ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3638/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 02 octombrie 2009, sub nr. 6464/327/2009, Mănăstirea Cocoș, în contradictoriu cu Consiliul Local Tulcea, Orașul Tulcea - prin Primar, Primăria Municipiului Tulcea și Ministerul Sănătății a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a actului de donație încheiat la data de 19 octombrie 1950 și a Procesului-verbal din data de 19 octombrie 1950, încheiate între Consiliul Economic al Mănăstirii Cocoș și Comitetul Provizoriu Județean al Raionului Tulcea, cu privire la imobilul compus din construcție și teren aferent în suprafață de 2 ha și 9.440 mp.

Pârâtul Consiliul Județean Tulcea a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. Prin întâmpinarea depusă de către Primăria Tulcea se invocă excepția lipsei calității procesuale pasive având în vedere că această pârâtă nu deține imobilul din litigiu iar pe fondul cauzei solicită respingerea acțiunii ca nefondată. Pârâtul Ministerul Sănătății a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale pasive având în vedere că nu a deținut niciodată acest imobil iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Judecătoria Tulcea a invocat, din oficiu, excepția necompetenței materiale a acestei instanțe în soluționarea cererii deduse judecății și constatând că potrivit Hotărârii Consiliului Județean Tulcea 5 din 19 decembrie 2008 valoarea imobilului în litigiu este de 1.309.555,56 lei, prin sentința civilă nr. 2677 din 27 septembrie 2010 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub număr de Dosar nr. 3707/88/2010, iar prin sentința civilă nr. 8 din 05 ianuarie 2011 a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea.

Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, cauza a fost înaintată Curții de Apel Constanța pentru pronunțarea regulatorului de competență. Primind dosarul, prin încheierea camerei de consiliu pronunțată la data de 24 ianuarie 2011, Curtea de Apel Constanța a constatat că, în speță, competența de soluționare a litigiului revine Tribunalului Tulcea. Prin sentința civilă nr. 4426 din 9 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția civilă, contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția lipsei calității procesual-pasive a Consiliului Județean Tulcea, ca nefondată. A fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii ca nefondată. A fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a Orașului Tulcea prin Primar și a Ministerului Sănătății și a fost respinsă acțiunea față de acestea ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesual pasivă.

A fost admisă acțiunea privind pe reclamanta Mănăstirea Cocoș Niculițel în contradictoriu cu pârâții Consiliul Județean Tulcea, Orașul Tulcea prin Primar, Primăria Municipiului Tulcea și Ministerul Sănătății București. S-a constatat nulitatea actului de donație încheiat la 19 octombrie 1950 și a procesului-verbal din data de 19 octombrie 1950. S-a dispus punerea părților în situația anterioară încheierii actului. În motivarea hotărârii, instanța de fond a reținut că la data de 19 octombrie 1950, Mănăstirea Cocoș a donat către Comitetul Provizoriu Județean Tulcea, imobilul clădire și teren în suprafață de 2 ha și 9.440 mp denumit Străjeria sau Școala de Cântăreți.

S-a apreciat că acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că începând din luna aprilie 1950, Comitetul Provizoriu Județean Tulcea a solicitat Mănăstirii Cocoș și apoi Episcopiei Galațiului de care ținea administrativ Mănăstirea Cocoș la acea dată, să-i cedeze clădirea din apropierea mănăstirii și folosită de mănăstire ca Școală de Cântăreți și Străjerie, în scopul înființării unui Sanatoriu T.B.C.- astfel că la data de 19 octombrie 1950 s-a încheiat actul de donație, în baza căruia Consiliul Economic al Mănăstirii a donat imobilul și terenul aferent cu scopul de a fi folosit ca sanatoriu T.B.C., încheindu-se procesul - verbal și actul de donație. Prin adresa din 23 octombrie 1950 emisă de Episcopia Dunării de Jos, se precizează că în procesul-verbal s-a consemnat faptul că imobilul s-a dat Comitetului Provizoriu Raional Tulcea cu scopul de a fi folosit ca Sanatoriu T.B.C.

fără a-i fi schimbată destinația. Analizând donația încheiată, instanța de fond a constatat că aceasta nu a fost încheiată în formă autentică, motiv pentru care, a apreciat că este lovită de nulitate. S-a mai reținut din probele administrate în cauză, lipsa consimțământului reclamantei de a dona. Urmare a constatării nulității absolute, părțile au fost puse în situația anterioară încheierii actului de donație. A fost respinsă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei Consiliul Județean Tulcea cu motivarea că este deținătoarea imobilului. Au fost admise excepțiile lipsei calității procesual pasive a pârâtei Primăria Orașului Tulcea și Ministerul Sănătății cu motivarea că aceste pârâte nu au avut niciodată detenția acestui imobil.

