ÎCCJ, Secția penală

Asupra apelurilor penale de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 143/PI/2014 din 4 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 240/35/2014 s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor săvârșite de inculpatul Ș.C.A., după cum urmează:

- din infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (2) C. pen. în infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 40 C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.;

- din infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C. pen., în infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 40 C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.

A fost condamnat inculpatul Ș.C.A., la următoarele pedepse:

- 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 40 C. pen. din 1969, art. 74 lit. c) C. pen. din 1969 raportat la art. 76 lit. c) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.;

- 2 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 40 C. pen. din 1969, art. 74 lit. c) C. pen. din 1969 raportat la art. 76 lit. e) C. pen. din 1969 și cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a constatat că pedeapsa de 10.000 RON amendă penală aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 128 din 14 noiembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, definitivă prin decizia penală nr. 843 din 21 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost achitată la data de 03 noiembrie 2014.

În

temeiul art. 33 lit a) C. pen. din 1969 raportat la art. 34 lit. b) C. pen. din 1969 s-au contopit pedepsele stabilite prin prezenta sentință și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.

În

temeiul art. 81 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 4 ani.

În

temeiul art. 12 din Legea nr. 187/2012 și art. 71 C. pen. din 1969, s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. din 1969, ultima constând în interzicerea exercitării profesiei de avocat sau de a desfășura activități de reprezentare a altor persoane fizice sau juridice, iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea executării acestei pedepse accesorii pe durata termenului de încercare stabilit.

În

temeiul art. 25 C. proc. pen. raportat la art. 397 C. proc. pen., coroborat cu art. 1357 C. civ. s-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă Societatea de Asigurare - Reasigurare A SA, cu sediul în București, str. N.T. și cu sediul procesual ale în Satu Mare, str. P., județ Satu Mare și a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 46.100 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale.

În

temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-a desființat ca fiind fals înscrisul „împuternicire avocațială" din 09 iulie 2012 din dosarul de urmărire penală.

În

temeiul art. 274 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de acesta.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 157/P/2013 din data de 24 iunie 2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a fost trimis în judecată inculpatul Ș.C.A., avocat în cadrul Baroului București, pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (2) C. pen. și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

Prin actul de sesizare a instanței s-a reținut în esență că inculpatul a asistat-o în. calitate de avocat pe numita P.M. în cadrul dosarului penal nr. 1544/296/2012 al Judecătoriei Satu Mare, unde aceasta din urmă avea calitatea de

parte civilă. Prin sentința penală nr. 491/2012 a Judecătoriei Satu Mare s-a dispus obligarea asigurătorului A. SA la plata unor despăgubiri civile în cuantum, de 10.000 euro în favoarea părții civile P.M. Hotărârea a fost atacată cu recurs, fără ca inculpatul Ș.C.A. să o mai asiste sau reprezinte pe partea civilă în calea de atac și a rămas definitivă prin decizia penală nr. 561/R din 12 iunie 2012.a Curții de Apel Oradea.

După rămânerea definitivă a hotărârii menționate, inculpatul Ș.C.A. a întocmit în fals o împuternicire avocațială în care a consemnat că este abilitat să desfășoare activități fiduciare în numele și pe seama numitei P.M. și a adresat o cerere către asigurătorul A. SA prin care a solicitat să fie plătite despăgubirile în contul său. După efectuarea plății, inculpatul și-a însușit suma menționată, iar la momentul când numita P.M. i-a cerut să îi restituie banii a refuzat, spunând că i-a cheltuit.

În

cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele probe: denunțul numitei P.M.; interogatoriul inculpatului Ș.C.A.; declarația numitei P.M.; copii de pe răspunsul adresat numitei P.M. de către Societatea de Asigurare Reasigurare A. Satu Mare; copia împuternicirii avocațiale folosită de inculpat; copie de pe hotărârea instanței de fond; copie de pe contractul de asistență juridică a inculpatului; copie de pe cererea adresată în nume propriu de către numita P.M. Judecătoriei Satu Mare de constituire de parte civilă; ordonanță de delegare a ofițerilor de poliție judiciară; acte efectuate ca urmare a delegării; declarație de martor P.M.

În

cauză s-a constituit în calitate de parte civilă Societatea de Asigurare Reasigurare A. SA, solicitând obligarea inculpatului la plata despăgubirilor în cuantum de 46.100 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat.

La termenul de judecată din data de 23 octombrie 2014, inculpatul Ș.C.A. a învederat instanței că recunoaște săvârșirea infracțiunilor de care este acuzat și a solicitat judecarea sa conform procedurii simplificate a recunoașterii învinuirii prevăzută de art. 375 C. proc. pen.

