ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1743/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 3638 din 30 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost admis recursul reclamantei M.C., a fost casată Decizia nr. 71C din 21 mai 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. Pentru a decide astfel, s-a constatat că prin dezlegarea inițială dată în apel s-a analizat greșit cererea reclamantei prin prisma dispozițiilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor imobile care au aparținut cultelor din România și s-a apreciat că entitatea avea obligația de a urma procedura administrativă reglementată prin actul normativ special, iar nu de a tinde la recuperarea bunului imobil preluat abuziv în regimul comunist printr-o cerere întemeiată pe dreptul comun, de natura revendicării.

S-a stabilit, astfel, în cadrul controlului de legalitate, că reclamanta M.C., județul Tulcea, și-a fundamentat cererea pe dreptul comun, dar că obiectul acțiunii sale îl constituie „anularea unui act de donație și a procesului-verbal, pentru nulitate absolută și pentru nulitate de formă privind autentificarea înscrisului numit act de donație"; că în aceste condiții, instanța de apel avea obligația de a se pronunța asupra respectării condițiilor legale de încheiere a actelor enunțate, la data de 19 octombrie 1950 - iar nu să analizeze (astfel cum a procedat) condițiile necesare retrocedării imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Instanța supremă a arătat că reclamanta nu a solicitat, de altfel, retrocedarea, ci cu totul altceva, anume, anularea unui act de donație și a unui proces-verbal, în raport de dispozițiile art. 813 C. civ.

1865, raportate la art. 1006, art. 1007 și art. 1011 C. civ. Decizia de casare a stabilit așadar că în mod nelegal a fost calificat obiectul acțiunii ca fiind revendicare, întrucât reclamanta nu putea introduce o asemenea cerere pe rolul instanței, din moment ce anterior solicitase, potrivit Legii nr. 18/1991, restituirea terenului în suprafață de 2 ha și 9.440 mp, iar cererea fusese respinsă prin Hotărârea nr. 1396 din 31 august 2006 a Comisiei Județene pentru stabilirea dreptului de proprietate Tulcea.

Această statuare reflectă o viziune unitară a instanței supreme, în condițiile în care și în soluțiile jurisprudențiale ale Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a arătat că, învestite cu soluționarea unor cereri de restituire având ca obiect terenuri preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, instanțele au a verifica dacă regimul acestor terenuri a fost sau nu reglementat prin dispozițiile legilor funciare și, respectiv, dacă în funcție de caracteristicile și de modalitatea concretă de preluare, persoanele interesate pot obține măsuri reparatorii, în complinirea celor acordate în procedurile legilor funciare și Legii nr. 10/2001 (Decizia civilă nr. 182 din 23 ianuarie 2013). Înalta Curte a tranșat totodată, prin decizia de casare, asupra faptului că reclamanta nu a apelat la procedura clasică a comparării de titluri, împrejurare față de care nici trimiterile la statuările aduse prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, nu își găseau valența în această cauză.

Aceste dezlegări în drept - care s-a apreciat că se impun instanței în rejudecare conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. - au clarificat faptul că, în prezenta procedură de drept comun, ceea ce are de analizat instanța de apel este modul în care Tribunalul Tulcea a aplicat corect legea în evaluarea actelor a căror nulitate se cere. Statuarea este esențială, întrucât demersul reclamantei a vizat - într-un petit accesoriu - repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtei la restituirea bunului imobil (construcție și teren); instanța supremă a relevat, însă, prin statuări explicite, care este obiectul principal al acțiunii și care sunt temeiurile în drept la care trebuie să se raporteze curtea de apel, casarea fiind generată de distorsionarea rolului petitului accesoriu și abordarea lui ca și cerere principală (cu analizarea greșită a acestuia ca pe o veritabilă acțiune în revendicare).

