ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1743/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1743/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 3638 din 30 octombrie 2013 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost admis

recursul reclamantei M.C., a fost casată Decizia nr. 71C din 21 mai 2012 a

Curții de Apel Constanța, secția I civilă, cu consecința trimiterii cauzei spre

rejudecare.

Pentru a decide

astfel, s-a constatat că prin dezlegarea inițială dată în apel s-a analizat

greșit cererea reclamantei prin prisma dispozițiilor Ordonanței de Urgență a

Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor imobile care au aparținut

cultelor din România și s-a apreciat că entitatea avea obligația de a urma

procedura administrativă reglementată prin actul normativ special, iar nu de a

tinde la recuperarea bunului imobil preluat abuziv în regimul comunist printr-o

cerere întemeiată pe dreptul comun, de natura revendicării.

S-a stabilit, astfel,

în cadrul controlului de legalitate, că reclamanta M.C., județul Tulcea, și-a

fundamentat cererea pe dreptul comun, dar că obiectul acțiunii sale îl

constituie „anularea unui act de donație și a procesului-verbal, pentru

nulitate absolută și pentru nulitate de formă privind autentificarea

înscrisului numit act de donație"; că în aceste condiții, instanța de apel

avea obligația de a se pronunța asupra respectării condițiilor legale de

încheiere a actelor enunțate, la data de 19 octombrie 1950 - iar nu să

analizeze (astfel cum a procedat) condițiile necesare retrocedării imobilelor

preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Instanța supremă a

arătat că reclamanta nu a solicitat, de altfel, retrocedarea, ci cu totul

altceva, anume, anularea unui act de donație și a unui proces-verbal, în raport

de dispozițiile art. 813 C. civ. 1865, raportate la art. 1006, art. 1007 și

art. 1011 C. civ.

Decizia de casare a

stabilit așadar că în mod nelegal a fost calificat obiectul acțiunii ca fiind

revendicare, întrucât reclamanta nu putea introduce o asemenea cerere pe rolul

instanței, din moment ce anterior solicitase, potrivit Legii nr. 18/1991,

restituirea terenului în suprafață de 2 ha și 9.440 mp, iar cererea fusese

respinsă prin Hotărârea nr. 1396 din 31 august 2006 a Comisiei Județene pentru

stabilirea dreptului de proprietate Tulcea.

Această statuare

reflectă o viziune unitară a instanței supreme, în condițiile în care și în

soluțiile jurisprudențiale ale Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-a arătat că, învestite cu soluționarea unor cereri de restituire

având ca obiect terenuri preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, instanțele au a verifica dacă regimul acestor terenuri a fost

sau nu reglementat prin dispozițiile legilor funciare și, respectiv, dacă în

funcție de caracteristicile și de modalitatea concretă de preluare, persoanele

interesate pot obține măsuri reparatorii, în complinirea celor acordate în

procedurile legilor funciare și Legii nr. 10/2001 (Decizia civilă nr. 182 din

23 ianuarie 2013).

Înalta Curte a

tranșat totodată, prin decizia de casare, asupra faptului că reclamanta nu a

apelat la procedura clasică a comparării de titluri, împrejurare față de care

nici trimiterile la statuările aduse prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în

recurs în interesul legii, nu își găseau valența în această cauză.

Aceste dezlegări în

drept - care s-a apreciat că se impun instanței în rejudecare conform art. 315

alin. (1) C. proc. civ. - au clarificat faptul că, în prezenta procedură de

drept comun, ceea ce are de analizat instanța de apel este modul în care

Tribunalul Tulcea a aplicat corect legea în evaluarea actelor a căror nulitate

se cere. Statuarea este esențială, întrucât demersul reclamantei a vizat -

într-un petit accesoriu - repunerea părților în situația anterioară, în sensul

obligării pârâtei la restituirea bunului imobil (construcție și teren);

instanța supremă a relevat, însă, prin statuări explicite, care este obiectul

principal al acțiunii și care sunt temeiurile în drept la care trebuie să se

raporteze curtea de apel, casarea fiind generată de distorsionarea rolului

petitului accesoriu și abordarea lui ca și cerere principală (cu analizarea

greșită a acestuia ca pe o veritabilă acțiune în revendicare).