Curtea a procedat la audierea inculpatului, din declarația acestuia rezultând însă că recunoaște doar împrejurarea că a solicitat asigurătorului plata despăgubirilor, susținând că era împuternicit să desfășoare asemenea activități în numele și pe seama numitei P.M.

În

raport de aceste aspecte și având în vedere acuzațiile aduse inculpatului prin actul de sesizare a instanței, Curtea a luat act că inculpatul nu recunoaște învinuirea și a respins cererea de judecare potrivit procedurii reglementate de art. 375 C. proc. pen.

Inculpatul Ș.C.A., asistat de avocat ales a arătat că nu contestă nici o probă din cele administrate în cursul urmăririi penale, astfel încât în baza art. 374 alin. (7) C. proc. pen., Curtea nu a mai procedat la readministrarea acestora.

În

cadrul dezbaterilor, Curtea a pus în discuție din oficiu, schimbarea încadrării juridice a infracțiunilor de care inculpatul este acuzat, în sensul reținerii incidenței pluralității intermediare de infracțiuni, prevăzută de art. 40 C. pen. din 1969 și respectiv, a pus în discuție incidența legii penale mai favorabile în ceea ce privește prezenta cauză.

Inculpatul Ș.C.A., deși a recunoscut formal acuzațiile ce i se aduc, a susținut că activitățile desfășurate au avut un caracter legal chiar dacă nu au fost respectate toate condițiile de formă prevăzute de lege și a solicitat achitarea sa.

Analizând ansamblul probator administrat în cauză, Curtea a reținut următoarele:

Inculpatul Ș.C.A. are calitatea de avocat în cadrul Baroului București, și își desfășoară activitatea profesională cu preponderență în județul Satu Mare.

Martora P.M. a avut calitatea de parte vătămată în Dosarul nr. 1544/296/2012 al Judecătoriei Satu Mare având ca obiect comiterea infracțiunii de ucidere din culpă respectiv, provocarea unui accident de circulație soldat cu moartea soțului acesteia, victima P.M.V.

Din declarația inculpatului Ș.C.A. coroborată cu declarația martorei P.M. a rezultat că între aceștia există legătură de rudenie, iar la începutul anului 2012, inculpatul s-a oferit să o asiste în calitate de avocat în dosarul penal menționat. Inculpatul a susținut că martora i-a spus.că nu îi trebuie bani și că despăgubirile pe care le va obține vor constitui onorariul său.

În

acest context, între inculpat și martoră a fost încheiat contractul de asistență juridică din 09 iulie 2012, prin care inculpatul în calitate de avocat era abilitat să acorde „asistență și reprezentare juridică", fără a se menționa în ce cauze și nici vreun onorariu sau alte mențiuni despre activitățile pe care le putea exercita.

La data de 30 aprilie 2012, inculpatul Ș.C.A. s-a prezentat la termenul de judecată fixat în Dosarul nr. 1544/296/2012 al Judecătoriei Satu Mare și a depus o împuternicire avocațială nr. xx/2012, nesemnată și de martora P.M. și în cuprinsul căreia a consemnat de asemenea că este abilitat să exercite activități de asistență și reprezentare juridică în fața Judecătoriei Satu Mare. De asemenea, inculpatul a depus la dosar o cerere de constituire în calitate de parte civilă a părții vătămate P.M., prin care aceasta solicita obligarea inculpatului din acel dosar la plata unor despăgubiri în cuantum de 10.000 euro.

Prin sentința penală nr. 491 din 07 mai 2012 a Judecătoriei Satu Mare s-a dispus sub aspectul laturii civile a cauzei, obligarea persoanei vinovată de producerea accidentului de circulație alături de asigurătorul Societatea de Asigurare Reasigurare A. SA la plata către P.M. a sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

Sentința menționată a rămas definitivă prin decizia penală nr. 561/R/2012 a Curții de Apel Oradea, fără ca P.M. să fi fost asistată sau reprezentată de inculpatul Ș.C.A. în calitatea de avocat.

După rămânerea definitivă a sentinței, inculpatul Ș.C.A. a completat împuternicirea avocațială nr. xx/2012 unde a consemnat că este autorizat de către P.M. să exercite „activități fiduciare privind hotărârea pronunțată în Dosarul nr. 1544/2012" și să o reprezinte în fața „A. SA". Împuternicirea avocațială nu a fost semnată de P.M., iar inculpatul Ș.C.A. a recunoscut că nu a informat-o pe aceasta despre demersurile pe care vroia să le întreprindă.

