ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 174/2015

Asupra

contestației în anulare de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul București, secția a

Vl-a civilă, prin sentința civilă nr. 6440 din 1 noiembrie 2013 a respins

excepția prescripției extinctive și a admis acțiunea reclamantei SC E. SA

București împotriva pârâtei A.A.A.S. București, care a fost obligată la plata

sumei de 11.173.143 RON, reprezentând diferență de preț dintre valoarea nominală

a acțiunilor rezultate în urma conversiei creanței SC E. SA la SC C.S. SA și suma

rezultată din valorificarea acestora conform art. 9 alin. (2)-alin. (3) din Legea

nr. 570/2004 și art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 37/2004 și de 105.847,43 RON cheltuieli

de judecată.

Prin decizia civilă

nr. 170/2014 din 17 martie 2014 Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă,

pentru a se pronunța cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune,

a menținut soluția primei instanțe, reținând că termenul special de prescripție,

de o lună, stipulat la art. 3 din Decretul nr. 167/1958 nu este aplicabil în speță

deoarece cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă nu are ca obiect

reglementarea privatizării SC C.S. SA, ci obligarea pârâtei la plata sumei de 11.173.143

RON reprezentând diferența dintre valoarea nominală a acțiunilor rezultate în urma

conversiei creanței reclamantei deținute la SC C.S. SA și suma rezultată din valorificarea

acțiunilor, care se întemeiază pe mandatul dat pârâtei A.A.A.S. de valorificare

a acestor acțiuni în temeiul art. 9 alin. (2) din Legea nr. 570/2004, art. 2

lit. b) din O.U.G. nr. 16/2004 și art. 2 alin. (5) din H.G. nr. 1280/2001.

Pârâta A.A.A.S.

București prin recursul înregistrat la 20 iunie 2014, pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție, întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., critică decizia

civilă nr. 170/2014 din 17 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a Vl-a civilă, solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea deciziei

și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Înalta Curte,

analizând recursul declarat de pârâta A.A.A.S. București împotriva deciziei civile

nr. 170/2014 din 17 martie 2014, pronunțată de către Curtea de Apel București, secția

a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 8260/3/2013, în raport de dispozițiile art. 499 C.

proc. civ., prin decizia nr. 3470 din 6 noiembrie 2014, l-a respins ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii, la data de 25 noiembrie 2014 a formulat contestație în anulare A.A.A.S.

București prin care a solicitat admiterea acesteia, anularea hotărârii atacate și

pe cale de consecință rejudecarea recursului și pe cale de consecință admiterea

recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 503 pct. 2 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor contestației în anulare specială, contestatoarea a arătat că hotărârea

atacată este rezultatul interpretării eronate a dispozițiilor Legii nr. 570/2004,

instanța de recurs reținând că aceste dispoziții nu sunt aplicabile deoarece dreptul

de creanță invocat de intimata-reclamantă este stabilit prin acte normative cu putere

de lege.

Contestatoarea

susține că prin motivele de recurs a arătat că măsurile de sprijin financiar prevăzute

de art. 9 alin. (2)-alin. (3) din Legea nr. 570/2004 trebuiau notificate de către

Ministerul Economiei și Comerțului Consiliului Concurenței, care urma să autorizeze

această măsură. În acest context sumele achitate de A.A.A.S către SC E. SA exced

notificării măsurilor de sprijin financiar.

Prevederile privind

acoperirea diferenței dintre valoarea nominală a acțiunilor și valoarea de vânzare,

care urmau a fi recuperate de la Ministerul Finanțelor Publice, au fost notificate

Consiliului Concurenței, care a emis decizia nr. 72/2015 care a fost pusă în practică.

În raport de aceste

considerente, în mod evident A.A.A.S nu avea nicio obligație legală de plată către

SC E. SA în legătură cu sumele pretinse de aceasta în cadrul litigiului dedus judecății,

acestea trebuind să fie plătite de Ministerul Finanțelor Publice.

Contestatoarea

mai arată că singura soluție justă pe care putea să o pronunțe instanțe de recurs

era constatarea că eventuala despăgubire la care a fost obligată A.A.A.S poate constitui

un eventual ajutor de stat.

În continuare,

contestatoarea prezintă dispozițiile art. 93 alin. (3) din Tratatul Comunității

Europene și susține, în esență, competența instanțelor naționale să analizeze măsurile

și să stabilească caracterul de ajutor de stat, conform Comunicării Comisiei

nr. 2007/C/272/05, având posibilitatea de a solicita sprijinul Comisiei Europene

sau emiterea unei hotărâri preliminare de la Curtea Europeană de Justiție.

Un al doilea motiv

al contestației în anulare este reprezentat de critica potrivit căreia hotărârea

pronunțată de instanța de recurs se datorează aplicării greșite a dispozițiilor

art. 9 din Legea nr. 570/2004.

Apreciază că speței

de față îi sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 570/2004

și nu cele ale art. 9 din această lege, în sensul că A.A.A.S. nu putea fi obligată

la plata diferenței dintre valoarea nominală și valoarea rezultată din valorificare.

Contestația în

anulare este nefondată.

Dispozițiile legale

invocate de contestatoare:

Art. 503 pct.

2 C. proc. civ. „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație

atunci când: (...) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale”.

Din conținutul

dispozițiilor mai sus citate rezultă că poate fi promovată calea de atac extraordinară

a contestației în anulare specială atunci când 2) hotărârea instanței de recurs

este rezultatul unei erori materiale.

Contestatoarea

a indicat pct. 2 al art. 503 C. proc. civ., apreciind că instanța de recurs a pronunțat

o hotărâre nelegală prin interpretarea eronată a dispozițiilor art. 9 din Legea

nr. 570/2004. În scopul urmărit, acela de a demonstra „eroarea materială”, contestatoarea

a reiterat criticile prezentate prin cererea de recurs din care, în opinia sa, ar

rezulta nelegalitatea deciziei atacate și încălcarea și aplicarea greșită a textelor

legale incidente în cauză.

Demersul contestatoarei

și argumentele invocate în susținerea acestuia nu vor fi reținute, întrucât nu evidențiază

o eroare materiala care să fie în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.

Prin însăși trimiterea făcută de contestatoare la motivele reținute de instanța

de recurs se demonstrează tendința acesteia de a obține anularea deciziei pronunțată

de Înalta Curte și rejudecarea recursului.

Evocând fondul,

contestatoarea urmărește reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor, lucru

nepermis de textul art. 503 C. proc. civ. care nu urmărește să deschidă părților

calea recursului la recurs.

În consecință,

observând că motivele invocate nu vizează aspectele formale ale judecății recursului,

ci contestatoarea tinde la reexaminarea recursului, provocând o nouă judecată și

având în vedere că această cale extraordinară de atac, contestația în anulare, nu

este un mijloc de reformare a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată

în recurs, contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de pârâta A.A.A.S. împotriva deciziei civile nr. 3470 din 6

noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2015.