Pornind de la aceste

chestiuni preliminare, în rejudecare, instanța de apel a reținut că prin

cererea formulată la 2 octombrie 2009 pe rolul Judecătoriei Tulcea, reclamanta

M.C., județul Tulcea a solicitat, în contradictoriu cu consiliul județean,

orașul Tulcea și primăria Tulcea, constatarea nulității absolute a „actului de

donație" datat 19 octombrie 1950, precum și a procesului-verbal purtând

aceeași dată, pe considerentul că aceste acte nu îmbracă forma autentică cerută

de art. 813 C. civ. 1865 pentru orice donație, cât și pentru nerespectarea de

către autoritatea locală pretins donatară a condiției impuse, de a nu se

schimba destinația imobilului donat.

Un prim aspect care a

fost pus în dezbaterea părților, cu ocazia rejudecării, a fost cel al

calificării ca ofertă de donație sau ca act de donație a raportului juridic

relevat prin înscrisul datat 19 octombrie 1950 și prin care Consiliul Economic

al Sfintei Mănăstiri a hotărât la acea dată să doneze Ministerului Sănătății

imobilul fostei Străjerii și terenul aferent, cu scopul de a fi folosit ca

Sanatoriu.

Pornind de la

prevederile art. 801 C. civ. 1865 instanța de control judiciar a reținut, în

esență, că, până la evaluarea nulității absolute atrase de lipsa cerinței

solemnității, se impune mai întâi calificarea corectă a actelor juridice deduse

judecății, anume, dacă „actul de donație și procesul-verbal" datate 19

octombrie 1950 îmbracă forma convenției între donator și donatar sau,

dimpotrivă, ele reprezintă manifestarea de voință unilaterală a donatorului, la

rândul ei supusă cerințelor de solemnitate impuse prin art. 813 C. civ.

Raportat la

caracterele contractului de donație s-a arătat că „actul de donație"

(însoțit de procesul-verbal încheiat la aceeași dată de reprezentanții unității

de cult) certifică în speță doar manifestarea de voință a Consiliului Economic

al Mănăstirii Cocoș de a dona „spre folosință" Ministerului Sănătății o

parte a proprietății sale, în vederea afectării ei unui interes obștesc,

umanitar - anume, acela de a fi folosit ca sanatoriu TBC.

S-a constatat că

înscrisul este semnat doar de membrii Consiliului, nu și de către pretinsul

donatar ori de către un alt reprezentant al statului; formarea acordului de

voințe presupunea însă atât o ofertă în formă autentică, dar și o acceptare în

aceeași modalitate, iar în speță nu s-a probat existența unei manifestări a

donatarului (înțeles în acest context într-un sens larg, ca fiind orice

entitate publică a statului) de acceptare a acestei pretinse donații (Decizia

civilă nr. 1328 din 7 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă).

Or, nici la data

întocmirii „actului de donație" și nici după intrarea în vigoare a

Decretului nr. 478/1954 (care stabilea care anume autorități sunt abilitate să

exprime acceptarea donației făcute statului) nu a existat o acceptare în formă

autentică a bunului pretins donat - instanța supremă stabilind că aceste două

manifestări de voință, ale donatorului și respectiv, ale donatarului, pot fi

succesive, deci nu întotdeauna concomitente, dar întotdeauna prin acte

autentice.

Împrejurarea că

ulterior încheierii actelor a căror nulitate se cere, bunul a fost apropriat de

facto sau prin acte normative de către statul comunist, nu induce concluzia

existenței unei acceptări valabile de către donatar a „donației" făcute de

mănăstire - ci doar premisa unei preluări abuzive a imobilului.

În acest context,

problema nelegalității dobândirii de către stat a unui imobil, preluat anterior

anului 1989, ține - așa cum de altfel a statuat și decizia de casare - de

valorificarea căilor deschise prin legea specială de retrocedare.

Instanța de apel a

constatat că în speță, instanțele au fost chemate să clarifice dacă bunul

imobil (teren și construcție) a intrat în proprietatea statului ca efect al

unui contract de donație lovit de nulitate, premisă pe care instanța de fond a

rezolvat-o greșit, din perspectiva argumentelor mai sus menționate. Deși

constatase că „actul de donație nu este semnat de ambele părți",

judecătorul fondului nu a continuat raționamentul juridic în legătură cu

calificarea acestor acte ca reprezentând un contract de donație sau doar o

ofertă de donație lipsită de cerința solemnității.