Consecutiv, inculpatul Ș.C.A. a formulat în numele lui P.M. o cerere către SC A. SA. la care a atașat împuternicirea avocațială sus­menționată, prin care a solicitat virarea sumei de 10.000 de euro acordată cu titlu de despăgubiri în contul „fiduciar" al avocatului deschis la Banca B. în realitate fiind contul personal al acestuia.

SC A. SA s-a conformat solicitării formulate și a efectuat plata sumei de 46.100 RON la data de 01 august 2012 prin virament bancar în contul indicat de inculpatul Ș.C.A.

Martora P.M. a susținut că nu a știut că inculpatul a formulat cererea în numele ei și că a aflat că despăgubirile au fost plătite acestuia, iar la momentul când i-a solicitat restituirea sumei însușite, Ș.C.A. a refuzat.

Inculpatul Ș.C.A. a recunoscut că nu a discutat cu martora despre plata despăgubirilor într-un cont fiduciar și că și-a însușit suma plătită de asigurător, iar după aproximativ 6 luni, când martora i-a solicitat restituirea banilor a fost de acord, dar într-un timp mai îndelungat.

Prin declarația dată în fața instanței, inculpatul și-a nuanțat poziția procesuală, susținând că era abilitat să obțină de la asigurător plata despăgubirilor în baza contractului de asistență juridică încheiat cu martora P.M. și că îi va restitui acesteia banii. Inculpatul a precizat că acelui contract de asistență juridică nu i-a încetat valabilitatea după finalizarea procesului și că, fiind formulat în termeni generali, îi dădea posibilitatea de a o reprezenta în continuare pe clienta sa. De asemenea, inculpatul a susținut că martora i-a spus inițial că despăgubirile pe care le va obține vor constitui onorariul său.

În

raport de situația de fapt expusă, Curtea a reținut că fapta inculpatului Ș.C.A., constând în aceea că în cursul lunii iulie 2012 a întocmit în fals prin contrafacere împuternicirea avocațială nr. xx/2012 unde a reprodus prin imitare semnătura și a consemnat că este autorizat de către P.M. să exercite „activități fiduciare privind hotărârea pronunțată în Dosarul nr. 1544/2012" și să o reprezinte în fața „A. SA", pe care apoi a folosit-o anexată la cererea adresată societății de asigurări, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. din 1969.

De asemenea, fapta aceluiași inculpat, constând în aceea că la data de 03 iulie 2012, folosind înscrisul sub semnătură privată menționat, a indus în eroare Societatea de Asigurare Reasigurare A. SA prin susținerea ca adevărată a împrejurării nereale că reprezintă beneficiarul despăgubirilor, determinând plata sumei de 46.100 RON către sine și consecința producerii unui prejudiciu societății întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969.

La încadrarea juridică a faptelor săvârșite de inculpat, Curtea a avut în vedere următoarele:

Sub un prim aspect, împuternicirea avocațială constituie un înscris sub semnătură privată, întrucât excede categoriilor prevăzute de art. 178 alin. (2) C. pen., respectiv art. 150 alin. (2) C. pen. din 1969.

Totodată, caracterul fals al înscrisului din prezenta cauză derivă din lipsa de veridicitate a împrejurării consemnată de inculpat în cuprinsul său, respectiv că a fost împuternicit de P.M. să desfășoare activități fiduciare, precum și din

reproducerea prin imitare a semnăturii acesteia din urmă. Împrejurarea că martora P.M. nu a semnat împuternicirea avocațială nr. xx/2012 a fost recunoscută explicit de către inculpat, care a declarat că nu a discutat și nu a informat-o pe aceasta despre intenția, sa de a desfășura activități fiduciare.

În

ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune, Curtea a avut în vedere că acțiunea imputată inculpatului a constat în inducerea în eroare prin prezentarea ca adevărată a împrejurării mincinoase că are calitatea de reprezentant al lui P.M. și că este autorizat să exercite activități fiduciare în numele și pe seama acesteia.

Acțiunea de inducere în eroare a fost exercitată direct împotriva societății de asigurare, prin reprezentanții săi și a avut drept consecință producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, ca urmare a efectuării unei plăți nedatorate către inculpat.

În

raport de aceste aspecte, Curtea a reținut că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969, iar calitatea de parte vătămată revine societății de asigurări A. SA, iar nu martorei P.M. așa cum a susținut inculpatul.