Pornind de la aceste chestiuni preliminare, în rejudecare, instanța de apel a reținut că prin cererea formulată la 2 octombrie 2009 pe rolul Judecătoriei Tulcea, reclamanta M.C., județul Tulcea a solicitat, în contradictoriu cu consiliul județean, orașul Tulcea și primăria Tulcea, constatarea nulității absolute a „actului de donație" datat 19 octombrie 1950, precum și a procesului-verbal purtând aceeași dată, pe considerentul că aceste acte nu îmbracă forma autentică cerută de art. 813 C. civ. 1865 pentru orice donație, cât și pentru nerespectarea de către autoritatea locală pretins donatară a condiției impuse, de a nu se schimba destinația imobilului donat.

Un prim aspect care a fost pus în dezbaterea părților, cu ocazia rejudecării, a fost cel al calificării ca ofertă de donație sau ca act de donație a raportului juridic relevat prin înscrisul datat 19 octombrie 1950 și prin care Consiliul Economic al Sfintei Mănăstiri a hotărât la acea dată să doneze Ministerului Sănătății imobilul fostei Străjerii și terenul aferent, cu scopul de a fi folosit ca Sanatoriu. Pornind de la prevederile art. 801 C. civ. 1865 instanța de control judiciar a reținut, în esență, că, până la evaluarea nulității absolute atrase de lipsa cerinței solemnității, se impune mai întâi calificarea corectă a actelor juridice deduse judecății, anume, dacă „actul de donație și procesul-verbal" datate 19 octombrie 1950 îmbracă forma convenției între donator și donatar sau, dimpotrivă, ele reprezintă manifestarea de voință unilaterală a donatorului, la rândul ei supusă cerințelor de solemnitate impuse prin art. 813 C. civ.

Raportat la caracterele contractului de donație s-a arătat că „actul de donație" (însoțit de procesul-verbal încheiat la aceeași dată de reprezentanții unității de cult) certifică în speță doar manifestarea de voință a Consiliului Economic al Mănăstirii Cocoș de a dona „spre folosință" Ministerului Sănătății o parte a proprietății sale, în vederea afectării ei unui interes obștesc, umanitar - anume, acela de a fi folosit ca sanatoriu TBC.

S-a constatat că înscrisul este semnat doar de membrii Consiliului, nu și de către pretinsul donatar ori de către un alt reprezentant al statului; formarea acordului de voințe presupunea însă atât o ofertă în formă autentică, dar și o acceptare în aceeași modalitate, iar în speță nu s-a probat existența unei manifestări a donatarului (înțeles în acest context într-un sens larg, ca fiind orice entitate publică a statului) de acceptare a acestei pretinse donații (Decizia civilă nr. 1328 din 7 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă).

Or, nici la data întocmirii „actului de donație" și nici după intrarea în vigoare a Decretului nr. 478/1954 (care stabilea care anume autorități sunt abilitate să exprime acceptarea donației făcute statului) nu a existat o acceptare în formă autentică a bunului pretins donat - instanța supremă stabilind că aceste două manifestări de voință, ale donatorului și respectiv, ale donatarului, pot fi succesive, deci nu întotdeauna concomitente, dar întotdeauna prin acte autentice. Împrejurarea că ulterior încheierii actelor a căror nulitate se cere, bunul a fost apropriat de facto sau prin acte normative de către statul comunist, nu induce concluzia existenței unei acceptări valabile de către donatar a „donației" făcute de mănăstire - ci doar premisa unei preluări abuzive a imobilului.

În acest context, problema nelegalității dobândirii de către stat a unui imobil, preluat anterior anului 1989, ține - așa cum de altfel a statuat și decizia de casare - de valorificarea căilor deschise prin legea specială de retrocedare. Instanța de apel a constatat că în speță, instanțele au fost chemate să clarifice dacă bunul imobil (teren și construcție) a intrat în proprietatea statului ca efect al unui contract de donație lovit de nulitate, premisă pe care instanța de fond a rezolvat-o greșit, din perspectiva argumentelor mai sus menționate. Deși constatase că „actul de donație nu este semnat de ambele părți", judecătorul fondului nu a continuat raționamentul juridic în legătură cu calificarea acestor acte ca reprezentând un contract de donație sau doar o ofertă de donație lipsită de cerința solemnității.

