ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3638/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3638/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând

asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Judecătoriei Tulcea la data de 02 octombrie 2009, sub nr. 6464/327/2009,

Mănăstirea Cocoș, în contradictoriu cu Consiliul Local Tulcea, Orașul Tulcea -

prin Primar, Primăria Municipiului Tulcea și Ministerul Sănătății a solicitat

instanței să constate nulitatea absolută a actului de donație încheiat la data

de 19 octombrie 1950 și a Procesului-verbal din data de 19 octombrie 1950,

încheiate între Consiliul Economic al Mănăstirii Cocoș și Comitetul Provizoriu

Județean al Raionului Tulcea, cu privire la imobilul compus din construcție și

teren aferent în suprafață de 2 ha și 9.440 mp.

Pârâtul

Consiliul Județean Tulcea a depus întâmpinare prin care a invocat excepția

lipsei calității procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat

respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin

întâmpinarea depusă de către Primăria Tulcea se invocă excepția lipsei

calității procesuale pasive având în vedere că această pârâtă nu deține

imobilul din litigiu iar pe fondul cauzei solicită respingerea acțiunii ca

nefondată.

Pârâtul

Ministerul Sănătății a depus întâmpinare prin care a invocat excepția

inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale pasive având în

vedere că nu a deținut niciodată acest imobil iar pe fondul cauzei a solicitat

respingerea acțiunii ca nefondată.

Judecătoria

Tulcea a invocat, din oficiu, excepția necompetenței materiale a acestei

instanțe în soluționarea cererii deduse judecății și constatând că potrivit

Hotărârii Consiliului Județean Tulcea 5 din 19 decembrie 2008 valoarea

imobilului în litigiu este de 1.309.555,56 lei, prin sentința civilă nr. 2677

din 27 septembrie 2010 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub număr de Dosar nr. 3707/88/2010,

iar prin sentința civilă nr. 8 din 05 ianuarie 2011 a fost admisă excepția

necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată competența de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea. Constatându-se ivit

conflictul negativ de competență, cauza a fost înaintată Curții de Apel

Constanța pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Primind

dosarul, prin încheierea camerei de consiliu pronunțată la data de 24 ianuarie

2011, Curtea de Apel Constanța a constatat că, în speță, competența de

soluționare a litigiului revine Tribunalului Tulcea.

Prin sentința

civilă nr. 4426 din 9 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția

civilă, contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția lipsei

calității procesual-pasive a Consiliului Județean Tulcea, ca nefondată.

A fost respinsă

excepția inadmisibilității acțiunii ca nefondată.

A fost admisă

excepția lipsei calității procesual pasive a Orașului Tulcea prin Primar și a

Ministerului Sănătății și a fost respinsă acțiunea față de acestea ca fiind

introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesual pasivă.

A fost admisă

acțiunea privind pe reclamanta Mănăstirea Cocoș Niculițel în contradictoriu cu pârâții

Consiliul Județean Tulcea, Orașul Tulcea prin Primar, Primăria Municipiului

Tulcea și Ministerul Sănătății București.

S-a constatat

nulitatea actului de donație încheiat la 19 octombrie 1950 și a

procesului-verbal din data de 19 octombrie 1950.

S-a dispus

punerea părților în situația anterioară încheierii actului.

În motivarea

hotărârii, instanța de fond a reținut că la data de 19 octombrie 1950,

Mănăstirea Cocoș a donat către Comitetul Provizoriu Județean Tulcea, imobilul

clădire și teren în suprafață de 2 ha și 9.440 mp denumit Străjeria sau Școala

de Cântăreți.

S-a apreciat că

acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că începând din luna aprilie 1950,

Comitetul Provizoriu Județean Tulcea a solicitat Mănăstirii Cocoș și apoi

Episcopiei Galațiului de care ținea administrativ Mănăstirea Cocoș la acea

dată, să-i cedeze clădirea din apropierea mănăstirii și folosită de mănăstire

ca Școală de Cântăreți și Străjerie, în scopul înființării unui Sanatoriu

T.B.C.- astfel că la data de 19 octombrie 1950 s-a încheiat actul de donație,

în baza căruia Consiliul Economic al Mănăstirii a donat imobilul și terenul

aferent cu scopul de a fi folosit ca sanatoriu T.B.C., încheindu-se procesul -

verbal și actul de donație.