A fost respinsă și excepția inadmisibilității acțiunii invocată de Ministerul Sănătății. împotriva acestei sentințe, Județul Tulcea prin Consiliul Județean Tulcea a declarat apel, criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală și netemeinică. În temeiul dispozițiilor art. 293 C. proc. civ., pârâții Orașul Tulcea prin Primar, Primăria Municipiului Tulcea și Consiliul Local Tulcea au formulat cerere de aderare la apelul declarat de județul Tulcea prin Consiliul Județean Tulcea. Au invocat lipsa calității procesual pasive a Orașului Tulcea prin Primar, Consiliul Local Tulcea și Primăriei Municipiului Tulcea, cu motivarea că imobilul în litigiu nu se află în domeniul public sau privat al Municipiului Tulcea.

Pe fondul cauzei au susținut că acțiunea este nefondată și au solicitat admiterea excepției invocate și respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă. Prin Decizia civilă nr. 71/ C din 21 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a fost admisă excepția lipsei de interes în promovarea apelului de către pârâtul orașul Tulcea prin primar și a fost respinsă cererea de aderare la apel formulată de acesta, ca fiind lipsită de interes. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale active în apel a Consiliului Local al Municipiului Tulcea și a fost respinsă cererea de aderare la apel formulată de acesta, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.

Au fost admise apelurile Consiliului Județean Tulcea și Primăriei Municipiului Tulcea împotriva sentinței civile nr. 4426 din 09 noiembrie 2011 a Tribunalului Tulcea și a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a fost respinsă acțiunea reclamantei. Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii apelate. În ceea ce privește cererea de aderare la apel a pârâtului Orașul Tulcea prin Primar, s-a reținut, în motivare, că în ședința de judecată din 13 februarie 2012 instanța, din oficiu, a pus în discuția părților, față de cererea de aderare la apel a Orașului Tulcea, interesul promovării apelului față de soluția instanței de fond care a admis excepția lipsei calității procesual pasive și a respins acțiunea față de aceasta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

Cât privește excepția lipsei de interes s-a constată că aceasta este fondată, motiv pentru care a fost admisă, reținându-se, în esență, că pârâtul Orașul Tulcea prin Primar a obținut câștig de cauză în fața instanței de fond, în sensul că a fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive și respinsă acțiunea împotriva acestui pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, astfel că nu justifică interes în cererea de aderare la apel. Referitor la cererea de aderare la apel a pârâtului Consiliul Local Tulcea, s-a reținut că litigiul de față s-a purtat între reclamanta Mănăstirea Cocoș și pârâții Orașul Tulcea prin Primar, Primăria Municipiului Tulcea, Ministerul Sănătății București și Consiliul Județean Tulcea, prin urmare, Consiliul Local Tulcea este un terț în raport de cauza de față, nefiind parte în proces.

În condițiile în care, Consiliul Local Tulcea nu este parte, el nu poate avea nici un drept în legătură cu hotărârea judecătorească împotriva căreia a formulat cerere de aderare la apelul formulat de Consiliul Județean Tulcea. Pe cale de consecință, instanța de apel a respins cererea de aderare la apel a Consiliului Local Tulcea, pentru lipsă calitate procesual activă, față de împrejurarea că nu a fost parte în proces la judecată în fond, în apel nu justifică un interes legitim pentru a interveni.

Relativ la apelul promovat de Județul Tulcea prin Consiliul Județean Tulcea, s-a reținut că reclamanta Mănăstirea Cocoș în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Tulcea, Orașul Tulcea prin Primar, Consiliul Județean Tulcea și Ministerul Sănătății București a învestit instanța de judecată cu o acțiune prin care a solicitat să se constate anularea actului de donație încheiat la data de 19 octombrie 1950 și a procesului-verbal din data de 19 octombrie 1950 și pe cale de consecință să se repună părțile în situația anterioară, obligând pârâta să restituie lucrul donat, respectiv imobilul compus din clădire și terenul aferent în suprafață de 2 ha și 9.440 mp. Curtea de apel a reținut că acțiunea a fost întemeiată pe dreptul comun.