Rezumând, s-a arătat

că oferta de donație care nu respectă forma solemnă prevăzută de art. 813 C.

civ. 1865 și neurmată de acceptarea donatarului dată în aceeași formă

autentică, nu valorează contract de donație, dar în virtutea principiului

conversiunii actului juridic, cel îndreptățit la măsuri reparatorii se poate

prevala de acel act și poate să obțină satisfacție în condițiile legii speciale

(în acest sens, Decizia civilă nr. 2556 din 22 martie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală). Din acest

punct de vedere, intimata reclamantă era îndreptățită să solicite, ca emitent

al actului întocmit, nulitatea actului care exhiba o ofertă de donație lipsită

de cerințele legale de valabilitate.

Clarificând această

chestiune preliminară a naturii actelor supuse nulității, instanța de apel a

procedat la evaluarea sancțiunii nulității, prin prisma dispozițiilor legale

care impuneau la data încheierii lor atât forma solemnă, cât și existența

intenției de a gratifica.

Astfel fiind, s-a

constatat că atât oferta de donație, cât și procesul-verbal care o însoțește

sunt întocmite de aceiași membri ai Consiliului de conducere al mănăstirii și

relevă condițiile în care s-a procedat la semnarea actului - respectiv, la

ordinul dispus pe cale ierarhică de Episcopia tutelară (nr. 4470 din 20 aprilie

1950) și la cel al Comitetului Provizoriu al raionului Tulcea (nr. 16258 din 16

aprilie 1950).

Parcurgând

documentația depusă la dosar și la care instanța de fond a trimis în

considerentele soluției sale, s-a reținut că începând cu luna aprilie 1950,

Comitetul Provizoriu raional a solicitat atât direct Episcopiei Dunării de Jos,

cât și Mănăstirii Cocoș să fie cedat Ministerului Sănătății clădirea fostei

Străjerii - folosită în trecut ca școală de cântăreți. În cursul lunii iulie

1950, același for al autorității locale chestionează Mănăstirea cu privire la

data la care reprezentanții săi se pot prezenta pentru a lua în primire

clădirea, cu întocmirea „formalităților legale de cedare".

În concordanță cu

cele reținute de către instanța de fond s-a arătat că la întocmirea „actului de

donație" datat 19 octombrie 1950, reprezentanții mănăstirii nu și-au

exprimat acordul liber, neviciat asupra cedării gratuite a dreptului de

proprietate asupra bunului - înscrisul fiind întocmit sub vădita presiune a

autorităților comuniste, care au urmărit preluarea bunurilor unității de cult

în folosul statului.

Împrejurarea că nu a

existat animus donandi s-a apreciat că rezultă atât din modul în care a fost

întocmit înscrisul intitulat „act de donație" și „procesul-verbal"

(fiind indicată explicit motivația: dispoziția ierarhică și ordinul comitetului

raional), cât și din împrejurarea că membrii consiliului au consemnat că voința

Mănăstirii este aceea de a se dona doar „folosința" imobilului pentru

interesul public evocat, cu cerința către Comitetul Provizoriu raional de a nu

se schimba această destinație a imobilului „dat în folosință".

Această referire la

autoritățile comuniste ale vremii (care nu figurau ele însele în calitate de

donatar) reflectă în realitate constrângerea la care intimata a fost supusă de

vechiul regim în vederea cedării proprietăților sale și denotă încercarea de

opoziție a unității de cult la aproprierea forțată a bunului său de către stat.

Este motivul pentru

care intimata reclamantă nu și-a motivat acțiunea exclusiv pe lipsa formei

autentice, ci și pe inexistența lui animus donandi, ambele aspecte fiind pe

deplin dovedite în cauză și corect reținute în primă instanță.

În ceea ce privește

apelul formulat în cauză de pârâtul Consiliul Județean Tulcea, cât și cererea

de aderare la apel a Primăriei Tulcea s-a apreciat că acestea sunt întemeiate,

întrucât instanța de fond a calificat greșit ca și „contract de donație"

cele două acte deduse judecății, precum și pentru că nulitatea absolută a

actelor informe încheiate sub presiunea vechiului regim comunist nu inducea

soluția la care s-a oprit Tribunalul Tulcea, de „repunere a părților în

situația anterioară".

