ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 293/2021

Ședința publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 29 ianuarie 2016 pe rolul Tribunalului Argeș, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L. pentru a fi obligată la plata sumei de 962.362,50 euro, reprezentând, în principal, prețul contractului de vânzare -cumpărare de părți sociale, astfel cum rezultă din sentința comercială nr. 1092/C din 29 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș, rămasă definitivă prin decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești și irevocabilă prin decizia nr. 297 din 30 ianuarie 2013 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, conform antecontractului de vânzare - cumpărare nr. x din 27 mai 2009; în subsidiar a solicitat plata nedatorată a sumei, iar într-un alt subsidiar, solicită plata respectivei sume însă în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, considerând că sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 1.345 C. civ.

Tribunalul Specializat Argeș, prin sentința nr. 498 din 4 iulie 2017, a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al reclamantei și, în consecință, a respins capătul principal de cerere privind plata sumei de 962.362,50 euro, reprezentând prețul contractului de vânzare - cumpărare de părți sociale; a respins capătul subsidiar de cerere privind plata sumei cu titlu de plată nedatorată, precum și capătul de cerere de plată a sumei în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

Prin decizia nr. 161 din 5 martie 2018 Curtea de Apel Pitești admite apelul principal declarat de reclamantă, admite și apelul incident declarat de pârâtă, anulează, în parte, sentința instanței de fond, respinge excepția prescripției extinctive în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză, menține în rest sentința; schimbă în parte încheierea din 13 decembrie 2016 și reține cauza spre rejudecare cu privire la capătul de cerere privind îmbogățirea fără justă cauză.

Prin decizia nr. 334 din 10 iunie 2019, în rejudecare, instanța de apel respinge ca neîntemeiat capătul de cerere întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză.

Împotriva deciziei nr. 161 din 5 martie 2018, a încheierii din 30 aprilie 2018, a încheierii din 27 mai 2019 și a deciziei nr. 334 din 10 iunie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. declară recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Se invocă de către recurentă faptul că cele două decizii, precum și cele două încheieri atacate, au fost pronunțate cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs recurenta consideră că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 330 C. proc. civ., în sensul că obiectivele expertizei contabile care a fost dispusă în cauză, obiective care au fost încuviințate prin încheierea din 30 aprilie 2018, nu erau de natură să conducă la soluționarea cauzei, în raport de capătul de cerere formulat.

Tot în susținerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 336 alin. (3) și ale art. 335 alin. (1) C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 21 alin. (1) lit. b) și c) din O.G. nr. 2/2000 având în vedere că în cauză se impunea anularea raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea contabilitate.

Referitor la raportul de expertiză tehnică judiciară, specialitatea contabilitate recurenta invocă o serie de vicii de nelegalitate: nu conține viza C.E.C.C.A.R., expertul nu a răspuns obiectivelor stabilite de instanță și nu arată raționamentul în baza căruia a oferit răspunsurile solicitate, iar părțile nu au fost citate în vederea efectuării expertizei, motive suficiente în baza cărora instanța de apel trebuia să dispună efectuarea unei noi expertize în cauză.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critică ce vizează doar decizia nr. 334/A-C din 10 iunie 2019, recurenta susține că instanța de apel reține aspecte care nu rezultă din probatoriul administrat, respectiv aspecte străine de natura pricinii atunci când reține că cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta recurentă nu are caracter subsidiar, atunci când analizează condițiile îmbogățirii fără justă cauză, întrucât aceasta avea la dispoziție o acțiune în repetițiune întemeiată pe plată nedatorată, fără însă a prezenta raționamentul prin care a ajuns la această concluzie.

Criticile de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează ambele decizii.

În ceea ce privește decizia nr. 161/A- Com din 5 martie 2018, normele de drept material încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel sunt: dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2523 din C. civ.), art. 2524 C. civ., art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2.537 alin. (1) pct. 2 și 4 din C. civ.), art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., art. 8 din Decretul nr. 167/1958 (art. 2.528 din C. civ.).

