 25 mai 2012. Ca aspecte de nelegalitate invocate, reclamantul – pârât arată, în principal că instanța de contencios administrativ nu avea posibilitatea legală în raport de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 de a micșora cuantumul amenzii, care reprezintă o modificare a deciziei contestate, ca act administrativ și nu o modificare a acestuia.

În subsidiar se arată că soluția de diminuare a cuantumului amenzii de 200.000 lei aplicate la suma de 60.000 lei a fost pronunțată cu aplicarea dispozițiilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 referitoare la criteriile de individualizare a sancțiunii. Se arată că prima instanță a stabilit greșit situația de fapt, respectiv asupra istoricului sancționator al recurentei-reclamante, fără a ține cont că în ultimul an sancțiunea cea mai gravă aplicată nu a fost numai amenda de 10.000 lei ci obligarea de a difuza timp de 10 minute pe ecranul televizorului numai textul deciziei de sancționare emisă de C.N.A. În al doilea rând, în argumentarea soluției pronunțate, instanța de fond a apreciat că nu poate fi menținută amenda contravențională de 200.000 lei aplicată de C.N.A., impunându-se reducerea acesteia, întrucât C.N.A.

ar fi reținut în sarcina intimatei- reclamante săvârșirea a două contravenții [(prevăzute la art. 90 alin. (1) lit. h) și, respectiv, la art. 91 alin. (1) din Legea audiovizualului)], când, în realitate, fapta săvârșită este una singură, susceptibilă a avea o dublă încadrare juridică. Instanța de fond a considerat că posibilitatea de a se încadra juridic o faptă unică în două dispoziții de sancționare nu ar trebui să conducă și la posibilitatea de a fi aplicate două sancțiuni cu amendă, ci aceasta ar trebui să fie unică pentru a nu se contraveni principiului non bis in idem, fapta fiind unică, chiar dacă ea este rezultatul atât a unei conduite omisive, cât și a uneia comisive. Referitor la soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la faptul că prin decizia contestată C.N.A.

ar fi fost reținut că intimata-reclamantă a săvârșit două contravenții [(prevăzute la art. 90 alin. (1) lit h) și, respectiv, la art. 91 alin. (1) din Legea audiovizualului)], aspect ce ar fi condus la posibilitatea de a fi aplicate două sancțiuni cu amendă, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului non bis in idem, se arată că, premisa de la care a pornit instanța de fond a fost una greșită și că, în realitate, Consiliul a reținut ca faptă unică încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei protejate de art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului, lege în temeiul căreia a fost emisă legislația secundară, respectiv Codul audiovizualului. Se solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul de a se respinge acțiunea reclamantei și de a se menține decizia contestată, în integralitate, respectiv de a se menține cuantumul amenzii aplicate de autoritatea recurentă, respectiv de 200.000 lei.

Analizând recursurile declarate, Curtea apreciază pentru următoarele considerente că este nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă și că este fondat recursul declarat de recurentul-pârât, sentința atacată fiind nelegală și netemeinică în ceea ce privește soluția de admitere în parte a acțiunii și de reducere a cuantumului amenzii aplicate prin Decizia C.N.A. nr. 307/2012 de la suma de 200.000 la suma de 60.000 lei, în cauză fiind îndeplinite în opinia instanței de recurs sub acest aspect dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în mod corect prima instanță apreciind asupra legalității deciziei contestate, respectiv asupra încălcării prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 și a dispozițiilor caracter normativ din Ghidul audiovizualului.

În mod corect și motivat prima instanță a apreciat că recurenta-reclamantă a încălcat obligația prevăzută de art. 3 din Legea nr. 504/2001 privind informarea educarea și divertismentul publicului, cu respectarea libertăților și drepturilor fundamentale ale omului prin limbajul vulgar și injurios, gesturile obscene, însemnările și acuzațiile aduse diverselor persoane vizate de dialoguri, pe fondul atitudinii relativ pasive a moderatorului, ducând la afectarea demnității acelor persoane, aspect confirmat prin rapoartele de monitorizare coroborat cu sesizările formulate atât de persoanele fizice vizate cât și de la terți telespectatori. În mod greșit și artificial recurenta arată și în cadrul recursului declarat că ar fi fost sancționată pentru „folosirea unui limbaj și prezentarea unui comportament constând în vulgarități, gesturi și cuvinte obscene” consecința reprezentând-o prezentarea unui program de o calitate incalificabilă”.