Curtea a avut în vedere că, subsecvent rămânerii definitive a sentinței penale prin care s-a dispus acordarea de despăgubiri către P.M., în patrimoniul acesteia s-a născut un drept subiectiv civil de creanță a cărui realizare incumbă societății de asigurări. Infracțiunea comisă de inculpat nu a avut drept consecință pierderea acestui drept subiectiv civil și nici nu a produs un prejudiciu martorei P.M. prin ieșirea unui element activ din patrimoniul său, cu atât mai mult cu cât acțiunea de inducere în eroare nu a fost îndreptată împotriva acesteia, care are în continuare posibilitatea de a-și realiza dreptul la despăgubiri din partea asigurătorului în orice moment.

În ceea ce privește apărările inculpatului în sensul că era abilitat să exercite activități fiduciare și că nu a indus în eroare societatea de asigurare, Curtea a reținut următoarele:

Potrivit Legii nr. 51/1995 și Hotărârii U.N.B.R. nr. 64/2011 privind statutul profesiei de avocat, contractul de asistență juridică se încheie în formă scrisă, cerută adprobationem (art. 121) și trebuie să prevadă întinderea puterilor conferite avocatului. În cazul în care mențiunile au un caracter general contractul de asistență juridică dă dreptul numai la efectuarea unor acte de administrare sau conservare, nu și de dispoziție pentru care este nevoie de un mandat special(art. 122 și art. 126).

În

prezenta cauză, inculpatul a încheiat cu martora P.M. un contract de asistență juridică în care nu au fost prevăzute expres întinderea puterilor care îi erau conferite, astfel încât acesta nu avea dreptul de a efectua acte de dispoziție în numele acesteia.

De asemenea, susținerile inculpatului în sensul că a convenit cu martora ca despăgubirile care urmau să fie obținute să constituie onorariul său contravin dispozițiilor art. 130 alin. (3) din Statut care interzic în mod expres onorariile care constituie aport din obiectul cauzei.

În

cazul particular al activităților fiduciare, aceleași reglementări, care se completează cu dispozițiile C. civ. (art. 773 C. civ.), impun încheierea unui contract de asistență juridică în care să se prevadă expres limitele și durata mandatului încredințat, iar dacă acestea comportă autorizarea de a dispune de bunuri sau valori, de a le stipula expres în mandat (art. 94).

În

cauza de față, deși este evident că inculpatul în calitatea sa de avocat avea cunoștință de condițiile necesare pentru a desfășura activități fiduciare, acesta a indus în eroare societatea de asigurări în vederea obținerii sumelor de bani la care nu era îndreptățit.

Intenția inculpatului de a induce în eroare societatea de asigurări și de a-și însuși pe nedrept suma de bani rezultă și din faptul că acesta a solicitat virarea banilor în contul său bancar personal, iar nu al unui cont deschis în numele și pe seama lui P.M. și pe care doar ar fi avut dreptul să îl administreze.

De asemenea, este relevant sub aspectul intenției de inducere în eroare și al caracterului fals al împutermcirii avocațiale anexate și faptul că acesta din urmă a fost datată de inculpat cu 09 iulie 2012, în timp ce solicitarea adresată societății de asigurare figurează înregistrată la data de 03 iulie 2012.

În

raport de toate aceste aspecte, Curtea a reținut ca fiind dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă faptele inculpatului Ș.C.A. care a falsificat o împuternicire avocațială, atestând nereal că o reprezintă pe P.M. și, cu ajutorul acestui înscris, a indus în eroare societatea de asigurări A. SA, determinând-o să îi plătească suma de 46.100 RON, deși nu era îndreptățit la aceasta.

Sub aspectul legii penale mai favorabile incidente în cauză, Curtea a constatat că prin actul de sesizare a instanței s-au reținut prevederile noului C. pen., respectiv art. 244 alin. (2) C. pen. și art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 38 C. pen.

Având în vedere Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale a României, prin care s-a statuat că dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu permit combinarea dispozițiilor din legile penale succesive, la aprecierea legii penale mai favorabile urmează a fi avute în vedere atât incidența dispozițiilor privind circumstanțele atenuante, cât și a regimului juridic al pluralității de infracțiuni.

Sub un prim aspect, Curtea a reținut că limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile săvârșite de inculpat au fost modificate ca urmare a intrării în vigoare a noului C. pen., de la 3 la 15 ani închisoare (art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969) la 1 la 5 ani (art. 244 alin. (2) C. pen.) și respectiv, de la 3 luni la 2 ani închisoare sau amendă (art. 290 C. pen. din 1969) la 6 luni la 3 ani închisoare sau amendă (art. 322 C. pen.).

Având în vedere că inculpatul a avut o comportare sinceră în faza de urrnărire penală și a recunoscut în parte materialitatea faptelor prin declarația dată în fața instanței, Curtea a reținut în favoarea acestuia circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 lit. c) C. pen. din 1969, astfel încât, prin efectul art. 76 C. pen. din 1969, pedeapsa aplicabilă în concret se reduce - sub minimurile speciale prevăzute de art. 215 alin. (1) și (2) și respectiv, art. 290 C. pen. din 1969.

