ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 52/2015

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea formulată pe rolul Judecătoriei Satu Mare și înregistrată

pe rolul acesteia sub nr. 4931/296/2011, reclamanta SC D.I. SRL - prin

administrator judiciar C.L.2.S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâta SC I.L.I. SA

- prin mandatar SC A.I. SRL a solicitat să se constate nulitatea absolută a

clauzelor contractuale abuzive prevăzute la art. 13 din Condițiile generale a

contractelor de leasing încheiate pentru cauza ilicită și fraudarea legii.

În fapt reclamanta debitoare a arătat că a încheiat cu

pârâta creditoare două contracte de leasing financiar iar în aprecierea sa art.

13 din Condițiile generale din contractul de leasing sunt nule absolut sens în

care a promovat prezenta acțiune, având în vedere dispozițiile art. 2 din Decretul

nr. 167/1958, potrivit cu care nulitatea unui act juridic poate fi invocată

oricând.

Totodată, reclamanta a invocat excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 din Legea 193/2000.

În data de 09 octombrie 2013, Judecătoria Satu Mare a

suspendat judecarea cauzei și a sesizat Curtea constituțională în vederea

soluționării excepției de neconstituționalitate.

La data de 15 aprilie 2014, Curtea Constituțională a

respins excepția de neconstituționalitate ca inadmisibilă.

La data de 23 iulie 2014, Judecătoria Satu Mare a

invocat din oficiu excepția de necompetență teritorială și a dispus declinarea

judecării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București, prin Sentința

civilă nr. 2991 din 23 iulie 2014 pronunțată de Judecătoria Satu - Mare.

La data de 11 august 2014 cauza a fost înregistrată pe

rolul Judecătoriei sectorului 2 București.

Prin Sentința civilă nr. 10013 din 29 septembrie 2014

Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale a

Judecătoriei Sectorului 2 București și a dispus declinarea competenței de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Satu - Mare.

S-a constatat conflictul negativ de competență și a

dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru

pronunțarea unui regulator de competență.

S-a reținut că necompetență este de ordine privată, ea

nu putea fi invocată decât de debitoare, în condițiile art. 159

1

alin.

(3) C.proc.civ., adică prin întâmpinare sau cel târziu la prima zi de

înfățișare. Competența teritorială în cauza de față nu este reglementată de

norme de ordine publică, ci de norme de ordine privată, care prezintă

particularitatea că excepția de necompetență poate fi invocată numai de partea

în favoarea căreia a fost creată norma de competență și numai în pragul procesului

(in limine litis).

Cererea a fost inițial introdusă la o instanță

competentă, iar prin alegerea făcută inițial de reclamantă de a introduce

acțiunea la Judecătoria Satu Mare, această instanță a devenit exclusiv

competentă să soluționeze litigiul cu care a fost învestită, moment de la care

orice altă instanță, inclusiv Judecătoria Sectorului 2 București, a pierdut

această prerogativă.

Înalta Curte constatând existența unui conflict negativ

de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente

de a judeca aceeași pricină, în temeiul art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va

pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Satu -

Mare competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele

considerente:

Obiectul litigiului îl constituie o acțiune în

constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale abuzive prevăzute la

art. 13 din Condițiile generale a contractelor de leasing încheiate pentru

cauză ilicită și fraudarea legii.

De reamintit că odată cu intrarea în vigoare a Legii

nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor -

Codul de procedură civilă a suferit numeroase modificări - art. 159

1

din Codul de procedură civilă a suferit modificări, în sensul că textul nou introdus

stabilește regimul juridic al excepției de necompetență, respectiv al

persoanelor sau organelor care pot invoca necompetență și până la ce moment al

procesului.

Astfel, necompetență de ordine publică - generală,

materială și teritorială exclusivă - poate fi invocată de oricare dintre părți

sau de instanță, din oficiu, până la prima zi de înfățișare în fața primei

instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, iar

necompetență de ordine privată poate fi invocată doar de pârât prin întâmpinare

sau, când nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Art. 159 alin.(1) pct. 3 C. proc. civ., în forma astfel

cum a fost modificată de Legea nr. 202/2010, arată în ce situație competența

teritorială este exclusivă, atunci când părțile nu o pot înlătura, în raport de

art. 19 C. proc. civ., când părțile pot conveni ca pricinile privitoare la

bunuri să fie judecate de o altă instanță decât acea care, potrivit legii, are

competență teritorială, afară de cazurile prevăzute de la art. 13-16 din

același cod, ceea ce înseamnă că părțile nu pot înlătura competența teritorială

în litigiile privitoare la bunuri, în cazurile anume prevăzute de lege, în

egală măsură este de ordine publică și competența teritorială stabilită prin legi

speciale.

Este de ordine privată, în sensul art. 159 alin. (2) C.

proc. civ., competența teritorială în pricinile privitoare la bunuri, atunci

când părțile au posibilitatea să aleagă instanța care să le judece.

Articolul 159 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., arată în

ce situație competența teritorială este exclusivă, atunci când părțile nu o pot

înlătura.

Potrivit art.159

1

C. proc. civ. „necompetență

de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau,

când întâmpinarea nu este obligatorie, cel târziu la prima zi de înfățișare”.

În cauza de față necompetență teritorială este de

ordină privată prin raportare la prevederile art.159

1

C. proc. civ.,

iar pârâta nu a invocat excepția în condițiile indicate mai sus.

Revenind la speța de față, Înalta Curte constată că

cererea de chemare în judecată vizează o acțiune în constatarea nulității

absolute a clauzelor contractuale abuzive prevăzute la art. 13 din Condițiile

generale a contractelor de leasing încheiate pentru cauză ilicită și fraudarea

legii.

Este de reținut că, în toate cazurile de competență

teritorială alternativă, alegerea instanței aparține reclamantului, iar odată

făcută, opțiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea

acțiunii s-a fixat în mod definitiv competența teritorială a instanței

respective.

Fiind în discuție competența teritorială alternativă ce

este reglementată de norme dispozitive, reclamantei invocând dispoziții de

drept comun, a înțeles să sesizeze instanța competentă, respectiv Judecătoria Satu

- Mare, situație în raport cu care nu se poate opta pentru o altă instanță.

În consecință, față de considerentele anterior expuse,

văzând și dispozițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Satu-Mare, căreia i

se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei Satu - Mare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2015.