Referitor la decizia nr. 334/A-C din 10 iunie 2019, normele de drept material încălcate sau aplicate greșit privesc condițiile de admisibilitate a acțiunii în îmbogățire fără justă cauză astfel cum erau reglementate în C. civ. de la 1864, precum și dispozițiile art. 1345 C. civ. adoptat prin Legea nr. 71/2011.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește primul capăt al cererii de chemare în judecată, respectiv capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata prețului contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni încheiat de recurentă cu pârâta, se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, consideră recurenta.

Deși instanța de apel reține aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, recurenta consideră că sunt aplicabile dispozițiile art. 2523 din C. civ., însă, cu toate acestea, indiferent de temeiul reținut, în cazul contractului de vânzare - cumpărare, dreptul vânzătorului de a solicita plata prețului se naște întotdeauna la momentul la care contractul a fost valabil încheiat, cu excepția cazului în care nu a fost stipulat un anumit termen pentru plata prețului, caz în care nașterea dreptului de a solicita plata prețului va fi amânată după împlinirea termenului stipulat de părți.

În opinia recurentei, momentul de la care hotărârea judecătorească care ține loc de contract de vânzare - cumpărare produce efecte juridice este acela la care respectiva hotărâre a rămas irevocabilă întrucât, spre deosebire de celelalte hotărâri judecătorești care au efect declarativ, această hotărâre are un efect constitutiv de drepturi.

Consideră recurenta că nu poate fi avută în vedere sentința comercială nr. 1092 din 29 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Argeș întrucât nu era producătoare de efecte juridice, dispozițiile art. 720

8

nefiind incidente în cauză deoarece, în cadrul termenului de prescripție, la data de 15 februarie 2013, a intrat în vigoare actualul C. proc. civ., astfel încât această sentință și-a pierdut caracterul executoriu.

Nașterea obligației de plată a sumelor de bani este corelativă obligației de a prelua bunul vândut, rezutând că, ulterior pronunțării deciziei irevocabile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, vor fi îndeplinite obligațiile prevăzute de art. 1719 C. civ., motiv pentru care, susține recurenta, dreptul său la acțiune s-a născut ulterior acestei decizii irevocabile.

Un alt argument invocat de către recurentă în susținerea greșitei soluționări a excepției prescripției se referă la faptul că, indiferent de momentul de la care se calculează acest termen de prescripție, cursul acesteia a fost întrerupt, invocându-se dispozițiile art. 2537 alin. (1) pct. 2 și 4 din C. civ., dispoziții aplicabile în cauză, în opinia acesteia.

O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează greșita soluționare a excepției dreptului material la acțiune în ceea ce privește al doilea și al treilea capăt al cererii de chemare în judecată (plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză).

Indiferent de temeiul de drept reținut, respectiv Decretul nr. 167/1958 ori C. civ. adoptat prin Legea nr. 71/2011, susține recurenta că, în cazul îmbogățirii fără justă cauză sau în cazul plății nedatorate, termenul de prescripție începe să curgă de la momentul la care cel îndreptățit la restituire a cunoscut sau trebuia să cunoască că a efectuat o plată nedatorată și pe cel căruia i-a fost efectuată sau că patrimoniul său a fost diminuat și, corelativ, a fost majorat patrimoniul altei persoane fără a exista un temei sau cauză juridică.

Consideră recurenta că momentul la care a cunoscut că plata efectuată reprezintă o plată fără a exista o cauză juridică sau o plată efectuată din eroare, este reprezentat de momentul la care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să țină loc de contract de vânzare - cumpărare, hotărâre care a analizat în parte și aspectele privind suma în cuantum de 962.362,50 euro și valabilitatea denunțării unilaterale a antecontractului de vânzare - cumpărare nr. 153. Nu se poate considera că momentul de la care curge termenul de prescripție extinctivă pentru restituirea sumei este reprezentat de data la care s-a efectuat plata acestei sume către intimată câtă vreme recurenta, la acest moment, nu considera că această plată este făcută din eroare sau fără justă cauză juridică.

