Decizia nr. 4762/2013 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28 iunie 2011, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu C.N.A., a solicitat, în principal, anularea Deciziei nr. 433 din 9 iunie 2011, exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 10.000 iei, iar în subsidiar, să se constate că sancțiunea aplicată de pârâtul C.N.A. este disproporționată față de gravitatea faptei reținute și să se dispună înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a somației publice. În temeiul dispozițiilor art. 95 2 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, a solicitat suspendarea sancțiunii până la pronunțarea hotărârii definitive și irevocabile pe fondul cauzei. În motivarea acțiunii, a susținut că nu a existat nicio încălcare a textelor de lege care reprezintă temeiul de drept al sancțiunii aplicate de C.N.A. și că pârâtul face o interpretare eronată a textelor de lege pe care le invoca în decizii, încercând să stabilească în sarcina reclamantei o culpă care nu îi aparține. A arătat că textul declarației incriminat de către C.N.A. nu are absolut nicio legătură cu reclamanta. Expresiile jignitoare și limbajul complet necorespunzător nu îi aparțin nici în cea mai mică măsură. Abuzul în exercitarea dreptului la libera exprimare a fost săvârșit în exclusivitate de către europarlamentar. Faptul că, în cadrul monologului rostit, europarlamentarul a avut un subit derapaj verbal, nu putea fi prevăzut de către reclamantă. Referitor la susținerea pârâtului că fapta contravențională săvârșită ar consta în neîntreruperea legăturii și revenirea în studio, deși dispunea de mijloacele necesare, reclamanta a precizat că nu doar mijloacele tehnice sunt relevante în cazul întreruperii intempestive a unei transmisiunii în direct, deoarece într-o televiziune de știri, decizia întreruperii discursului unui europarlamentar se ia de către directorul de producție, care nu o poate comunica direct reporterului, ci face acest lucru prin intermediul prezentatorului, care la rândul sau nu poate transmite decizia într-o maniera atât de abruptă și lipsită de orice fel de eleganță. Iar pe de altă parte, chiar dacă timpul ar fi fost suficient, întreruperea emisiei nu poate fi făcută în maniera impusă de C.N.A. prin decizia sa. A mai arătat că toate aceste aspecte nu au fost în niciun fel analizate de C.N.A., deși ele reprezintă elemente circumstanțiale definitorii ale exercitării dreptului la libera informare. De asemenea, C.N.A. nu a luat în considerare nici faptul că după întreruperea transmisiei în direct, prezentatorii emisiunii au criticat fără menajamente declarația europarlamentarului. Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând, în esență, că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 5886 din 14 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia, începând cu ora 16.42, emisiunea „E.S.", din data de 5 mai 2011, a fost întreruptă, iar de la sediul Parchetului General a fost transmisă o declarație de presă susținută de dl. C.V.T. europarlamentar, care a spus că nu mai are un sediu în care să invite jurnaliștii pentru declarații de presă, astfel că i-a chemat la Parchet. În cadrul acestei declarații de presă, domnul C.V.T. a formulat diverse acuzații la adresa politicienilor români și o posibilă complicitate între șefii A.N.I. și procurorul general L.C.K., adresând cuvinte jignitoare la adresa tuturor celor pe care i-a considerat vinovați de cea mai recentă acțiune a A.N.I. împotriva sa. A mai reținut că moderatorii emisiunii nu au avut inițiativa de a stopa acest discurs ce a conținut un limbaj suburban, jignitor, previzibil, de altfel, cunoscută fiind personalitatea temperamentală a d-lui C.V.T., care tinde în mod constant să depășească limitele „libertății de exprimare". Prin Decizia nr. 433/2011, reclamanta SC A. SA a fost sancționată cu amendă în cuantum de 10.000 lei, reținându-se încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, precum și a dispozițiilor art. 30 și 34 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, C.N.A. apreciind că materialul audiovizual, prin conținutul său, a fost de natură să