Or, ținând seama de reducerea sub minimul special prevăzut de lege în cazul ambelor infracțiuni, Curtea a constatat că relevant sub aspectul determinării legii penale mai favorabile în cauză devine regimul sancționator al concursului de infracțiuni. Potrivit reglementării din vechiul C. pen., în cazul concursului de infracțiuni este aplicabil sistemul cumulului juridic cu spor facultativ, în timp ce potrivit noului C. pen., la pedeapsa cea mai grea este obligatorie adăugarea unui spor din totalul celorlalte pedepse.

În

raport de aceste aspecte, Curtea a reținut ca fiind mai favorabile dispozițiile C. pen. din 1969.

La termenul de judecată din data de 23 octombrie 2014, instanța din oficiu a pus în discuție schimbarea încadrării juridice și în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 40 C. pen. din 1969, respectiv a pluralității intermediare de infracțiuni.

Potrivit mențiunilor, certificatului de cazier judiciar, inculpatul Ș.C.A. a fost condamnat prin sentința penală nr. 128 din 14 noiembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, definitivă prin decizia penală nr. 843 din 21 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la o pedeapsă de 10.000 RON amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie. Inculpatul a executat pedeapsa menționată în cursul judecării prezentei cauze, respectiv după închiderea dezbaterilor și înainte de pronunțarea prezentei sentințe, la data de 03 noiembrie 2014.

Conform art. 40 C. pen. din 1969, când după condamnarea definitivă inculpatul săvârșește o nouă infracțiune înainte de începerea executării pedepsei și nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracțiuni.

În

cauza de față, Curtea a constatat că, după rămânerea definitivă a sentinței penale nr. 128 din 14 noiembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, respectiv 21 martie 2012 și înainte de executarea pedepsei amenzii penale aplicate, în cursul lunii iulie 2012 inculpatul a săvârșit infracțiunile deduse judecății. De asemenea, având în vedere că pedeapsa anterioară constă în amenda penală, nu sunt întrunite condițiile necesare pentru existența stării de recidivă, ci ale pluralității intermediare, al cărei regim sancționator este similar cu cel al concursului de infracțiuni.

În

consecință, și sub acest aspect apar ca fiind mai favorabile dispozițiile vechiului C. pen. pentru considerentele expuse anterior.

Având în vedere aspectele expuse, în temeiul art. 386 C. proc. pen., Curtea a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârșite de inculpatul Ș.C.A., din infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (2) C. pen., în cea prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 40 C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen. și respectiv, din infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C. pen., în cea prevăzută de art. 290 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 40 C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.

În

considerarea dispozițiilor art. 72 C. pen., Curtea a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune și respectiv, la o pedeapsă de 2 luni închisoare, pentru comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, apreciind că acestea corespund scopului și funcțiilor pedepsei.

La individualizarea judiciară a pedepselor stabilite, Curtea a avut în vedere gradul de pericol social concret al infracțiunilor săvârșite, circumstanțiat și de calitatea deținută de inculpat, cea de avocat, în virtutea căreia avea obligația de a respecta și de a fi un garant al respectării dispozițiilor legale în activitatea desfășurată. Or, deturnarea dispozițiilor legale privind exercitarea profesiei de avocat de la scopul lor firesc și folosirea lor în vederea comiterii de infracțiuni sunt de natură să afecteze prestigiul acestei profesii și chiar a actului de justiție la care participă. Totodată, Curtea a avut în vedere și valoarea relativ ridicată a sumei însușite de inculpat, faptul că acesta are antecedente penale, dar și pe de altă parte împrejurarea că a avut o comportare relativ sinceră pe parcursul procesului.

Curtea nu a dat eficiență dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., întrucât respingerea cererii formulate de inculpat în sensul judecării sale potrivit procedurii simplificate a recunoașterii învinuirii s-a produs tocmai din cauza faptului că acesta nu a recunoscut învinuirea. Prin declarația dată în fața instanței, inculpatul a recunoscut întocmirea împuternicirii avocațiale și solicitarea adresată societății de asigurare, dar a susținut că acestea au avut un caracter legal, întrucât era abilitat să exercite aceste activități în virtutea contractului de asistentă juridică încheiat cu P.M.

Forma actuală a dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. conduce la concluzia că în ipoteza în care inculpatul recunoaște învinuirea, iar judecata se desfășoară în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, instanța poate pronunța o soluție de condamnare sau de amânare a aplicării pedepsei cu reducerea cu o treime a limitelor acesteia, iar nu o soluție de achitare sau de încetare a procesului penal.