Prin adresa din

23 octombrie 1950 emisă de Episcopia Dunării de Jos, se precizează că în

procesul-verbal s-a consemnat faptul că imobilul s-a dat Comitetului Provizoriu

Raional Tulcea cu scopul de a fi folosit ca Sanatoriu T.B.C. fără a-i fi

schimbată destinația.

Analizând

donația încheiată, instanța de fond a constatat că aceasta nu a fost încheiată

în formă autentică, motiv pentru care, a apreciat că este lovită de nulitate.

S-a mai reținut

din probele administrate în cauză, lipsa consimțământului reclamantei de a

dona.

Urmare a

constatării nulității absolute, părțile au fost puse în situația anterioară

încheierii actului de donație.

A fost respinsă

excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei Consiliul Județean Tulcea

cu motivarea că este deținătoarea imobilului.

Au fost admise

excepțiile lipsei calității procesual pasive a pârâtei Primăria Orașului Tulcea

și Ministerul Sănătății cu motivarea că aceste pârâte nu au avut niciodată

detenția acestui imobil.

A fost respinsă

și excepția inadmisibilității acțiunii invocată de Ministerul Sănătății.

împotriva

acestei sentințe, Județul Tulcea prin Consiliul Județean Tulcea a declarat

apel, criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală și netemeinică.

În temeiul

dispozițiilor art. 293 C. proc. civ., pârâții Orașul Tulcea prin Primar,

Primăria Municipiului Tulcea și Consiliul Local Tulcea au formulat cerere de

aderare la apelul declarat de județul Tulcea prin Consiliul Județean Tulcea.

Au invocat

lipsa calității procesual pasive a Orașului Tulcea prin Primar, Consiliul Local

Tulcea și Primăriei Municipiului Tulcea, cu motivarea că imobilul în litigiu nu

se află în domeniul public sau privat al Municipiului Tulcea.

Pe fondul

cauzei au susținut că acțiunea este nefondată și au solicitat admiterea

excepției invocate și respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unor

persoane fără calitate procesual pasivă.

Prin Decizia

civilă nr. 71/ C din 21 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

I civilă, a fost admisă excepția lipsei de interes în promovarea apelului de

către pârâtul orașul Tulcea prin primar și a fost respinsă cererea de aderare

la apel formulată de acesta, ca fiind lipsită de interes.

A fost admisă

excepția lipsei calității procesuale active în apel a Consiliului Local al

Municipiului Tulcea și a fost respinsă cererea de aderare la apel formulată de

acesta, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.

Au fost admise

apelurile Consiliului Județean Tulcea și Primăriei Municipiului Tulcea

împotriva sentinței civile nr. 4426 din 09 noiembrie 2011 a Tribunalului Tulcea

și a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a fost respinsă

acțiunea reclamantei.

Au fost

menținute celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.

În ceea ce

privește cererea de aderare la apel a pârâtului Orașul Tulcea prin Primar, s-a

reținut, în motivare, că în ședința de judecată din 13 februarie 2012 instanța,

din oficiu, a pus în discuția părților, față de cererea de aderare la apel a

Orașului Tulcea, interesul promovării apelului față de soluția instanței de

fond care a admis excepția lipsei calității procesual pasive și a respins

acțiunea față de aceasta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără

calitate procesual pasivă.

Cât privește

excepția lipsei de interes s-a constată că aceasta este fondată, motiv pentru

care a fost admisă, reținându-se, în esență, că pârâtul Orașul Tulcea prin

Primar a obținut câștig de cauză în fața instanței de fond, în sensul că a fost

admisă excepția lipsei calității procesual pasive și respinsă acțiunea

împotriva acestui pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără

calitate procesual pasivă, astfel că nu justifică interes în cererea de aderare

la apel.