Rezumând, s-a arătat că oferta de donație care nu respectă forma solemnă prevăzută de art. 813 C. civ. 1865 și neurmată de acceptarea donatarului dată în aceeași formă autentică, nu valorează contract de donație, dar în virtutea principiului conversiunii actului juridic, cel îndreptățit la măsuri reparatorii se poate prevala de acel act și poate să obțină satisfacție în condițiile legii speciale (în acest sens, Decizia civilă nr. 2556 din 22 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală). Din acest punct de vedere, intimata reclamantă era îndreptățită să solicite, ca emitent al actului întocmit, nulitatea actului care exhiba o ofertă de donație lipsită de cerințele legale de valabilitate.

Clarificând această chestiune preliminară a naturii actelor supuse nulității, instanța de apel a procedat la evaluarea sancțiunii nulității, prin prisma dispozițiilor legale care impuneau la data încheierii lor atât forma solemnă, cât și existența intenției de a gratifica.

Astfel fiind, s-a constatat că atât oferta de donație, cât și procesul-verbal care o însoțește sunt întocmite de aceiași membri ai Consiliului de conducere al mănăstirii și relevă condițiile în care s-a procedat la semnarea actului - respectiv, la ordinul dispus pe cale ierarhică de Episcopia tutelară (nr. 4470 din 20 aprilie 1950) și la cel al Comitetului Provizoriu al raionului Tulcea (nr. 16258 din 16 aprilie 1950). Parcurgând documentația depusă la dosar și la care instanța de fond a trimis în considerentele soluției sale, s-a reținut că începând cu luna aprilie 1950, Comitetul Provizoriu raional a solicitat atât direct Episcopiei Dunării de Jos, cât și Mănăstirii Cocoș să fie cedat Ministerului Sănătății clădirea fostei Străjerii - folosită în trecut ca școală de cântăreți.

În cursul lunii iulie 1950, același for al autorității locale chestionează Mănăstirea cu privire la data la care reprezentanții săi se pot prezenta pentru a lua în primire clădirea, cu întocmirea „formalităților legale de cedare". În concordanță cu cele reținute de către instanța de fond s-a arătat că la întocmirea „actului de donație" datat 19 octombrie 1950, reprezentanții mănăstirii nu și-au exprimat acordul liber, neviciat asupra cedării gratuite a dreptului de proprietate asupra bunului - înscrisul fiind întocmit sub vădita presiune a autorităților comuniste, care au urmărit preluarea bunurilor unității de cult în folosul statului.

Împrejurarea că nu a existat animus donandi s-a apreciat că rezultă atât din modul în care a fost întocmit înscrisul intitulat „act de donație" și „procesul-verbal" (fiind indicată explicit motivația: dispoziția ierarhică și ordinul comitetului raional), cât și din împrejurarea că membrii consiliului au consemnat că voința Mănăstirii este aceea de a se dona doar „folosința" imobilului pentru interesul public evocat, cu cerința către Comitetul Provizoriu raional de a nu se schimba această destinație a imobilului „dat în folosință". Această referire la autoritățile comuniste ale vremii (care nu figurau ele însele în calitate de donatar) reflectă în realitate constrângerea la care intimata a fost supusă de vechiul regim în vederea cedării proprietăților sale și denotă încercarea de opoziție a unității de cult la aproprierea forțată a bunului său de către stat.

Este motivul pentru care intimata reclamantă nu și-a motivat acțiunea exclusiv pe lipsa formei autentice, ci și pe inexistența lui animus donandi, ambele aspecte fiind pe deplin dovedite în cauză și corect reținute în primă instanță.