Instanța de control judiciar a arătat că, în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 94/2000 restituirea imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România, se face în conformitate cu dispozițiile prezentei ordonanțe. Potrivit art. 1 alin. (9) din O.G. nr. 94/2000 cererile de retrocedare a imobilelor ce aparțin cultelor religioase se depun la Comisia specială de retrocedare, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare; după acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau de retrocedare. S-a constatat că, în speță, reclamanta nu a formulat cerere de restituire a imobilului în litigiu conform O.G. nr. 94/2000, deci nu a uzat de procedura specială prevăzută de actul normativ de reparație.

S-a apreciat că în acest caz în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii civile trebuie pornit de la principiul specialia generalibus derogant, care guvernează concursul dintre legea generală și ea specială și care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 813, 1006, 1007 și 1011 C. civ. și a celor din O.G. nr. 94/2000 (norma specială de restituire a imobilelor preluate abuziv, de stat în perioada de referință ce au aparținut cultelor religioase. Instanța de apel a reținut că problema concursului dintre legea specială și legea generală a fost dezlegată de înalta Curte de Casație și Justiție conform Deciziei nr. 33 din 13 iunie 2008 a secțiilor unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, înalta Curte dând o interpretare corectă a dispozițiilor legale incidente a stabilit că în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispozițiile legii speciale în concurs cu normele dreptului comun se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație, în speță O.G. nr. 94/2000 nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura instituită de O.G. nr. 94/2000 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile C. civ. După adoptarea acestei O.G. nr. 94/2000 bunurile pot fi revendicate de foștii proprietari dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Or, O.G. nr. 94/2000 reglementează măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv ce au aparținut cultelor religioase, astfel că după intrarea în vigoare a acestui act normativ cei în drept nu mai pot formula cereri în justiție întemeiate pe dreptul comun.

Pe de altă parte, această ordonanță instituie o procedură administrativă prealabilă menită să limiteze incertitudinea raporturilor judiciare născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că O.G. nr. 94/2000 constituie dreptul comun în materia retrocedărilor imobilelor preluate în mod abuziv, ce au aparținut cultelor religioase din România. S-a constatat că, în speță, reclamanta nu a urmat procedura administrativă prevăzută de O.G. nr. 94/2000 care era obligatorie, derogatorie la de dreptul comun. Prin urmare, instanța de apel a apreciat că nu se încalcă principiul liberului acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României și art. 6 din C.E.D.O. în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

în speță, reclamanta putea obține măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu conform O.G. nr. 94/2000 dacă urma procedura instituită de acest act normativ, făcând dovada calității de proprietar precum și a preluării abuzive. S-a reținut că susținerile apelantei cu privire la nulitatea donației nu se impun a fi analizate din moment ce reclamanta nu a uzitat procedură stabilită de acest act normativ în cadrul căreia urmau a fi analizate și să se pronunțe numai cu privire la construcție. Referitor la terenul de 2 ha și 9.440 mp, s-a constatat că reclamanta a formulat cerere în baza Legii nr. 18/1991, cerere care a fost respinsă conform hotărârii din data de 31 august 2006 a C.J.S.D.P. Astfel, utilizând procedura legii speciale pentru terenul în litigiu, s-a apreciat că reclamanta nu mai putea exercita acțiunea în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive, excepție invocată de către Consiliul Județean Tulcea, instanța de apel a apreciat această excepție ca fiind nefondată, întrucât apelantul are calitatea procesual pasivă de a sta în proces, având în vedere că imobilul în litigiu se află în patrimoniul județului; dovadă în acest sens Hotărârea Consiliului Județean Tulcea din 2002 în baza căreia reclamanta a avut un drept de administrare, drept ce a fost retras prin hotărârea Consiliului Județean din 2007. Pentru toate considerentele expuse, instanța de apel a admis excepția lipsei de interes în pronunțarea apelului de către Orașul Tulcea prin Primar și a respins cererea de aderare la apel, formulată de acesta ca fiind lipsită de interes.