S-a apreciat că în

cauză se impune schimbarea în parte a soluției pronunțată de prima instanță, în

sensul admiterii cele două apeluri, cu consecința constatării nulității ofertei

de donație materializată prin „actul de donație și procesul-verbal" datate

19 octombrie 1950 și respingerii cererii accesorii, de repunere a părților în situația

anterioară încheierii acestor acte.

Așa fiind, prin

Decizia civilă nr. 88/C din 20 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel

Constanța, secția I civilă au fost admise apelurile Consiliului Județean Tulcea

și Primăriei Municipiului Tulcea, împotriva Sentinței civile nr. 4426 din 9

noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Tulcea în Dosarul nr. 3707/88/2010, în

contradictoriu cu intimata reclamantă M.C., a fost schimbată în parte sentința

civilă apelată, în sensul că, s-a constatat nulitatea ofertei de donație

materializată prin „actul de donație - procesul-verbal" datat 19 octombrie

1950.

A fost respinsă

cererea privind repunerea părților în situația anterioară încheierii actului.

S-au menținut restul

dispozițiilor sentinței apelate, cât privește soluționarea excepțiilor,

referitoare la calitatea procesuală pasivă a Consiliului Județean, la lipsa

calității procesuale a Orașului Tulcea și Ministerului Sănătății, precum și la

admisibilitatea acțiunii.

Cât privește

soluțiile legate de excepția lipsei de interes în cererea de aderare la apel a

orașului Tulcea și de lipsă a calității procesuale active în apel a Consiliului

Local Tulcea s-a constatat că acestea nu au fost atacate în recurs, astfel că

în rejudecarea după casare aceste chestiuni erau intrate în puterea lucrului

judecat - așa cum s-a arătat prin încheierea din 2 iunie 2014.

În termen legal,

împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta M.C. a declarat recurs,

solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate și, pe

cale de consecință, ca urmare a constatării nulității absolute a actului de

donație încheiat la data de 19 octombrie 1950 și a procesului-verbal din

aceeași dată, respectiv 19 octombrie 1950 de către Consiliul Economic al

Mănăstirii Cocoș și Comitetul Provizoriu Județean al Raionului Tulcea (în

prezent Consiliul Județean Tulcea) pentru nulitate absolută, să se dispună

asupra repunerii părților în situația anterioară, astfel cum dealtfel s-a

pronunțat și instanța de fond, respectiv Tribunalul Tulcea, secția civilă,

contencios administrativ și fiscal în ședința publică din data de 9 noiembrie

2011, prin Sentința civilă nr. 4426, sentință prin care s-a admis cererea

introductivă a reclamantei.

După un scurt istoric

al cauzei, în argumentarea recursului, invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 7 și 8 C. proc. civ., reclamanta susține, în esență, că instanța de apel a

pronunțat o soluție de admitere a apelurilor, în totală contradicție cu soluția

de constatare a nulității absolute a actului de donație și a procesului-verbal,

acte datate la 19 octombrie 1950.

Subsumat motivului de

nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., în opinia

recurentei, instanța de apel a apreciat în mod nelegal, total eronat și cu

motivare străină de natura pricinii, faptul că nulitatea actelor analizate nu

poate atrage direct aplicarea principiului restitutio in integrum și că

modalitatea în care intimata reclamantă poate pretinde recunoașterea dreptului

la restituirea acestui imobil ține de o cu totul altă procedură.

În opinia recurentei,

soluția instanța de apel este nelegală și netemeinică, întrucât această

instanță, în rejudecare, s-a pronunțat în sensul respingerii cererii accesorii

de repunere a părților în situația anterioară.

Astfel, susține

recurenta, prin anularea donației consecința firească și legală este aceea că

actul de proprietate a imobilului ce făcuse obiectul donației redobândește

toată puterea unui titlu de proprietate, în caz contrar anularea donației fiind

pur formală.

De altfel, în

situația în care s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității

donației prin hotărârea judecătorească irevocabilă, titlul de proprietate

asupra imobilului cu privire la care donația a fost anulată face dovada

proprietății pentru proprietar sau moștenitorii acestuia în fața deținătorului

actual al imobilului.