În ceea ce privește apelul formulat în cauză de pârâtul Consiliul Județean Tulcea, cât și cererea de aderare la apel a Primăriei Tulcea s-a apreciat că acestea sunt întemeiate, întrucât instanța de fond a calificat greșit ca și „contract de donație" cele două acte deduse judecății, precum și pentru că nulitatea absolută a actelor informe încheiate sub presiunea vechiului regim comunist nu inducea soluția la care s-a oprit Tribunalul Tulcea, de „repunere a părților în situația anterioară". S-a apreciat că în cauză se impune schimbarea în parte a soluției pronunțată de prima instanță, în sensul admiterii cele două apeluri, cu consecința constatării nulității ofertei de donație materializată prin „actul de donație și procesul-verbal" datate 19 octombrie 1950 și respingerii cererii accesorii, de repunere a părților în situația anterioară încheierii acestor acte.

Așa fiind, prin Decizia civilă nr. 88/C din 20 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă au fost admise apelurile Consiliului Județean Tulcea și Primăriei Municipiului Tulcea, împotriva Sentinței civile nr. 4426 din 9 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Tulcea în Dosarul nr. 3707/88/2010, în contradictoriu cu intimata reclamantă M.C., a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că, s-a constatat nulitatea ofertei de donație materializată prin „actul de donație - procesul-verbal" datat 19 octombrie 1950. A fost respinsă cererea privind repunerea părților în situația anterioară încheierii actului. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței apelate, cât privește soluționarea excepțiilor, referitoare la calitatea procesuală pasivă a Consiliului Județean, la lipsa calității procesuale a Orașului Tulcea și Ministerului Sănătății, precum și la admisibilitatea acțiunii.

Cât privește soluțiile legate de excepția lipsei de interes în cererea de aderare la apel a orașului Tulcea și de lipsă a calității procesuale active în apel a Consiliului Local Tulcea s-a constatat că acestea nu au fost atacate în recurs, astfel că în rejudecarea după casare aceste chestiuni erau intrate în puterea lucrului judecat - așa cum s-a arătat prin încheierea din 2 iunie 2014. În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta M.C.

a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate și, pe cale de consecință, ca urmare a constatării nulității absolute a actului de donație încheiat la data de 19 octombrie 1950 și a procesului-verbal din aceeași dată, respectiv 19 octombrie 1950 de către Consiliul Economic al Mănăstirii Cocoș și Comitetul Provizoriu Județean al Raionului Tulcea (în prezent Consiliul Județean Tulcea) pentru nulitate absolută, să se dispună asupra repunerii părților în situația anterioară, astfel cum dealtfel s-a pronunțat și instanța de fond, respectiv Tribunalul Tulcea, secția civilă, contencios administrativ și fiscal în ședința publică din data de 9 noiembrie 2011, prin Sentința civilă nr. 4426, sentință prin care s-a admis cererea introductivă a reclamantei.

După un scurt istoric al cauzei, în argumentarea recursului, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., reclamanta susține, în esență, că instanța de apel a pronunțat o soluție de admitere a apelurilor, în totală contradicție cu soluția de constatare a nulității absolute a actului de donație și a procesului-verbal, acte datate la 19 octombrie 1950. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., în opinia recurentei, instanța de apel a apreciat în mod nelegal, total eronat și cu motivare străină de natura pricinii, faptul că nulitatea actelor analizate nu poate atrage direct aplicarea principiului restitutio in integrum și că modalitatea în care intimata reclamantă poate pretinde recunoașterea dreptului la restituirea acestui imobil ține de o cu totul altă procedură.

În opinia recurentei, soluția instanța de apel este nelegală și netemeinică, întrucât această instanță, în rejudecare, s-a pronunțat în sensul respingerii cererii accesorii de repunere a părților în situația anterioară. Astfel, susține recurenta, prin anularea donației consecința firească și legală este aceea că actul de proprietate a imobilului ce făcuse obiectul donației redobândește toată puterea unui titlu de proprietate, în caz contrar anularea donației fiind pur formală. De altfel, în situația în care s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației prin hotărârea judecătorească irevocabilă, titlul de proprietate asupra imobilului cu privire la care donația a fost anulată face dovada proprietății pentru proprietar sau moștenitorii acestuia în fața deținătorului actual al imobilului.