A admis excepția lipsei calității procesual active în apel a Consiliului Local al Municipiului Tulcea și a respins cererea de aderare la apel, formulată de acesta, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală. A admis apelurile Consiliului Județean Tulcea și Primăriei Municipiului Tulcea împotriva sentinței civile nr. 4426 din 9 noiembrie 2011 a Tribunalului Tulcea și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta Mănăstirea Cocoș a declarat recurs, la dosarul cauzei fiind înregistrate două cereri de recurs, ambele motivate în termen.

Prin cererea de recurs formulată în numele reclamantei Mănăstirea Cocoș, semnată și ștampilată de avocat M.M., s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, iar pe cale de consecința, menținerea în întregime a sentinței civile nr. 4426/2011 pronunțată de către Tribunalul Tulcea, ca fiind legală si temeinică. Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurenta critică decizia instanței de apel pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: În opinia recurentei-reclamante, prin invocarea O.G. nr. 94/2000 care nu are nici o legătură cu obiectul cauzei deduse judecății, decizia atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, conform art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Totodată, consideră că instanța de apel a interpretat în mod greșit faptul juridic dedus judecății și a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, conform pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. - prin invocarea instituției revendicării in locul instituției anularii unui act numit act de donație încheiat de reclamantă cu fostul Comitet Provizoriu Județean Tulcea referitor la imobilul proprietatea recurentei compus din teren în suprafață de 2 ha și 9.440 mp și construcție (conform Expertizei topo și agricole efectuată pe fondul cauzei), denumit din Vechime Tabăra Cocoș sau fosta Străjerie sau Școală de Cântăreți - imobil situat în vatra mănăstirii și alăturat acesteia din localitatea Niculițel, județul Tulcea.

Susține că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - conform pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. - prin invocarea greșită a temeiului legal pe care se bazează aceasta, respectiv problema concursului între legea specială și cea generală - fila 7 alin. (3) din decizie. Apreciază că instanța de apel, a invocat în mod greșit aplicarea O.G. nr. 94/2000 în cauza dedusă judecății, întrucât această ordonanță nu are nicio legătură cu instituția anulării actelor juridice.

Arată că reclamanta a invocat în mod expres instanței de apel prin întâmpinarea depusă, faptul că obiectul cauzei îl reprezintă nulitatea absolută a actului de donație din anul 1950 privind imobilul proprietatea reclamantei, pentru nerespectarea formei autentice a acestui act, conform art. 813 C. civ., iar nu „revendicare ". Consideră că intimatul-pârât s-a substituit în nume de proprietar al imobilului proprietatea reclamantei, prin depășirea atribuțiilor legale de organ strict administrativ local-județean. Prin cererea de recurs formulată în numele reclamantei Mănăstirea Cocoș, semnată și ștampilată de Preot Scutaru Vasile, în calitate de Stareț, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, și, pe cale de consecință, să se constate ca fiind legală și temeinică sentința apelată.

După o scurtă prezentare a situației de fapt, recurenta-reclamantă, critică, în esență, hotărârea atacată susținând că instanța de apel deși a reținut că acțiunea a fost întemeiată pe dreptul comun, a examinat-o ca pe o cerere în revendicare, și nu ca pe o cerere în anulare. Prin urmare instanța a a analizat cererea formulată, dându-i o nouă calificare, străină de obiectul pricinii, aplicând, totodată, în mod greșit legea. Susține că donația făcută după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenția de a gratifica Statul Român, ci pentru a înlătura presiunile exercitate asupra proprietarilor imobilului, face ca actul juridic încheiat să fie lipsit de animus donandi, ceea ce atrage sancțiunea nulității absolute, atât pentru lipsa formei autentice ca și condiție ad validitatem, cât și ca lipsă a intenției de a dona - animus donandi - iar în plus față de aceste considerente, încălcarea sarcinilor donației.