Ori, după cum rezultă

din actele existente în dosar, Mănăstirea deține titlu de proprietate asupra

imobilului „donat", încă de la data de 1 martie 1895, o proprietate

atestată de Titlu de Proprietate nr. 101.641 din 1 martie 1895 emis de

Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor, titlu întărit și

de adresa - răspuns (la solicitarea înregistrată cu nr. 41208/2005) emisă de

Arhivele Naționale - Direcția Arhive Naționale Istorice Centrale.

Ca atare, nu prin

proceduri prevăzute de legi speciale se clarifică situația actului de

proprietate, ci pe calea dreptului comun, respectiv urmare a anulării donației

prin recunoașterea efectelor titlului de proprietate asupra imobilului care a

redevenit proprietatea celor care l-au dobândit și nu l-au donat decât în mod

nelegal printr-o donație constată ca fiind nulă.

Consideră că prima

instanță în mod corect a ajuns la concluzia că reclamanta redevine proprietar

cu efecte depline prin recunoașterea titlului de proprietate inițial și a

pronunțat o hotărâre de anulare a donației, repunerea părților în situația

anterioară, aceasta fiind soluția ce se aplică în speță, cu consecința

recunoașterii calității de proprietar al Mănăstirii.

Astfel, ca efect al

anulării ofertei de donație în favoarea statului privind imobilul teren și

clădire, acesta trebuie să revină în patrimoniul reclamantei, care în calitate

de proprietar, beneficiază de plenitudinea celor trei atribute conferite de

art. 480 C. civ. și de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, texte legale care reclamă în mod imperativ respectarea și

protejarea proprietății.

În această situație,

adoptarea unor legi speciale cu privire la imobilele preluate în mod abuziv de

către stat, nu poate îngrădi proprietarilor să-și apere dreptul de proprietate

pe calea dreptului comun.

Se încearcă o

abordare eronată a acțiunii, dat fiind că Înalta Curte s-a exprimat cu privire

la nelegalitatea calificării acesteia ca fiind acțiune în revendicare în raport

de O.U.G. nr. 94/2000 - astfel cum a analizat-o în mod nelegal instanța de apel

- și nu la aspectul revenirii la situația anterioară, care este consecința

firească a constatării nulității absolute a unor acte, urmate de desființarea

tuturor actelor subsecvente.

După scurte

considerații teoretice cu privire la funcțiile nulității, la cauzele nulității

absolute, la regimul juridic aplicabil nulității absolute, la efectele acesteia

care sunt generate de principiul retroactivității, principiul restabilirii

situației anterioare și principiul anularii actului subsecvent, recurenta

solicită admiterea recursului, cu modificarea în parte a deciziei atacate, în

sensul repunerii părților în situația anterioară încheierii actului a cărui

nulitate absolută a fost constatată, astfel cum a statuat și sentința instanței

de fond, respectiv Sentința civilă nr. 4426/2011 pronunțată de Tribunalul

Tulcea.

Intimații-pârâți

Județul Tulcea prin Consiliul Județean Tulcea și Consiliul Local Tulcea, Orașul

Tulcea prin Primar și Primăria Municipiului Tulcea au formulat întâmpinări prin

care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia

atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele

considerente:

Art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea

contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute

de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și

concisă.

De asemenea, nu se

poate reține existența unor contradicții și nici a unor considerente străine de

natura pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanței se constituie într-o

înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a

fundamentat soluția pronunțată, cu respectarea, totodată, a dispozițiilor

legale incidente speței, soluția instanței de apel fiind legală sub aspectul

prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Totodată,

împrejurarea că soluția pronunțată nu a corespuns în totalitate voinței

reclamantei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la

modificarea decizie recurate, conform pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ.

invocate.

Art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. vizează situațiile în care judecătorii fondului procedează la

interpretarea unui act juridic dedus judecății cu toate că nu avea dreptul să o

facă, clauzele fiind clare și precise, însă în dezvoltarea acestui motiv de

recurs, recurenta critică în realitate aplicarea greșită a legii, își exprimă

nemulțumirea cu privire la soluția de respingere a cererii de repunere a

părților în situația anterioară solicitată ca efect al constatării nulității

ofertei de donație.