Ori, după cum rezultă din actele existente în dosar, Mănăstirea deține titlu de proprietate asupra imobilului „donat", încă de la data de 1 martie 1895, o proprietate atestată de Titlu de Proprietate nr. 101.641 din 1 martie 1895 emis de Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor, titlu întărit și de adresa - răspuns (la solicitarea înregistrată cu nr. 41208/2005) emisă de Arhivele Naționale - Direcția Arhive Naționale Istorice Centrale. Ca atare, nu prin proceduri prevăzute de legi speciale se clarifică situația actului de proprietate, ci pe calea dreptului comun, respectiv urmare a anulării donației prin recunoașterea efectelor titlului de proprietate asupra imobilului care a redevenit proprietatea celor care l-au dobândit și nu l-au donat decât în mod nelegal printr-o donație constată ca fiind nulă.

Consideră că prima instanță în mod corect a ajuns la concluzia că reclamanta redevine proprietar cu efecte depline prin recunoașterea titlului de proprietate inițial și a pronunțat o hotărâre de anulare a donației, repunerea părților în situația anterioară, aceasta fiind soluția ce se aplică în speță, cu consecința recunoașterii calității de proprietar al Mănăstirii. Astfel, ca efect al anulării ofertei de donație în favoarea statului privind imobilul teren și clădire, acesta trebuie să revină în patrimoniul reclamantei, care în calitate de proprietar, beneficiază de plenitudinea celor trei atribute conferite de art. 480 C. civ. și de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, texte legale care reclamă în mod imperativ respectarea și protejarea proprietății.

În această situație, adoptarea unor legi speciale cu privire la imobilele preluate în mod abuziv de către stat, nu poate îngrădi proprietarilor să-și apere dreptul de proprietate pe calea dreptului comun. Se încearcă o abordare eronată a acțiunii, dat fiind că Înalta Curte s-a exprimat cu privire la nelegalitatea calificării acesteia ca fiind acțiune în revendicare în raport de O.U.G. nr. 94/2000 - astfel cum a analizat-o în mod nelegal instanța de apel - și nu la aspectul revenirii la situația anterioară, care este consecința firească a constatării nulității absolute a unor acte, urmate de desființarea tuturor actelor subsecvente.

După scurte considerații teoretice cu privire la funcțiile nulității, la cauzele nulității absolute, la regimul juridic aplicabil nulității absolute, la efectele acesteia care sunt generate de principiul retroactivității, principiul restabilirii situației anterioare și principiul anularii actului subsecvent, recurenta solicită admiterea recursului, cu modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul repunerii părților în situația anterioară încheierii actului a cărui nulitate absolută a fost constatată, astfel cum a statuat și sentința instanței de fond, respectiv Sentința civilă nr. 4426/2011 pronunțată de Tribunalul Tulcea. Intimații-pârâți Județul Tulcea prin Consiliul Județean Tulcea și Consiliul Local Tulcea, Orașul Tulcea prin Primar și Primăria Municipiului Tulcea au formulat întâmpinări prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente: Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă.

De asemenea, nu se poate reține existența unor contradicții și nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, cu respectarea, totodată, a dispozițiilor legale incidente speței, soluția instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Totodată, împrejurarea că soluția pronunțată nu a corespuns în totalitate voinței reclamantei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea decizie recurate, conform pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate. Art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. vizează situațiile în care judecătorii fondului procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecății cu toate că nu avea dreptul să o facă, clauzele fiind clare și precise, însă în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta critică în realitate aplicarea greșită a legii, își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția de respingere a cererii de repunere a părților în situația anterioară solicitată ca efect al constatării nulității ofertei de donație. Argumentat și legal motivat, ținând cont și de îndrumările deciziei de casare, instanța de control judiciar, în rejudecare, a reținut cu justețe nulitatea ofertei de donație materializată prin „actul de donație și procesul-verbal" datate 19 octombrie 1950 pentru lipsa formei autentice, dar și inexistența lui animus donandi, arătând, totodată, că nulitatea actelor menționate nu poate atrage în mod direct aplicarea principiului restitutio in integrum.