Referitor la criticile aduse deciziei nr. 334/A-C din 10 iunie 2019, critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta consideră că, în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, sunt aplicabile dispozițiile Noului C. civ. și nu cele ale C. civ. de la 1864, cum greșit a reținut instanța de apel, întrucât modul de stingere a acestei obligații se raportează la momentul sesizării instanței de judecată, ceea ce face să devină aplicabile dispozițiile în vigoare la acest moment.

Se critică și faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale care reglementează condițiile acțiunii de in rem verso, respectiv art. 1345 C. civ., condiții pe care recurenta le consideră a fi îndeplinite în cauză.

Potrivit art. 493 alin. (2) C. proc. civ. s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității recursului, raport care a fost comunicat părților pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 9 decembrie 2020 recursul a fost admis în principiu, fixându-se termen în ședința publică pentru examinarea acestuia.

Recursul este nefondat.

Criticile recurentei subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează, în principal, greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul principal al cererii și pe cel subsidiar referitor la plata nedatorată, precum și încălcarea dispozițiilor care reglementează condițiile acțiunii de in rem verso (ultimul motiv de recurs).

Deși formulează critici cu privire la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune și în ceea ce privește capătul de cerere (al doilea subsidiar) privind obligarea pârâtei la plata sumei în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, acestea nu vor fi analizate întrucât a fost respinsă excepția pe acest capăt al cererii prin decizia nr. 161/A- Com din 5 martie 2018, cauza fiind reținută spre rejudecare cu privire la capătul de cerere privind îmbogățirea fără justă cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, în soluționarea conflictului temporal de legi trebuie stabilit momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă pentru a se determina regimul juridic care va guverna termenul de prescripție aplicabil, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel.

În ce privește capătul principal al cererii referitor la plata sumei de 962.362,50 euro cu titlu de preț al contractului de vânzare - cumpărare de părți sociale, sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, respectiv art. 7 alin. (2) potrivit cărora în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept.

În cazul unui contract de vânzare - cumpărare, dreptul vânzătorului de a solicita plata prețului se naște la momentul la care contractul a fost valabil încheiat, cu excepția cazului în care a fost stipulat vreun termen suspensiv sau o condiție suspensivă potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

În speță, părțile au încheiat un antecontract de vânzare - cumpărare de acțiuni care nu a fost finalizat, potrivit înțelegerii lor, prin încheierea în fața notarului a contractului de vânzare - cumpărare, astfel încât între părți a fost demarat un proces având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare - cumpărare.

Hotărârea judecătorească care a fost pronunțată în acest litigiu al părților reprezintă momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă al dreptului material la acțiune.

În mod corect instanța de apel a stabilit că acest moment este reprezentat de sentința comercială nr. 1092/C din 29 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș, hotărârea judecătorească pronunțată de instanța de fond prin care a fost admisă acțiunea intimatei B. S.R.L., pronunțându-se o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare - cumpărare de acțiuni între aceasta, în calitate de cumpărător și recurenta A., în calitate de vânzător, conform antecontractului de vânzare - cumpărare încheiat între cele două părți.

Nu pot fi reținute susținerile recurentei potrivit cărora această hotărâre care ține loc de act autentic de vânzare - cumpărare de acțiuni își produce efectele juridice de la data rămânerii sale irevocabile prin decizia nr. 297 din 30 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, deci, pe cale de consecință, această dată marchează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție astfel cum el este prevăzut de art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte are în vedere faptul că la data pronunțării sentinței civile nr. 1092/C din 29 iunie 2011 de către Tribunalul Comercial Argeș erau în vigoare dispozițiile art. 720

8

din C. proc. civ. de la 1865, care confereau caracter executoriu hotărârilor de primă instanță pronunțate în materie comercială.

Este de necontestat că acest litigiu în urma căruia intimata a obținut o hotărâre judecătorească care ține loc de act autentic de vânzare - cumpărare acțiuni, s-a purtat conform regulilor speciale de procedură stabilite de vechiul C. proc. civ. în ceea ce privește litigiile în materie comercială, dispoziții cuprinse în Capitolul XIV din acest cod.