Curtea constată că nu pentru aspectele învederate de partea reclamantă i s-a aplicat sancțiunea contravențională, ci pentru fapte care au dus la încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 și nerespectarea de către furnizorii sau distribuitorii de servicii a deciziilor având caracter normativ emise de Consiliu, astfel cum se va detalia ulterior. Afirmațiile părții reclamante în sensul indicat mai sus nu sunt decât unele cu caracter speculativ, menite a crea impresia că aceea ar fi fost fapta ce i se impută și se sancționează în plan contravențional, chestiune lipsită însă de veridicitate în raport de conținutul deciziei C.N.A.

care se raportează la aspecte referitoare la afectarea onoarei, reputației și dreptului la propria imagine al unor terțe persoane, respectiv la conduita moderatorului emisiunii în vederea protejării acestora; cât despre consemnările invocate de partea reclamantă, acestea constituiau doar aprecieri relative la limbajul verbal și non-verbal folosit în cadrul emisiunilor în discuție, menite a contura contextul, împrejurările de săvârșire a faptelor contravenționale și a sublinia modul și mijloacele de săvârșire a acestora.

În plus, cum partea reclamantă se raportează în mod greșit la fapta concretă ce i se impută ca și contravenție, apare ca fiind eronată și argumentarea făcută prin prisma intervalului orar în care se difuzează emisiunea, căci art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 impune ca prin difuzarea și retransmisia serviciilor de programe să se realizeze și să asigure informarea, educarea și divertismentul publicului, cu respectarea libertăților și a drepturilor fundamentale ale omului, fără nicio diferențiere de interval orar; altfel spus, pentru a putea înțelege și partea reclamantă, drepturile fundamentale, inclusiv cele ținând de demnitatea umană, trebuie respectate în mod continuu, legiuitorul neacceptând și, de altfel, fiind de neimaginat, ca doar între anumite ore furnizorii de servicii media să fie ținuți să respecte onoarea, reputația sau dreptul la propria imagine, iar în afara acestui interval orar aceste atribute elementare și esențiale ale oricărei ființe umane, drepturi personale nepatrimoniale proprii personalității umane, să poată fi ignorate și încălcate.

Nu poate fi primită nici comparația pe care o încearcă partea reclamantă prin concluziile susținute pe fondul cauzei, deoarece în cazul de față afectate au fost persoane fizice reale, subiecte de drept și titulare de drepturi, pe când în cazul unor filme de ficțiune nu se poate vorbi despre încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, personajele întruchipate de actori fiind în principiu unele imaginare, iar nu subiecte de drept beneficiare ale unor drepturi personale nepatrimoniale, cu mențiunea însă că alta ar fi situația unei producții în care personajele întruchipate ar fi unele reale, redevenind incident art. 3 alin. (1) din legea audiovizualului. Pe cale de consecință, apărarea expusă mai sus, emanând de la SC A.G.

SA, nu poate fi primită, fiind în mod concret înlăturate de prima instanță. Nici sub cel de-al doilea aspect expus prin cererea de recurs nu poate fi primită apărarea părții reclamante, întrucât emisiunile intitulate „S.P.” au fost de natură a aduce atingere unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului, respectiv cele ținând de demnitatea umană.

Astfel, dispozițiile art. 26 alin. (1) din Constituția României, reglementat sub titlul „Drepturile și libertățile fundamentale”, prevăd că „ Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată”, cu mențiunea că art. 1 alin. (3) din același act constituțional prevede că „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate”. În același sens, dispozițiile art. 8 paragraful 1 din C.E.A.D.O.L.F.

prevăd că „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.” Pe cale de consecință, nu se poate afirma, decât ignorând principii elementare în materia drepturilor omului, că onoarea, reputația sau dreptul la propria imagine nu ar intra în sfera drepturilor fundamentale ale omului, ele fiind o dimensiune a dreptului la viață privată. Mai arată Curtea de apel că, deși potrivit normelor de drept privat, respectiv art. 73 Noul C. civ., dreptul la propria imagine este limitat la atributele înfățișării fizice și vocii ființei umane, iar onoarea și reputația sunt apărate prin prisma dreptului la demnitate consacrat la art. 72 din același act normativ, totuși, în planul dreptului public, astfel cum este reflectat acesta prin Decizia C.N.A.

nr. 220/2011, dreptul la propria imagine este înțeles de autoritatea de audiovizual într-un sens mai larg, incluzând atât imagine fizică și voce, dar și aspectele ținând de onoare și reputație, după cum rezultă cu evidență din art. 40 al acestui din urmă act normativ. Pe cale de consecință, instanța învederează că, în decizia contestată în cauza de față, raportările C.N.A. la dreptul la propria imagine se fac lato sensu, acoperind inclusiv aspectele privitoare la onoare și reputație. Cât despre dreptul C.N.A. de a sancționa încălcări ale drepturilor fundamentale prin difuzarea de programe, după cum s-a arătat mai sus, dispozițiile art. 90 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 504/2002 indică în mod clar caracterul contravențional al faptei de nerespectare a prevederilor art. 3 din lege, iar art. 93 alin. (1) recunoaște dreptul Consiliului de a aplica sancțiuni în acest caz.