Chiar și dreptul de administrare - folosința uzufructului - donat pârâtului Consiliu Județean Tulcea prin actul de donație, susține recurenta, a încetat prin efectul legii, respectiv prin actul menționat nu s-a donat proprietatea imobilelor, ci numai uzufructul acestora și deci, conform art. 559 C. civ., uzufructul instituit prin oferta de donație, nu poate trece de 30 de ani, încetând la împlinirea acestui termen, câtă vreme beneficiarul uzufructului a fost o persoană juridică. în plus, actul de donație a fost întocmit, privind forma nefiind valabil, așa cum reglementase părțile la data întocmirii actului, iar privind fondul nefiind valabil nici sub acest aspect, deoarece este vorba de un consimțământ viciat, obținut prin violență.

În realitate, consideră recurenta, actul juridic a cărui nulitate absolută s-a cerut a fi constatată, a dus la deposedarea forțată a bisericii de bunul sau imobil, neputând exista în situația existentă în anul 1950 intenția de a gratifica Statul Român de esența comunistă care persecuta și prigonea cultele din România. În analiza cauzei în materie de donație definită ca o liberalitate este necesar a se stabili scopul sau motivul care a fost determinant pentru voința dispunătorului în acest sens. Astfel, voința de a dispune nu poate fi separată de scopul determinant, care a provocat manifestarea dispunătorului sub forma unei liberalități. Voința de a dărui, manifestată prin actul aparent al donației, nu poate ea singură să justifice o liberalitate întemeiată pe un motiv sau o cauză de natură a o vicia, de a determina donatorul să dispună în acest sens.

Or, în cauză, susține recurenta, a rezultat că actul intitulat „donație" a fost făcut în perioada în care puterea comunistă, aflată la conducerea statului, era potrivnică manifestărilor cultelor religioase și exercita asupra acestora acte de natură a le stânjeni activitatea, acte de intimidare, deposedându-le prin diferite metode de bunurile materiale aparținând bisericilor. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. La data de 22 aprilie 2013, recurenta-reclamantă a transmis precizări și completări la recursul motivat. Intimații-pârâți Județul Tulcea prin Consiliul Județean Tulcea, Ministerul Sănătății și Orașul Tulcea prin primar au formulat întâmpinări prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului, reiterând motivele invocate în apel, precitate.

Totodată, intimatul-pârât Ministerul Sănătății a transmis întâmpinare față de precizările și completările la recursul motivat formulate de recurenta-reclamantă, prin care a invocat excepția nulității acestora în raport de prevederile art. 303 C. proc. civ., coroborat cu art. 302 din același cod, motivat de împrejurarea că au fost depuse în afara termenului legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, și susținerile din întâmpinări în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată următoarele: Ministerul Sănătății a depus la dosar două întâmpinări, la datele de 23 aprilie 2013 și 13 septembrie 2013 arătând că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, astfel cum s-a constatat prin sentința civilă nr. 4426 din 9 noiembrie 2011 a Tribunalului Tulcea, secția civilă, contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 71/ C din 21 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, deoarece nu s-a formulat apel pe aspectul calității procesuale a Ministerului Sănătății.

Totuși Ministerul Sănătății deși recunoaște că nu are calitate procesuală pasivă invocă în temeiul art. 302 - 303 C. proc. civ. excepția nulității precizărilor și completărilor la motivele de recurs, depuse la data de 24 aprilie 2013, însă în raport chiar de recunoașterea Ministerului Sănătății că nu are calitate procesuală pasivă și deci niciun interes în cauză, această excepție nu necesită a fi analizată.

Referitor la fondul recursului, Înalta Curte constată că reclamanta Mănăstirea Cocoș, cu sediul în comuna Niculițel, județul Tulcea a formulat o acțiune având ca obiect anularea actului de donație pentru nulitate de formă privind autentificarea înscrisului numit Act de Donație precum și pentru nulitate de fond pentru neîndeplinirea obligațiilor pe care și Ie-a asumat pârâta Consiliul Județean Tulcea (fostul Comitet Provizoriu Județean al Raionului Tulcea), prin acestea, respectiv de a nu schimba destinația de Sanatoriu T.B.C a imobilului donat în acest scop de către Mănăstirea Cocoș, iar pe cale de consecință, desființarea înscrisurilor a căror anulare o solicită precum și repunerea în situația anterioară, obligând pârâta să restituie bunul donat, respectiv imobilul clădire și teren aferent în suprafață de 2 ha și 9.440 mp.