Ca atare, fiind un litigiu comercial, dispozițiile art. 720

8

conferă executorialitate tuturor hotărârilor date în primă instanță privind procesele și cererile în materie comercială, fără a face vreo distincție în funcție de obiect, inclusiv în cazul cererilor în care se solicită ca hotărârea pronunțată să țină loc de contract vânzare - cumpărare.

Trimiterea recurentei la Decizia nr. 23/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu poate fi primită.

Problema de drept care a format obiect al sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în condițiile art. 519 din C. proc. civ., viza interpretarea dispozițiilor art. 1279 alin. (3) teza a treia din C. civ., în sensul dacă textul de lege menționat impune, în cazul demersului judiciar de obținere a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare pentru un imobil, forma autentică la încheierea promisiunii sinalagmatice de vânzare.

Textul de lege supus interpretării vizează dispozițiile de drept substanțial cuprinse în Noul C. civ., în speța respectivă fiind vorba despre imobile, terenuri agricole pentru înstrăinarea cărora legea prevede, ad validitatem, condiții speciale ale înscrisurilor prin care are loc înstrăinarea, pe când în speța de față este vorba despre înstrăinarea de acțiuni (bunuri mobile) emise de o societate comercială și pentru care legea prevede condiții diferite cu privire la actul translativ de proprietate.

În altă ordine de idei, în speță sunt aplicabile dispozițiile vechilor Coduri, atât cel de procedură civilă cât și cel de drept material, astfel încât invocarea unor considerente din cuprinsul Deciziei nr. 23/2017 nu pot fi reținute și în cauza de față.

De asemenea nu pot fi reținute trimiterile recurentei la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului și care fac vorbire de hotărârea judecătorească irevocabilă necesară pentru înregistrările în registrul comerțului ori la dispozițiile art. 98 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale care și ele fac referire la înregistrarea în registrul acționarilor în baza unei hotărâri irevocabile, întrucât în aceste cazuri avem o dispoziție expresă a legii cu privire la cerința pe care trebuie să o îndeplinească hotărârea judecătorească în baza căreia urmează a se face respectiva înregistrare, neavând nicio legătură cu situația din prezenta cauză.

În concluzie, la data de 29 iunie 2011, data pronunțării sentinței comerciale nr. 1092/C din 29 iunie 2011 de către Tribunalul Comercial Argeș a început să curgă termenul de prescripție extinctivă pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe răspunderea contractuală din cererea principală și nu la data rămânerii irevocabile a sentinței prin Decizia nr. 297 din 30 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Referitor la criticile ce vizează greșita aplicare a dispozițiilor referitoare la cazurile de întrerupere a cursului prescripției extinctive, Înalta Curte va analiza doar acele susțineri ce fac trimitere la dispozițiile Decretului nr. 167/1958, nu și la cele din Noul C. civ. întrucât nu este aplicabil în cauză.

De altfel și instanța de apel a analizat cauzele de întrerupere invocate din perspectiva dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, respectiv art. 16 lit. b) și c).

Cererea de executare silită formulată de recurentă la data de 24 iunie 2014, cerere prin care solicită recuperarea creanței în cuantum de 962.362,5 euro și în baza căreia s-a format un dosar de executare nu poate fi asimilată introducerii unei cereri de chemare în judecată astfel încât să ne aflăm în ipoteza prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 și care să conducă la întreruperea cursului prescripției extinctive.

Referirea la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958 este formală, nu sunt dezvoltate critici de nelegalitate, deși instanța de apel analizează și acest caz de întrerupere invocat, motiv pentru care aceste dispoziții nu vor fi analizate în recurs.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la greșita aplicare a dispozițiilor legale vizând prescripția dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere subsidiar (plata nedatorată), Înalta Curte va analiza, și în acest caz, doar acele dispoziții cuprinse în Decretul nr. 167/1958, text de lege aplicabil în cauză, și nu va analiza criticile raportate la prevederile Noului C. civ.