Altfel spus, dreptul persoanei fizice vătămate de a se adresa în planul dreptului privat cu o eventuală acțiune îndreptată împotriva furnizorului nu exclude dreptul C.N.A. de a acționa, față de textele indicate imediat în precedent, dat fiind și că abordarea se face dintr-o perspectivă diferită, în primul caz fiind vorba despre apărarea unui interes privat, al persoanei fizice concrete, pe când în cel de-al doilea caz prevalent este interesul public și obligația pozitivă convențională rezultată din art. 8 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F., în sensul de a lua măsuri concrete și efective vizând respectarea vieții private până la relațiile indivizilor între ei. În plus, răspunderea civilă nu exclude răspunderea contravențională, în raport și de dispozițiile art. 30 alin. (8) din Constituția României.

Dreptul la libera exprimare garantat de art. 10 din C.E.D.O. nu este un drept absolut, în cauză recurenta-reclamantă nefiind exonerată de răspunderea prin invocarea art. 10 din Convenție, în condițiile în care emisiunile monitorizate a avut rol de a aduce la cunoștința publică diferite aspecte de fapt din voința privată, prin atingerea demnității și onoarei acestora, iar împrejurarea că unele dintre persoanele ce au făcut obiectul dezbaterii se bucură de o anumită notorietate nu le înlătură dreptul de protecție privind onoarea reputația sau propria imagine. Jurisprudența C.E.D.O. a conturat faptul că dezvoltarea și protejarea democrației se află în corelație directă cu dimensiunile protecției dreptului la exprimare și informare, dar, potrivit paragrafului al doilea al art. 10, exercitarea acestor libertăți comportă îndatoriri și responsabilități în vederea proteguirii mai multor valori, inclusiv morala, reputația ori drepturile altora.

Astfel, C.E.D.O. a subliniat, în cauza C. și M. vs. România, 2003, faptul că dreptul prevăzut de art. 10 din Convenție nu este absolut, exercițiul libertății de exprimare comportând, potrivit paragrafului 2 al art. 10 din Convenție, „îndatoriri și responsabilități” care capătă o importanță sporită atunci când există riscul de a se aduce atingere reputației persoanelor, garantată și ea de Convenție, și de a pune în pericol „drepturile altora”. De asemenea, Curtea de la Strasbourg a stabilit, prin jurisprudența sa, că nu poate exista justificare legală sau jurisprudențială pentru tolerarea în cadrul unei emisiuni televizate a unor expresii injurioase ori a unor acuzații defăimătoare. Exercitarea libertății de exprimare se află în corelație directă cu alte drepturi fundamentale, printre care un rol special îl ocupă dreptul persoanei la onoare, demnitate și reputație profesională.

C.E.D.O. nu a admis ca o persoană să fie supusă disprețului public pe considerente ce țin de aspectul fizic al acesteia. Or, din fragmentele pe care le-am prezentat urmează să constatați că, pe parcursul emisiunilor, s-au făcut nenumărate aprecieri referitoare la aspectul fizic al unora dintre persoanele ce au constituit subiect de discuție în emisiuni. - în calitate de garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, C.N.A. are obligația de a asigura protejarea demnității umane și a dreptului la propria imagine în cadrul programelor audiovizuale, în conformitate Iu prevederile art. 10 alin. (3) lit. e) din Legea audiovizualului.

În ceea ce privește susținerea din recurs privind sancțiunea aplicată respectiv caracterul pretins disproporționat față de gravitatea faptei, Curtea constată că nu s-au formulat în concret critici sub acest aspect, în cauză urmând a fi analizată corecta individualizare a sancțiunii aplicate cu ocazia analizării recursului declarat de autoritatea pârâtă. Față de cele expuse, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefundat, recursul declarat de recurenta-reclamantă. Recursul declarat de recurentul-pârât este apreciat de Curte ca fondat, în cauză fiind îndeplinite în parte condițiile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în ceea ce o privește soluția de diminuare a cuantumului amenzii de 200.000 aplicate la 60.000 lei, în cauză impunându-se modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca nefondate și menținerea ca legal emise a deciziei nr. 307 din 25 mai 2012 a C.N.A.

sub toate aspectele inclusiv cuantumul amenzii aplicate de 200.000 lei prin art. 1 din susmenționata decizie. Prin Decizia nr. 307 din 25 mai 2012, C.N.A. a sancționat intimată-reclamantă cu amendă în cuantum de 200.000 lei, întrucât a constatat că într-o serie de ediții ale emisiunii „S.P.” difuzate în lunile martie, aprilie și mai 2012, sub pretextul abordării unor subiecte de actualitate, invitații, având concursul (direct sau indirect, după caz) al moderatorului emisiunii, au transformat aceste emisiuni în arme de jigniri și insultă la adresa unor persoane, folosind un limbaj vulgar, suburban, trivial și au formulat acuzații neprobate la adresa unora dintre persoanele ce au constituit subiecte de discuție în emisiuni (N.D.C., cunoscută publicului sub numele C.H., și L.P.), fapte deosebit de grave în contextul în care televiziunea constituie un spațiu public cu o importantă influență asupra comportamentului social.