Totodată, din conținutul art. 396 alin. (10) C. proc. pen. rezultă că beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă cu o treime este recunoscut și inculpatului care recunoaște învinuirea, însă instanța de judecată a respins cererea de judecare potrivit procedurii simplificate și a reținut o situație de fapt identică cu cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de inculpat. Cu toate acestea, nu în toate situațiile de respingere a cererii poate opera beneficiul prevăzut de art. 346 alin. (10) C. proc. pen.

Generic, respingerea cererii de judecare potrivit procedurii simplificate poate interveni în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, respectiv felul pedepsei principale prevăzute de lege, al nerespectării condițiilor de formă sau în cazul în care instanța apreciază conform art. 349 alin. (2) C. proc. pen. că probele nu sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 349, 374 alin. (4) și 375 C. proc. pen. rezultă că pentru a fi aplicabile dispozițiile privind procedura simplificată, inculpatul trebuie să recunoască învinuirea, respectiv să recunoască în totalitate faptele reținute în sarcina sa prin actul de sesizare a instanței. Această recunoaștere trebuie să privească nu numai actele în materialitatea lor, ci și aspectele corelative legate de caracterul lor ilicit sau nelegal forma de vinovăție și urmarea socialmente periculoasă cauzată, în caz contrar recunoașterea având un caracter pur formal și vizează ca finalitate o altă soluție decât cea de condamnare sau de amânare a aplicării pedepsei.

Simpla recunoaștere a materialității actelor reținute în sarcina inculpatului, în condițiile în care acestea le atribuie o total altă semnificație juridică și susține că au un caracter legal nu echivalează cu o recunoaștere în totalitate a faptelor reținute în sarcina sa, respectiv a învinuirii și nu poate conduce la o soluție de admitere a cererii sale de judecare potrivit art. 375 C. proc. pen.

Rezultă astfel, că numai în situația în care inculpatul recunoaște învinuirea, iar instanța respinge cererea de judecare potrivit procedurii simplificate întrucât apreciază că probele nu sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei sunt incidente dispozițiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. privind reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, nu și în cazul în care respingerea cererii a intervenit din cauza nerecunoașterii învinuirii.

Or, așa cum s-a arătat anterior, inculpatul nu a recunoscut învinuirea, ci doar materialitatea acțiunilor sale cărora însă le-a susținut caracterul legal și justificat, împrejurare în raport de care dispozițiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. nu sunt aplicabile.

Constatând că faptele care formează obiectul prezentei cauze au fost săvârșite în condițiile concursului real de infracțiuni, în temeiul art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 raportat la art. 34 lit. b) C. pen. din 1969, Curtea a dispus contopirea pedepselor stabilite și a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.

Având în vedere că inculpatul a achitat la data de 03 noiembrie 2014 amenda penală de 10.000 RON care i-a fost aplicată prin sentința penală nr. 128 din 14 noiembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, definitivă prin decizia penală nr. 843 din 21 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea nu a dispus contopirea acestei pedepse cu cele menționate anterior, întrucât în operațiunea de contopire nu pot fi incluse decât pedepsele executabile, situație care nu se mai regăsește în cauza de față.

În

temeiul art. 81 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., constatând că scopul pedepsei aplicate poate fi atins chiar fără executarea acesteia în regim privativ de libertate, Curtea a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani. Curtea a avut în vedere că inculpatul este o persoană tânără, cu un grad de instrucție ridicat și este integrat în societate, astfel încât există premisele pentru a se aprecia că nu există riscul de recidivă și nu este necesară privarea de libertate a acestuia.

În

temeiul art. 12 din Legea nr. 187/2012 și art. 71 C. pen. din 1969, Curtea a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. din 1969, ultima constând în interzicerea exercitării profesiei de avocat sau de a desfășura activități de reprezentare a altor persoane fizice sau juridice apreciind că natura și gravitatea faptelor săvârșite sunt incompatibile cu gradul de responsabilitate pe care îi implică exercitarea acestor drepturi. În baza art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969, Curtea a dispus suspendarea executării acestei pedepse accesorii pe durata termenului de încercare stabilit.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, Curtea a constatat că prin faptele ilicite comise de către inculpat cu vinovăție a fost cauzat un prejudiciu părții civile SC A. SA, care a efectuat o plată nedatorată în cuantum de 46.100 RON.