În acord cu cele reținute de instanța de apel, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora "prescriptia dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Momentul la care recurenta a cunoscut că plata efectuată reprezintă o plată fără a exista o cauză juridică sau o plată efectuată din eroare este reprezentat de momentul la care s-a pronunțat sentința nr. 1092/C din 29 iunie 2011, prin care s-a constatat intervenită vânzarea - cumpărarea de acțiuni, hotărâre ce avea caracter executoriu potrivit dispozițiilor art. 720

8

din C. proc. civ. de la 1865.

În consecință, în raport tot de această dată, în cauză a intervenit prescripția dreptului material la acțiune și în ceea ce privește cererea subsidiară formulată de recurentă și întemeiată pe plata nedatorată, cum de altfel în mod corect a stabilit și instanța de apel.

Ultima critică circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează decizia nr. 441 din 10 iunie 2019 prin care a fost rejudecat, pe fond, capătul de cerere întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză.

Criticile recurentei vizează pe de-o parte aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor vechiul C. civ. care reglementează instituția îmbogățirii fără justă cauză, iar pe de altă parte încălcarea dispozițiilor care reglementează condițiile acțiunii de in rem verso, respectiv art. 1345 din Noul C. civ., dispoziții care în opinia recurentei sunt aplicabile.

Înalta Curte constată că instanța de apel a stabilit în mod corect legea aplicabilă îmbogățirii fără justă cauză, respectiv dispozițiile C. civ. de la 1864.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ.:" Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare".

Prin urmare, faptelor juridice săvârșite înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ. (1 octombrie 2011) li se aplică dispozițiile vechiul C. civ. de la 1864.

În speță, recurenta reclamantă și-a întemeiat capătul de cerere privind îmbogățirea fără justă cauză invocând faptul că în data de 24 iunie 2009 a restituit intimatei pârâte prin mai multe ordine de plată suma pretinsă în cauză.

Faptul că sesizarea instanței de judecată a fost făcută ulterior datei de 1 octombrie 2011 nu atrage aplicabilitatea dispozițiilor noului C. civ. prin raportare la art. 118 din Legea nr. 71/2011 și, pe cale de consecință, la dispozițiile art. 1347 alin. (1) din C. civ. care stabilesc că restituirea în temeiul îmbogățirii fără justă cauză se va aprecia prin raportare la momentul sesizării instanței de judecată.

Momentul sesizării instanței de judecată nu poate atrage în sine legea de drept material aplicabilă, independent de faptele juridice care au generat litigiul, de obligațiile născute între părți, astfel cum dispune chiar norma tranzitorie cuprinsă în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Stabilind că sunt aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864, în mod corect instanța de apel a analizat condițiile de admisibilitate ale acțiunii prin care se solicită restituirea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză prin raportare la aceste dispoziții.

Deși recurenta susține că sunt aplicabile dispozițiile Noului C. civ., făcând trimitere la reglementarea cuprinsă de art. 1345 - 1348, Înalta Curte reține că într-adevăr condițiile de admisibilitate ale acțiunii în restituire pentru îmbogățirea fără justă cauză sunt aceleași în ambele reglementări, cu precizarea că în actuala reglementare ele sunt prevăzute în mod expres, spre deosebire de vechile dispoziții care nu conțineau un text consacrat.

Atât condițiile materiale cât și condițiile juridice trebuie îndeplinite în mod cumulativ, lipsa unei singure condiții fiind suficientă să determinte caracterul inadmisibil din acest punct de vedere al acțiunii de in rem verso.

Ca atare, este inutil a analiza îndeplinirea fiecăreia dintre aceste condiții, astfel cum a făcut-o recurenta prin cererea de recurs, atâta vreme cât lipsește una dintre condițiile juridice de exercitare, respectiv lipsa subsidiarității acțiunii.