prejudicieze imaginea unor persoane. Prima instanță a reținut, de asemenea, că în concordanță cu prevederile art. 30 alin. (6) din Constituția României și art. 10 din C.E.D.O., legiuitorul a instituit în cuprinsul Legii audiovizualului nr. 504/2002, la art. 3, principii cu caracter general, care prevăd că prin difuzarea și retransmisia serviciilor de programe se realizează și se asigură pluralismul politic și social, diversitatea culturală, lingvistică și religioasă, informarea, educarea și divertismentul publicului, cu respectarea libertăților și a drepturilor fundamentale ale omului. Prin urmare, Curtea a constatat că nu se poate vorbi de încălcarea dreptului la liberă exprimare al reclamantei, întrucât textele de lege, în speță, art. 3 din Legea audiovizualului și art. 30 și 34 din Codul audiovizualului respectă normele constituționale ori convenționale, protejând drepturi fundamentale ale omului, precum cel la imagine și demnitate umană, libertatea de exprimare nefiind un drept care să se bucure de o protecție absolută, așa cum susține reclamanta în cuprinsul acțiunii, ori care să prevaleze asupra altor drepturi ale altor subiecți, având, în fond, o valoare egală cu celelalte. Reclamanta are obligația permanentă de a avea o conduită de respectare și de prevenire a încălcării dispozițiilor legale, astfel încât principiile și normele ce guvernează comunicarea audiovizuală să nu fie încălcate. Instanța de fond a reținut că susținerea potrivit căreia declarația incriminată de C.N.A. nu are nicio legătură cu reclamanta este în contradicție cu prevederile Codului audiovizualului, conform cărora "furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului, viața privată, onoarea și reputația, precum și dreptul la propria imagine". Prima instanță nu a luat în considerare nici susținerea reclamantei conform căreia C.N.A. nu a ținut seama de faptul că după întreruperea transmisiei în direct, prezentatorii emisiunii au criticat fără menajamente declarația europarlamentarului, întrucât, pe de o parte, în decizia contestată s-a consemnat faptul că aceștia au remarcat limbajul jignitor folosit în cadrul discursului, însă, pe de altă parte, s-au limitat doar la a lua notă de acesta, ca niște simpli spectatori. De asemenea, a apreciat ca neîntemeiate susținerile reclamantei referitoare la imposibilitatea de a proceda la întreruperea discursului și revenirea în studio, deoarece aceasta poartă întreaga răspundere pentru programele pe care le difuzează și pentru care deține licență audiovizuală. În ceea ce privește capătul de cerere secundar, formulat de reclamantă, prin care solicită instanței să constate că sancțiunea aplicată este disproporționată față de gravitatea faptei și să se dispună înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a somației publice, Curtea, în raport de dispozițiile art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, a constatat că sancțiunea a fost în mod corect individualizată, amenda reprezentând limita minimă pentru încălcarea dispozițiilor art. 3 din lege, nefiind disproporționată în raport de gravitatea faptei, de efectele acesteia și de sancțiunile anterioare.

Recursul declarat împotriva sentinței nr. 5886 din data de 14 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal. Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamanta SC A. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Reiterând argumentația din acțiunea judiciară, recurenta a susținut că: - intimatul C.N.A. a interpretat eronat textele de lege pe care le invocă în decizie, stabilind în sarcina sa o culpă care nu îi aparține; - potrivit Constituției și jurisprudenței C.E.D.O., dreptul la informare prin presă nu cunoaște absolut nicio restricție; în cazul politicienilor limitele criticismului sunt mai largi; - în cazul întreruperii intempestive a unei emisiuni în direct nu sunt relevante mijloacele tehnice pentru că aceasta ar putea fi interpretată ca reprezentând un veritabil act de cenzură; - C.N.A. nu a luat în considerare faptul că după întreruperea transmisiei în direct prezentatorii emisiunii au criticat fără menajamente declarația europarlamentarului.

