ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1920/2015

Asupra

recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Judecătoriei Satu Mare la data de 13 mai 2013 sub Dosar nr.

5094/296/2013, reclamantul S.D. a solicitat obligarea pârâtei C.I. societate de

asigurare reasigurare la plata despăgubirilor în sumă de 5.000-6.000 euro.

Prin încheierea

nr. 5138 din 3 septembrie 2013, Judecătoria Satu-Mare a anulat cererea de chemare

în judecată formulată de reclamantul S.D. în contradictoriu cu pârâta C.I. societate

de asigurare-reasigurare București, ca urmare a necomplinirii lipsurilor cererii,

respectiv neindicarea obiectului valorii pretențiilor sale și nedepunerea taxei

judiciare de timbru în funcție de această valoare.

Împotriva acestei

încheieri, reclamantul S.D. a formulat cerere de revizuire, iar prin sentința civilă

nr. 1503 din 28 martie 2014 pronunțată de Judecătoria Satu-Mare a fost admisă excepția

inadmisibilității cererii de revizuire, fiind respinsă cererea de revizuire formulată

de reclamantul-revizuent S.D.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel revizuentul S.D. solicitând modificarea sentinței ca fiind

netemeinică și nelegală, cu consecința obligării societății de asigurare la plata

despăgubirilor.

Prin decizia

nr. 171/AP din 15 decembrie 2014, Tribunalul Satu-Mare, secția a ll-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a respins apelul declarat de revizuentul S.D.

împotriva sentinței civile nr. 1503 din 28 martie 2014 pronunțată de Judecătoria

Satu-Mare, în Dosar nr. 12590/296/2013, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut că prima instanță, în mod corect pe

baza probelor administrate, a constatat că cererea de revizuire ce formează obiectul

prezentei cauze nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 509

și urm. C. proc. civ., întrucât prin încheierea nr. 5138 din 3 septembrie 2013 a

cărei revizuire s-a solicitat, instanța a dispus în temeiul art. 200 alin. (3) C.

proc. civ. anularea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantul-revizuent

fără a fi evocat fondul cererii de chemare în judecată. Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 509 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau

care evocă fondul poate fi cerută doar pentru motivele prevăzute la pct. 1-pct.

11 ale acestui articol.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs S.D., iar prin decizia nr. 99/C/2015-R din 12 mai 2015,

Curtea de Apel Oradea, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, a declinat competența de soluționare a recursului formulat de recurentul

S.D. împotriva deciziei nr. 171/AP din 15 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul

Satu-Mare, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a decide

astfel, Curtea de Apel Oradea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 483

alin. (3) și alin. (4) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți

de Casație și Justiție examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de

drept aplicabile, și numai prin excepție, în cazurile anume prevăzute de lege, recursul

se soluționează de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea

atacată.

Ori, obiectul

prezentei cauze îl constituie cererea reclamantului de a primi despăgubiri de la

societatea de asigurări pârâtă în valoare de 5.000 euro până la 6.000 euro, cerere

ce a fost anulată în faza procedurii premergătoare fixării primului termen de judecată,

sentință împotriva căreia reclamantul a declarat apel, respins ca inadmisibil.

În acest sens

s-a constatat că, întrucât nu există o dispoziție specială derogatorie, care să

stabilească faptul că recursul împotriva unei astfel de decizii a instanței de apel

se soluționează de instanța ierarhic superioară, revine Înaltei Curți de Casație

și Justiție competența de a soluționa recursul.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul înaltei Curți la data de 20 mai 2015.

La termenul din

29 septembrie 2015, Înalta Curte a luat în examinare excepția necompetenței materiale

invocată din oficiu, conform art. 483 alin. (4) C. proc. civ. raportat la art. 129

alin. (2) pct. 2 același cod și a rămas în pronunțare asupra acestui aspect.

În raport cu cele

anterior expuse, Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva

dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va

pronunța mai întâi asupra excepțiilor de fond sau de procedură care fac inutilă,

în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, va admite excepția necompetenței

sale în soluționarea prezentei cauze, invocată în temeiul prevederilor art. 483

alin. (4) C. proc. civ. raportat la art. 129 alin. (2) pct. 2 același cod, în considerarea

următoarelor argumente:

Potrivit prevederilor

art. 129 alin. (2) C. proc. civ. coroborate cu art. 130 alin. (2) din același cod,

care dispun că: „necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței

materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad”; și că: „necompetența

materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către

judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața

primei instanțe”. Înalta Curte, văzând și dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc.

civ., potrivit cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează

de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată”,

constată că nu este competentă material în soluționarea căii extraordinare de atac

de retractare pendinte.

Chiar dacă dispozițiile

art. 483 alin. (4) C. proc. civ. invocate de instanța de apel stabilesc că în cazurile

anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de instanța ierarhic superioară

celei care a pronunțat hotărârea atacată și au fost interpretate de curtea de apel

în sensul că, în acest caz, recursul nu este „prevăzut” de lege, totuși această

interpretare nu poate contraveni dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează așadar numai recursurile declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, or, o atare

situație nu face parte din categoria celor prevăzute de lege. Nici dispozițiile

art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot primi o altă interpretare. Acestea se referă

numai la obiectul recursului aflat în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție

și nu stabilesc o normă specială de competență.

Astfel, în considerarea

evocatelor norme legale și în raport cu faptul că decizia atacată a fost pronunțată

în apel de Tribunalul Satu-Mare, iar potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (1) C.

proc. civ. „hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel,

precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”,

Înalta Curte apreciază competența materială în soluționarea prezentei cereri a Curții

de Apel Oradea.

Pe cale de consecință,

Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului declarat de revizuentul

S.D., pe care îl va trimite spre competentă soluționare Curții de Apel Oradea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența

de soluționare a recursului declarat de revizuentul S.D. împotriva deciziei nr.

171/AP din 15 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Satu-Mare, în favoarea Curții

de Apel Oradea.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 29 septembrie 2015.