Ca temei de drept al acțiunii, reclamanta a indicat dispozițiile art. 813 C. civ. raportate la dispozițiile art. 1006, art. 1007 și art. 1011 C. civ. Curtea de Apel Constanța, reține, inițial corect, că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dreptul comun, după care, în mod nelegal analizează acțiunea în raport de dispozițiile O.G. nr. 94/2000 (în realitate este vorba de O.U.G., nr. 94/2000 privind retrocedare unor imobile care au aparținut cultelor din România, căci O.G. nr. 94/2000 se referă la modificarea și completarea O.G. nr. 19/1997 privind transporturile)și constată, în esență, că potrivit acestui act normativ, reclamanta avea obligația să urmeze o procedură administrativă și să depună cererea de retrocedare a imobilelor construcția și terenul aferent, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a ordonanței, întrucât după acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau retrocedare.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, deoarece obiectul acțiunii îl constituie „anularea unui act de donație și a unui proces - verbal, pentru nulitate absolută și pentru nulitate de formă privind autentificarea înscrisului numit act de donație și pentru nulitate de fond, pentru neîndeplinirea obligațiilor pe care și Ie-a asumat pârâtul Consiliul Județean Tulcea (fostul Comitet Provizoriu Județean al Raionului Tulcea, privind schimbarea destinației imobilului și pe cale de consecință, repunerea în situația anterioară, obligând pârâta să restituie reclamantei clădirea și terenul". În consecință instanța de apel avea obligația legală să se pronunțe în legătură cu respectarea condițiilor legale privind încheierea procesului - verbal și a actului de donație, precitate, la data emiterii acestora, respectiv 19 octombrie 1950, potrivit principiului tempus regit actum și nu să analizeze îndeplinirea condițiilor privind retrocedarea imobilelor care au aparținut cultelor din România, deoarece reclamanta nu a solicitat retrocedarea imobilelor și, cu totul altceva și anume anularea unui act de donație și a unui proces - verbal, în raport de dispozițiile art. 813 C. civ.

raportate la dispozițiile art. 1006, art. 1007 și art. 1011 C. civ. În raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a calificat, în mod nelegal, obiectul acțiunii ca fiind acțiune în revendicare, pe care reclamanta nu o putea introduce pe rolul instanței, deoarece anterior solicitase, potrivit Legii nr. 18/1991 restituirea terenului în suprafață de 2 ha și 9440 m2, iar cererea fusese respinsă prin Hotărârea din 31 august 2006 a C.J.S.D.P. - Tulcea, când în realitate, după cum s-a precizat mai sus, obiectul acțiunii îl constituie anularea unui act de donație și a unui proces - verbal.

De asemenea, tot în mod nelegal, Curtea de apel și-a întemeiat hotărârea și pe Decizia nr. 33 pronunțată la data de 13 iunie 2008 de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece această decizie se referă la admisibilitatea acțiunilor întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială". Astfel fiind, dispozițiile acestei decizii se aplică doar în cazul strict al acțiunilor având ca obiect revendicarea unor imobile preluate abuziv, care s-a solicitat pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și nicidecum speței, deoarece acțiunea reclamantei nu are ca obiect revendicarea unor imobile întemeiată pe dreptul comun ci anularea unui act de donație și a unui proces - verbal în baza căruia s-a întocmit actul de donație, ceea ce denotă, fără putință de tăgadă că obiectul acțiunii este diferit de reglementarea din decizia secțiilor unite.

Totodată, se impune precizarea că, în apel, instanța nu are posibilitatea să modifice temeiul juridic al acțiunii reclamantei, cum s-a întâmplat în speță, ci trebuie să-și întemeieze decizia făcând aplicarea la speță a textelor de lege invocate de reclamantă, în raport de care să hotărască admiterea sau respingerea acțiunii. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt fondate și în consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să admită recursul, să caseze decizia și să trimită cauza spre rejudecare, la aceeași instanță. Cu ocazia rejudecării apelului, curtea de apel va analiza atât celelalte motive de recurs cât și susținerile din întâmpinările părților care au calitate procesuală, ca apărări pe fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta Mănăstirea Cocoș împotriva Deciziei civile nr. 71/ C din 21 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțatăjn ședință publică, astăzi 30 octombrie 2013.