Este adevărat că principiul repunerii în situația anterioară - restitutio in integrum - este regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie res tituit astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat. Însă, cum în mod legal a reținut și instanța de apel, de la aplicarea directă a acestui principiu de drept, legiuitorul a consacrat anumite excepții, una dintre ele fiind incidență în materia imobilelor preluate, cu sau fără titlu, de către statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (regim evocat de însăși intimata reclamantă), care exclude crearea de „noi neajunsuri disproporționate" prin recunoașterea existenței unui „bun" fostului proprietar și care încadrează posibilitatea celui din urmă de a obține restituirea bunului doar în cadrul procedurilor speciale de retrocedare.

Este de amintit că prin Deciziile nr. 136 din 21 octombrie 1998 și nr. 184 din 27 aprilie 2004, Curtea Constituțională a arătat: „chiar dacă naționalizarea sau alte moduri prin care, sub imperiul unor legi anterioare, a luat naștere dreptul de proprietate al statului nu sunt corespunzătoare prevederilor Constituției, dreptul subiectiv de proprietate al statului constituit conform reglementărilor legale anterioare, actuale legii fundamentale nu este stins ca efect al intrării în vigoare a acesteia, independent de modificările aduse regimului juridic al proprietății. Așa fiind (..) dreptul fostului proprietar de a i se restitui imobilul se naște în viitor, prin aplicarea prevederilor legale care reconstituie acest drept.

Prevederile privind garantarea și ocrotirea proprietății, potrivit art. 41 din Constituție, se aplică numai după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate". În speță, nu suntem în situația în care instanța a fost învestită să verifice dacă reclamantă se încadrează sau nu în prevederile normei speciale de retrocedare a bunurilor care au aparținut unităților de cult și care au fost preluate abuziv de stat (O.U.G. nr. 94/2000), astfel că restituirea acestui imobil (repunerea în situația anterioară de care se prevalează recurenta) ține de procedura specială la care a făcut referire și decizia de casare.

Prin urmare, în mod greșit recurenta apreciază că respingerea petitului accesoriu vizând repunerea părților în situația anterioară se fundamentează pe o motivare străină de natura pricinii și pe o aplicare greșită a principiilor de drept, recurenta având posibilitatea recuperării bunului imobil preluat abuziv în regimul comunist printr-o cerere întemeiată pe dreptul comun, de natura revendicării, iar nu prin prezenta acțiune în care are posibilitatea să solicite, ca emitent al actului întocmit, nulitatea actului care exhiba o ofertă de donație lipsită de cerințele legale de valabilitate.

Acțiune în revendicare presupune analiza comparativă a titlurilor exhibate de părțile care se pretind proprietari, relevante fiind toate cele trei atribute ale dreptului de proprietate: posesia, folosința și dispoziția, astfel că numai într-o atare acțiune reclamanta ar putea să supună analizei instanței Titlul de Proprietate nr. 101.641 din 1 martie 1895 emis de Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor, înscris pe care îl consideră relevant în recunoașterea dreptului la restituirea imobilului aflat în discuție. În consecință, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., Curtea de Apel Constanța, secția I civilă interpretând și aplicând corect legea, dând o corectă eficiență textelor de lege și principiilor de drept incidente în speță, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică.

Pentru toate argumentele care preced, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.C. împotriva Deciziei civile nr. 88/C din 20 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta M.C. împotriva Deciziei civile nr. 88/C din 20 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2015. Procesat de GGC - LM