ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1920/2015

Asupra recursului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Satu Mare la data de 13 mai 2013 sub Dosar nr. 5094/296/2013, reclamantul S.D. a solicitat obligarea pârâtei C.I. societate de asigurare reasigurare la plata despăgubirilor în sumă de 5.000-6.000 euro. Prin încheierea nr. 5138 din 3 septembrie 2013, Judecătoria Satu-Mare a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S.D. în contradictoriu cu pârâta C.I. societate de asigurare-reasigurare București, ca urmare a necomplinirii lipsurilor cererii, respectiv neindicarea obiectului valorii pretențiilor sale și nedepunerea taxei judiciare de timbru în funcție de această valoare. Împotriva acestei încheieri, reclamantul S.D.

a formulat cerere de revizuire, iar prin sentința civilă nr. 1503 din 28 martie 2014 pronunțată de Judecătoria Satu-Mare a fost admisă excepția inadmisibilității cererii de revizuire, fiind respinsă cererea de revizuire formulată de reclamantul-revizuent S.D. Împotriva acestei sentințe a declarat apel revizuentul S.D. solicitând modificarea sentinței ca fiind netemeinică și nelegală, cu consecința obligării societății de asigurare la plata despăgubirilor. Prin decizia nr. 171/AP din 15 decembrie 2014, Tribunalul Satu-Mare, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul declarat de revizuentul S.D. împotriva sentinței civile nr. 1503 din 28 martie 2014 pronunțată de Judecătoria Satu-Mare, în Dosar nr. 12590/296/2013, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că prima instanță, în mod corect pe baza probelor administrate, a constatat că cererea de revizuire ce formează obiectul prezentei cauze nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 509 și urm. C. proc. civ., întrucât prin încheierea nr. 5138 din 3 septembrie 2013 a cărei revizuire s-a solicitat, instanța a dispus în temeiul art. 200 alin. (3) C. proc. civ. anularea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantul-revizuent fără a fi evocat fondul cererii de chemare în judecată. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 509 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută doar pentru motivele prevăzute la pct. 1-pct.

11 ale acestui articol. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs S.D., iar prin decizia nr. 99/C/2015-R din 12 mai 2015, Curtea de Apel Oradea, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a recursului formulat de recurentul S.D. împotriva deciziei nr. 171/AP din 15 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Satu-Mare, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Oradea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) și alin. (4) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, și numai prin excepție, în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Ori, obiectul prezentei cauze îl constituie cererea reclamantului de a primi despăgubiri de la societatea de asigurări pârâtă în valoare de 5.000 euro până la 6.000 euro, cerere ce a fost anulată în faza procedurii premergătoare fixării primului termen de judecată, sentință împotriva căreia reclamantul a declarat apel, respins ca inadmisibil. În acest sens s-a constatat că, întrucât nu există o dispoziție specială derogatorie, care să stabilească faptul că recursul împotriva unei astfel de decizii a instanței de apel se soluționează de instanța ierarhic superioară, revine Înaltei Curți de Casație și Justiție competența de a soluționa recursul. Cauza a fost înregistrată pe rolul înaltei Curți la data de 20 mai 2015. La termenul din 29 septembrie 2015, Înalta Curte a luat în examinare excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, conform art. 483 alin. (4) C. proc.

civ. raportat la art. 129 alin. (2) pct. 2 același cod și a rămas în pronunțare asupra acestui aspect. În raport cu cele anterior expuse, Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de fond sau de procedură care fac inutilă, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, va admite excepția necompetenței sale în soluționarea prezentei cauze, invocată în temeiul prevederilor art. 483 alin. (4) C. proc. civ. raportat la art. 129 alin. (2) pct. 2 același cod, în considerarea următoarelor argumente: Potrivit prevederilor art. 129 alin. (2) C. proc. civ.

coroborate cu art. 130 alin. (2) din același cod, care dispun că: „necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad”; și că: „necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe”. Înalta Curte, văzând și dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată”, constată că nu este competentă material în soluționarea căii extraordinare de atac de retractare pendinte.

Chiar dacă dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ. invocate de instanța de apel stabilesc că în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată și au fost interpretate de curtea de apel în sensul că, în acest caz, recursul nu este „prevăzut” de lege, totuși această interpretare nu poate contraveni dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează așadar numai recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, or, o atare situație nu face parte din categoria celor prevăzute de lege. Nici dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc.

civ. nu pot primi o altă interpretare. Acestea se referă numai la obiectul recursului aflat în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție și nu stabilesc o normă specială de competență. Astfel, în considerarea evocatelor norme legale și în raport cu faptul că decizia atacată a fost pronunțată în apel de Tribunalul Satu-Mare, iar potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”, Înalta Curte apreciază competența materială în soluționarea prezentei cereri a Curții de Apel Oradea. Pe cale de consecință, Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului declarat de revizuentul S.D., pe care îl va trimite spre competentă soluționare Curții de Apel Oradea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența de soluționare a recursului declarat de revizuentul S.D. împotriva deciziei nr. 171/AP din 15 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Satu-Mare, în favoarea Curții de Apel Oradea. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2015.