În fapt, postul de televiziune Antena 1 difuzează, de luni până joi, în direct, cu începere în jurul orei 23:00, emisiunea „S.P.”, avându-l ca moderator pe dl. D.C. Primind un număr de 4 reclamații care vizau edițiile emisiunii „S.P.” desfășurate pe parcursul lunilor martie - aprilie 2012, în cadrul cărora s-a discutat despre a avut în vedere conținutul acestor emisiuni; a fost vorba despre 4 ediții derulate consecutiv în perioada 26 - 29 martie 2012 și o ediție în 04 aprilie 2012, în care discuțiile au privit-o cu precădere pe d-na N., precum și o serie de emisiuni derulate, în perioada 02-12 aprilie 2012, în cadrul cărora s-a discutat tangențial despre d-na N.D.C. Pe de altă parte, a fost supus dezbaterilor și raportul de monitorizare care a vizat edițiile emisiunii „S.P.” difuzate în zilele de 26 aprilie, 15 și 16 mai 2012, cu privire la care Consiliul a primit un număr de 8 reclamații (de la telespectatori).

Analizând modul în care s-au desfășurat toate aceste emisiuni, Consiliul a constatat că au fost încălcate grav prevederile art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului care prevăd că prin difuzarea serviciilor de programe se realizează și se asigură divertismentul publicului, cu respectarea libertăților și a drepturilor fundamentale ale omului, astfel cum sunt detaliate acestea în Codul audiovizualului, respectiv în art. 34 alin. (1), protejarea dreptului la imagine a persoanei, art. 40 alin. (1) și (2), probarea acuzațiilor, art. 40 alin. (3), evitarea folosirii unui limbaj injurios. Prin sentința atacată s-a dispus diminuarea cuantumului amenzii aplicate de C.N.A. la suma de 60.000 lei de la 200.000 apreciindu-se că această sumă diminuată este corespunzătoare în raport de scopul vizat și justificată sub aspectul proporționalității și necesității într-o societate democratică.

Curtea apreciază că prima instanță exercitând controlul de legalitate al Deciziei C.N.A. nr. 307/2012 sub toate aspectele, control subiectiv de plină jurisdicție, a dispus cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004. Prima instanță prin modificarea cuantumului amenzii aplicate a anulat în parte decizia contestată soluția fiind dispusă cu respectarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004. Acesta deoarece controlul executat de instanța de contencios administrativ nu s-a limitat la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecății ci a fost verificată vătămarea, aplicarea amenzii în raport de conduita recurentei-reclamante și de vătămarea produsă în raport cu principiile jurisdicționale C.E.D.O.

Apreciind că instanța de fond avea posibilitatea legală să reducă cuantumul amenzii aplicate, instanța de recurs apreciază că pe fond, diminuarea cuantumului amenzii de 200.000 lei aplicate la suma de 60.000 lei a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 referitoare la criteriile de individualizare a sancțiunii. În cauză amenda în cuantum de 200.000 lei a fost aplicată reclamantei, în data de 25 mai 2012, după ce anterior prin Decizia nr. 86/16 februarie 2012 îi fusese aplicată o altă sancțiune gravă anume obligarea de a difuza timp de 10 minute pe ecranul televizorului numai textul deciziei de sancționare. Aceasta a reprezentat sancțiunea anterioară cea mai gravă și nu amenda de 10.000 lei aplicată pentru săvârșirea unor fapte de încălcare a vieții private.

În mod greșit prima instanță a apreciat că s-au aplicat două sancțiuni pe aceeași faptă fiind unică prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 raportat la dispoziții din cadrul de reglementare a conținutului audiovizual și pentru care s-a aplicat în mod corect sancțiunea de 200.000 lei, ținând cont de istoricul sancționator al reclamantei și de scopul aplicării acestei amenzi, respectiv descurajarea reclamantei în ceea ce privește încălcarea repetată a legislației audiovizualului în materie de viață privată. Față de cele expuse mai sus, Curtea, în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va admite recursul C.N.A. în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamantă, ca nefondată, menținând ca legal emisă Decizia C.N.A.

nr. 317/2012. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate privind excepția de tardivitate invocată de intervenientă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC A.G. SA împotriva Sentinței nr. 6067 din 26 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursul declarat de C.N.A. împotriva aceleiași sentințe. Modifică sentința atacată in sensul că respinge acțiunea ca nefondată. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2014