În

consecință, constatând că sunt îndeplinite condițiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în temeiul art. 25 C. proc. pen. raportat la art. 397 C. proc. pen., coroborat cu art. 1357 C. civ., Curtea a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă Societatea de Asigurare - Reasigurare A. SA, cu sediul în București, str. N.T. și cu sediul procesual ales în Satu Mare, str. P., județul Satu Mare și a obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 46.100 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale.

În

temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen. a desființat ca fiind fals înscrisul „împuternicire avocațială" din 09 iulie 2012 din dosarul de urmărire penală.

În

temeiul art. 274 C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de acesta.

Împotriva sentinței penale nr. 143/2014 a Curții de Apel Oradea au declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și inculpatul Ș.C.A.

În

motivarea apelului, Parchetul a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu greșita aplicare a legii întrucât legea penală favorabilă inculpatului Ș.C.A. este legea nouă, reținerea circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. în favoarea apelantului nu se justifică prin raportare la gravitatea faptelor comise iar în cauză pe lângă pedepsele accesorii se impune și aplicarea unor pedepse complementare.

Inculpatul Ș.C.A. a criticat hotărârea pentru netemeinicie și a solicitat reducerea pedepselor.

Apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și inculpatul Ș.C.A. sunt nefondate.

În

conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din noul C. pen., în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală mai favorabilă.

În

speță, de la data săvârșirii infracțiunilor de către inculpat până la soluționarea apelului a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.

Doctrina penală a statuat că pentru identificarea legii penale mai favorabile trebuie comparate legile penale succesive (cea din momentul săvârșirii faptei, cea din momentul judecării faptei) în raport cu normele și instituțiile care guvernează răspunderea penală în cauza concretă dedusă judecății.

Prin compararea legilor și determinarea celei mai favorabile infractorului, nu trebuie să se ajungă la combinarea dispozițiilor mai favorabile din legile succesive - la o așa numită lex tertia. Legea mai favorabilă, în întregul ei, trebuie aleasă pentru a fi aplicată infractorului, dintre legile penale succesive.

Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 C. pen., publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014.

Conform deciziei, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. S-a statuat că numai interpretarea prevederilor art. 5 C. pen. în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituționalitate.

Prin compararea legilor penale succesive - cea din momentul săvârșirii faptelor cu cea din momentul judecării - legea penală favorabilă inculpatului Ș.C.A. este legea veche în ansamblul ei sub aspectul stabilirii pedepsei rezultante în cazul concursului de infracțiuni, incidenței dispozițiilor art. 81 C. pen. suspendarea condiționată a executării pedepsei și circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. reținută în favoarea inculpatului Ș.C.A. care a condus obligatoriu la coborârea pedepselor sub minimul special al pedepselor închisorii.

În

speță, inculpatul Ș.C.A. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani pentru săvârșirea în concurs a infracțiunilor

de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. și fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen.

Conform noului C. pen., infracțiunea de înșelăciune, potrivit art. 244 alin. (2) este sancționată cu închisoare de la 1 la 5 ani, limitele speciale ale pedepsei fiind semnificativ reduse în raport de reglementarea anterioară care prevedea închisoare de la 3 la 15 ani (art. 215 alin. (1) și (2) C. pen.).

Conform noului C. pen., infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 C. pen. - este sancționată cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, limitele speciale ale pedepsei fiind mai mari decât cele prevăzute în C. pen. anterior - art. 290 C. pen., de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Se constată că sub aspectul cuantumului pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru infracțiunea de înșelăciune, legea nouă pare a fi mai favorabilă inculpatului, însă sub aspectul modalității de stabilire a pedepsei rezultante, circumstanțelor atenuante și măsurii de individualizare a executării pedepsei, legea veche este favorabilă.

Potrivit art. 34 lit. b) C. pen. anterior, în caz de concurs de infracțiuni când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani. Așadar, în cazul concursului de infracțiuni legea veche prevedea că atât sporirea pedepsei până la maximul ei special cât și adăugarea unui spor de pedeapsă erau facultative.

Potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) din noul C. pen., în caz de concurs de infracțiuni când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.

Prin urmare, aplicarea unui spor de pedeapsă a devenit obligatorie conform noului C. pen.

Sub aspectul modalității de stabilire a pedepsei rezultante în caz de concurs de infracțiuni, în cauză legea veche este favorabilă inculpatului întrucât pedeapsa cea mai grea nu a fost sporită până la maximul ei special și nici nu a fost adăugat vreun spor de pedeapsă de până la 5 ani, spre deosebire de legea nouă care prevede aplicarea obligatorie a unui spor de pedeapsă de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. De asemenea, legea penală favorabilă inculpatului Ș.C.A. este legea veche și sub aspectul incidenței circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 lit. c) C. pen. reținută în favoarea inculpatului și care a condus la coborârea pedepselor sub minimul special al pedepsei închisorii.