Argumentat și legal

motivat, ținând cont și de îndrumările deciziei de casare, instanța de control

judiciar, în rejudecare, a reținut cu justețe nulitatea ofertei de donație

materializată prin „actul de donație și procesul-verbal" datate 19

octombrie 1950 pentru lipsa formei autentice, dar și inexistența lui animus

donandi, arătând, totodată, că nulitatea actelor menționate nu poate atrage în

mod direct aplicarea principiului restitutio in integrum.

Este adevărat că

principiul repunerii în

situația

anterioară -

restitutio

in integrum - este

regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act anulat

trebuie res

tituit

astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care

acel act nu s-ar fi încheiat.

Însă, cum în mod

legal a reținut și instanța de apel, de la aplicarea directă a acestui

principiu de drept, legiuitorul a consacrat anumite excepții, una dintre ele

fiind incidență în materia imobilelor preluate, cu sau fără titlu, de către

statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (regim evocat de

însăși intimata reclamantă), care exclude crearea de „noi neajunsuri

disproporționate" prin recunoașterea existenței unui „bun" fostului

proprietar și care încadrează posibilitatea celui din urmă de a obține

restituirea bunului doar în cadrul procedurilor speciale de retrocedare.

Este de amintit că

prin Deciziile nr. 136 din 21 octombrie 1998 și nr. 184 din 27 aprilie 2004,

Curtea Constituțională a arătat: „chiar dacă naționalizarea sau alte moduri

prin care, sub imperiul unor legi anterioare, a luat naștere dreptul de

proprietate al statului nu sunt corespunzătoare prevederilor Constituției,

dreptul subiectiv de proprietate al statului constituit conform reglementărilor

legale anterioare, actuale legii fundamentale nu este stins ca efect al

intrării în vigoare a acesteia, independent de modificările aduse regimului

juridic al proprietății. Așa fiind (..) dreptul fostului proprietar de a i se

restitui imobilul se naște în viitor, prin aplicarea prevederilor legale care

reconstituie acest drept. Prevederile privind garantarea și ocrotirea

proprietății, potrivit art. 41 din Constituție, se aplică numai după

reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate".

În speță, nu suntem

în situația în care instanța a fost învestită să verifice dacă reclamantă se

încadrează sau nu în prevederile normei speciale de retrocedare a bunurilor

care au aparținut unităților de cult și care au fost preluate abuziv de stat

(O.U.G. nr. 94/2000), astfel că restituirea acestui imobil (repunerea în

situația anterioară de care se prevalează recurenta) ține de procedura specială

la care a făcut referire și decizia de casare.

Prin urmare, în mod

greșit recurenta apreciază că respingerea petitului accesoriu vizând repunerea

părților în situația anterioară se fundamentează pe o motivare străină de

natura pricinii și pe o aplicare greșită a principiilor de drept, recurenta

având posibilitatea recuperării bunului imobil preluat abuziv în regimul

comunist printr-o cerere întemeiată pe dreptul comun, de natura revendicării,

iar nu prin prezenta acțiune în care are posibilitatea să solicite, ca emitent

al actului întocmit, nulitatea actului care exhiba o ofertă de donație lipsită

de cerințele legale de valabilitate.

Acțiune în

revendicare presupune analiza comparativă a titlurilor exhibate de părțile care

se pretind proprietari, relevante fiind toate cele trei atribute ale dreptului

de proprietate: posesia, folosința și dispoziția, astfel că numai într-o atare

acțiune reclamanta ar putea să supună analizei instanței Titlul de Proprietate

nr. 101.641 din 1 martie 1895 emis de Ministerul Agriculturii, Industriei,

Comerțului și Domeniilor, înscris pe care îl consideră relevant în

recunoașterea dreptului la restituirea imobilului aflat în discuție.

În consecință, Înalta

Curte constată că nu este incident motivul de nelegalitate instituit de pct. 9

al art. 304 C. proc. civ., Curtea de Apel Constanța, secția I civilă

interpretând și aplicând corect legea, dând o corectă eficiență textelor de

lege și principiilor de drept incidente în speță, decizia recurată fiind la

adăpost de orice critică.

Pentru toate

argumentele care preced, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta M.C. împotriva Deciziei civile nr. 88/C din 20 octombrie 2014

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, menținând decizia

recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta M.C. împotriva Deciziei civile nr. 88/C din 20 octombrie

2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 iunie 2015.

Procesat de GGC - LM