Apărările C.N.A. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 13 martie 2013, intimatul C.N.A. a solicitat admiterea excepției nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., arătând că recurenta nu a formulat critici propriu-zise la adresa sentinței, limitându-se la a prelua integral conținutul cererii de chemare în judecată, schimbând doar calitățile părților în recurentă, respectiv intimat. În situația respingerii excepției, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, însușindu-și considerentele primei instanțe. Intimatul a insistat asupra ideii că dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului instituie o răspundere exclusivă în sarcina furnizorilor de servicii media, fără să distingă după cum emisiunile sunt înregistrate sau se transmit în timp real. De altfel, a mai subliniat intimatul, una din tehnicile folosite frecvent de radiodifuzori constă în decalarea cu câteva secunde a transmisiunii, tocmai pentru a exista posibilitatea de a „tăia” sonorul din regie, pe ecran apărând imagini de la un alt eveniment. Referitor la jurisprudența C.E.D.O. în materia art. 10 din Convenție, intimatul a arătat că dreptul la liberă exprimare nu se bucură de o protecție absolută iar pasajele citate de recurentă au fost interpretate distorsionat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimatul C.N.A., Înalta Curte constată că este nefondată. Este real că recurenta nu și-a structurat criticile formulate în motive de recurs, copiind practic motivele de fapt și de drept ale acțiunii judiciare, însă recursul de față este supus prevederilor mai permisive cuprinse în dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., care permit examinarea cauzei sub toate aspectele. Reevaluând întregul ansamblu probator prin prisma susținerilor părților, Înalta Curte constată că soluția adoptată de prima instanță este legală, nefiind identificate motive care să atragă reformarea acesteia. Actul administrativ supus cenzurii instanței este Decizia nr. 433 din 9 iunie 2011 prin care C.N.A. a sancționat-o pe recurenta – reclamantă SC A. SA (licența audiovizuală nr. S - TV 76.2 din 16 decembrie 2003 și Decizia de autorizare nr. 882/01 – 1 din 24 iunie 2005 pentru postul A. 3 – N. & C.A.) cu amendă în cuantum de 10.000 lei pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 30 și art. 34 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual. Situația de fapt expusă rezumativ la pct. 2 al acestei decizii nu este supusă contestării. Recurenta este de acord că declarația europarlamentarului transmisă în direct a conținut „expresii jignitoare și un limbaj complet necorespunzător” și că reprezintă un „derapaj verbal” însă a negat orice responsabilitate, arătând că nu a avut posibilitatea să intervină pentru întreruperea emisiunii. Prima instanță, pornind de la conținutul art. 1 și art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului a ajuns la concluzia că reclamanta poartă integral răspunderea pentru alegerea conținutului audiovizual și modul de organizare a Serviciului media, legea nedistingând după cum emisiunile sunt înregistrate sau se transmit în timp real (în direct). Această concluzie este corectă. În esență, Înalta Curte consideră că recurenta - reclamantă nu poate invoca în favoarea sa existența unei proceduri interne care, practic, golește de conținut prevederea cuprinsă la art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului referitoare la răspunderea exclusivă a furnizorului de servicii media audiovizuale pentru conținutul serviciilor de programe difuzate. Traseul decizional pe care îl detaliază recurenta : 1) adoptarea deciziei de întrerupere a transmisiunii de către directorul de producție în urma analizei conținutului acesteia; 2) formularea deciziei; 3) exprimarea acesteia; 4) punerea în executare a acesteia prin intermediul prezentatorului, conduce inevitabil la ideea că în nicio situație nu ar fi posibilă întreruperea unei transmisiuni în direct, ceea ce nu poate fi acceptat. În orice caz, în speța de față, în raport de lungimea discursului europarlamentarului se poate conchide în mod rezonabil că directorul de producție avea timpul necesar pentru a reacționa și întrerupe emisia și, deci, decizia ce face obiectul controlului de legalitate se întemeiază pe o evaluare acceptabilă a stării de fapt, neexistând elemente care să susțină teza excesului de putere, afirmată de recurentă. Deși în cauză problema libertății de exprimare s-a ridicat numai tangențial (câtă vreme recurenta a admis caracterul defăimător al comunicării audiovizuale), Înalta Curte reține că art. 10 din Convenție, prevede că exercitarea acestei libertăți suportă îndatoriri și responsabilități și poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru protecția reputației sau a drepturilor altora. Or, C.N.A. fiind garantul interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, nu putea lăsa nesancționată difuzarea unui mesaj vădit jignitor, defăimător, care specula presupuse deficiențe fizice ale unor persoane publice. Acceptând că în privința acestora C.E.D.O. a recunoscut limite mai largi ale criticilor și că libertatea presei include apelul la un grad ridicat de exagerare și chiar provocare (potrivit Hotărârii pronunțate de C.E.D.O. la data de 28 septembrie 1999 în cauza D. c. României), Înalta Curte constată că discursul redat integral în decizia atacată a depășit aceste limite. Cât privește individualizarea sancțiunii, Înalta Curte observă că intimatul a aplicat minimul amenzii prevăzute de art. 90 alin. (1) din Legea audiovizualului, reținând în favoarea recurentei faptul că ulterior transmisiunii moderatorii emisiunii și-au manifestat dezaprobarea pentru limbajul folosit, precum și că în emisiunile ulterioare care au tratat subiectul respectiv nu s-au mai reluat afirmațiile incriminate. Pe de altă parte, în raport de gravitatea abaterii, care constă tocmai în încălcarea uneia dintre cele mai importante obligații pe care recurenta și le-a asumat în calitate de titular de licență audiovizuală, adică respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și de sancțiunile preexistente, în cazul concret analizat nu se poate pune problema aplicării unei sancțiuni mai ușoare, respectiv a unei somații publice.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul - pârât C.N.A. și recursul de față, ca nefondat.