În

cauză, prima instanță a aplicat inculpatului pedepse sub minimul special prevăzut de legea veche, ca efect al circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 lit. c) C. pen., dispoziții legale care nu se mai regăsesc în legea nouă.

Totodată, suspendarea condiționată a executării pedepsei prevăzută de art. 81 C. pen. anterior aplicată inculpatului ca măsura de individualizare a executării pedepsei este mai favorabilă decât suspendarea executării pedepsei sub supraveghere prevăzută de art. 91.și urm. din noul C. pen.

Se are în vedere că dispozițiile art. 81 C. pen. nu instituie în sarcina condamnatului nicio măsură de supraveghere sau obligație pe durata termenului de încercare, iar la împlinirea acestuia conform art. 86 C. pen. anterior dacă nu a săvârșit din nou o infracțiune și nici nu s-a pronunțat revocarea suspendării

condiționate a executării pedepsei în baza art. 83 și 84, condamnatul este reabilitat de drept.

Spre deosebire de suspendarea condiționată a executării pedepsei prevăzută de legea veche, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere prevăzută de legea nouă - art. 91 și urm. C. pen. - stabilește ca pe durata termenului de supraveghere condamnatul să respecte atât măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1) lit. a)-e) C. pen., să execute una sau mai multe obligații prevăzute de art. 93 alin. (2) lit. a)-d) și să presteze și o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă cuprinsă între 60 și 120 zile iar la expirarea termenului de supraveghere pedeapsa se consideră executată, fără a interveni reabilitarea de drept a condamnatului.

Așadar, prin raportare la criteriile enunțate, legea veche în ansamblul ei este favorabilă inculpatului iar nu legea nouă așa cum susține Parchetul care a avut în vedere numai cuantumul redus al pedepsei închisorii prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea de înșelăciune în raport cu reglementarea anterioară. Sub acest aspect critica Parchetului este nefondată.

În

ceea ce privește pedepsele complementare și accesorii, se au în vedere dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. conform cărora în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă.

În

speță, legea veche a fost identificată ca lege mai favorabilă și prin urmare, în conformitate cu dispozițiile legale enunțate, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii vechi.

Potrivit dispozițiilor art. 65 alin. (1) C. pen. pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puțin 2 ani și instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.

În

conformitate cu dispozițiile art. 76 alin. (3) C. pen. când există circumstanțe atenuate, pedeapsa complementară privativă de drepturi prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, poate fi înlăturată.

În

cauză, pedeapsa principală stabilită inculpatului Ș.C.A. este de 2 ani închisoare, există circumstanțe atenuante reținute în favoarea inculpatului, iar față de natura și gravitatea faptei - înșelăciune, fără consecințe deosebit de grave, împrejurările cauzei și persoana inculpatului - avocat, se apreciază că nu se justifică și aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi prevăzute de art. 64 C. pen.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului Ș.C.A. pentru faptele săvârșite au fost avute în vedere corect, criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen., respectiv, limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege, gradul de pericol social și circumstanțele reale în care faptele au fost săvârșite, împrejurările care atenuează răspunderea penală și datele care circumstanțiază persoana inculpatului - avocat în Baroul București.

Pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe durata unui termen de încercare de 4 ani

este în măsură să realizeze scopul pedepsei definit în art. 52 C. pen. - prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

După săvârșirea infracțiunilor, inculpatul s-a prezentat în fața autorităților judiciare și a avut o comportare relativ sinceră în proces, în sensul că a recunoscut în parte faptele prin declarația dată în fața instanței.

Ca atare, în mod corect instanța de fond a reținut în favoarea inculpatului circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. iar înlăturarea acesteia nu se justifică.

Pe de altă parte, aceste împrejurări au constituit temei pentru aplicarea unor pedepse sub .minimul special conform dispozițiilor art. 76 lit. a) C. pen. și art. 76 lit. e) C. pen. și raportat la existența stării de agravare a pedepsei - concursul de infracțiuni cât și la împrejurările comiterii faptelor - înșelăciune prin folosire de mijloace frauduloase, reducerea pedepselor nu se impune, astfel cum a solicitat apelantul inculpat.

Constatând că sentința atacată este legală și temeinică, în temeiul dispozițiilor art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și inculpatul Ș.C.A. iar în temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., apelantul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat

PENTRU ACESTE MOTrVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și de inculpatul Ș.C.A. împotriva sentinței penale nr. 143/PI din 4 noiembrie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă apelantul intimat inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 16 februarie 2015.