Reclamanta, prin chiar cererea de chemare în judecată, a solicitat restituirea sumei de bani, deopotrivă, atât în temeiul unei răspunderi contractuale, solicitând, în principal, prețul contractului de vânzare - cumpărare de părți sociale, cât și în temeiul unei plăți nedatorate, pentru ca într-un al doilea subsidiar să invoce și temeiul îmbogățirii fără justă cauză, toate cererile vizând obținerea aceleiași sume de bani.

Pentru intentarea acțiunii în restituire pentru îmbogățirea fără justă cauză trebuie să nu existe niciun alt mijloc juridic prin care cel împotriva căruia i s-a micșorat patrimoniul să poată obține ceea ce rezultă din raportul de îmbogățire. Acțiunea de in rem verso, potrivit jurisprudenței și doctrinei consolidate în baza vechiul C. civ., are caracter subsidiar față de orice altă acțiune juridică, neputând fi primită ori de câte ori se constată existența vreunei alte acțiuni de realizare în drepturi.

Recurenta reclamantă a intentat, prin aceeași cerere de chemare în judecată, acțiunea în repetițiune întemeiată pe plata nedatorată, conform art. 993 alin. (1) C. civ. din 1864, cerere care a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune potrivit deciziei civile nr. 161/A- Com din 5 martie 2018 a Curții de Apel Pitești, astfel încât nu se poate vorbi despre caracterul subsidiar al acțiunii în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză și, nefiind îndeplinită nici condiția deținerii fără drept a sumei de 962.362,50 euro.

Este adevărat că decizia civilă nr. 161/A- Com din 5 martie 2018 nu era definitivă la momentul analizării îndeplinirii condițiilor de admisibilitate ale acțiunii în restituire de către instanța de apel, însă aceasta se bucura de autoritate de lucru judecat provizorie potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (4) C. proc. civ.

Această autoritate provizorie nu putea fi ignorată de către instanța de apel, autoritate ce a dobândit caracter definitiv prin prezenta decizie, efect al respingerii recursului.

Analizarea îndeplinirii celorlalte condiții materiale ori juridice ale exercitării acțiunii de in rem verso devine inutilă atâta vreme cât neîndeplinirea uneia dintre condiții este suficientă pentru a conduce la respingerea unei astfel de acțiuni, motiv pentru care Înalta Curte nu va mai răspunde celorlalte critici subsumate acestui motiv de recurs.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv în cadrul căruia se critică modalitatea de stabilire a obiectivelor expertizei tehnice contabile dispuse în cauză, modul în care expertul a răspuns acestor obiective, faptul că raportul de expertiză nu a fost supus auditului de calitate, ori faptul că părțile nu au fost citate la fața locului pentru efectuarea expertizei, Înalta Curte apreciază că aceste critici nu pot fi calificate ca fiind motive de nelegalitate.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează încălcarea de către instanța de apel, prin hotărârea dată, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, ori neregulile de procedură invocate nu pot atrage această sancțiune.

Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs invocat formal, iar recurenta tinde la o reevaluare a probelor administrate, nemulțumirile acesteia fiind mai degrabă cu privire la constatările reținute în raportul de expertiză.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că și acest motiv este invocat formal, criticile aduse nefiind adevărate motive de nelegalitate.

Recurenta susține că, în esență, instanța de apel, după ce face o prezentare pur teoretică a condițiilor acțiunii de in rem verso, reține faptul că la momentul formulării cererii de chemare în judecată nu ar fi existat o îmbogățire a intimatei prin raportare la aspectele care rezultă din raportul de expertiză, faptul că cererea de chemare în judecată nu ar avea caracter subsidiar, fără a prezenta raționamentul prin care a ajuns la aceste constatări.

În realitate, recurenta tinde la o reapreciere a probelor, a situației de fapt, aspecte care nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimată constând în onorariul avocatului, potrivit dovezilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 161/A- Com din 5 martie 2018, a încheierii din 30 aprilie 2018, a încheierii din 27 mai 2019 și a deciziei nr. 334/A-C din 10 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

Obligă recurenta să plătească intimatei B. S.R.L. suma de 28.429,70 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2021.