Referitor la

cererea de aderare la apel a pârâtului Consiliul Local Tulcea, s-a reținut că

litigiul de față s-a purtat între reclamanta Mănăstirea Cocoș și pârâții Orașul

Tulcea prin Primar, Primăria Municipiului Tulcea, Ministerul Sănătății

București și Consiliul Județean Tulcea, prin urmare, Consiliul Local Tulcea

este un terț în raport de cauza de față, nefiind parte în proces.

În condițiile

în care, Consiliul Local Tulcea nu este parte, el nu poate avea nici un drept

în legătură cu hotărârea judecătorească împotriva căreia a formulat cerere de

aderare la apelul formulat de Consiliul Județean Tulcea.

Pe cale de

consecință, instanța de apel a respins cererea de aderare la apel a Consiliului

Local Tulcea, pentru lipsă calitate procesual activă, față de împrejurarea că

nu a fost parte în proces la judecată în fond, în apel nu justifică un interes

legitim pentru a interveni.

Relativ la

apelul promovat de Județul Tulcea prin Consiliul Județean Tulcea, s-a reținut

că reclamanta Mănăstirea Cocoș în contradictoriu cu pârâții Primăria

Municipiului Tulcea, Orașul Tulcea prin Primar, Consiliul Județean Tulcea și

Ministerul Sănătății București a învestit instanța de judecată cu o acțiune

prin care a solicitat să se constate anularea actului de donație încheiat la

data de 19 octombrie 1950 și a procesului-verbal din data de 19 octombrie 1950

și pe cale de consecință să se repună părțile în situația anterioară, obligând

pârâta să restituie lucrul donat, respectiv imobilul compus din clădire și

terenul aferent în suprafață de 2 ha și 9.440 mp.

Curtea de apel

a reținut că acțiunea a fost întemeiată pe dreptul comun.

Instanța de

control judiciar a arătat că, în conformitate cu dispozițiile O.G. nr.  94/2000

restituirea imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România, se

face în conformitate cu dispozițiile prezentei ordonanțe.

Potrivit art. 1

alin. (9) din O.G. nr. 94/2000 cererile de retrocedare a imobilelor ce aparțin

cultelor religioase se depun la Comisia specială de retrocedare, în termen de 6

luni de la data intrării în vigoare; după acest termen nu se mai pot formula

cereri de restituire sau de retrocedare.

S-a constatat

că, în speță, reclamanta nu a formulat cerere de restituire a imobilului în

litigiu conform O.G. nr. 94/2000, deci nu a uzat de procedura specială

prevăzută de actul normativ de reparație.

S-a apreciat că

în acest caz în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii

civile trebuie pornit de la principiul specialia generalibus derogant, care

guvernează concursul dintre legea generală și ea specială și care este pe

deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au același obiect de

reglementare, cum este cazul prevederilor art. 813, 1006, 1007 și 1011 C. civ.

și a celor din O.G. nr. 94/2000 (norma specială de restituire a imobilelor

preluate abuziv, de stat în perioada de referință ce au aparținut cultelor

religioase.

Instanța de

apel a reținut că problema concursului dintre legea specială și legea generală

a fost dezlegată de înalta Curte de Casație și Justiție conform Deciziei nr. 33

din 13 iunie 2008 a secțiilor unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, înalta

Curte dând o interpretare corectă a dispozițiilor legale incidente a stabilit

că în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispozițiile legii

speciale în concurs cu normele dreptului comun se aplică în mod prioritar,

astfel că după adoptarea legii de reparație, în speță O.G. nr. 94/2000 nu mai

există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura instituită de O.G. nr.

94/2000 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei

acțiuni întemeiate pe dispozițiile C. civ.

După adoptarea

acestei O.G. nr. 94/2000 bunurile pot fi revendicate de foștii proprietari dacă

nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Or, O.G. nr. 94/2000

reglementează măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv ce au

aparținut cultelor religioase, astfel că după intrarea în vigoare a acestui act

normativ cei în drept nu mai pot formula cereri în justiție întemeiate pe

dreptul comun.

Pe de altă

parte, această ordonanță instituie o procedură administrativă prealabilă menită

să limiteze incertitudinea raporturilor judiciare născute în legătură cu

imobilele preluate abuziv de stat, astfel că O.G. nr. 94/2000 constituie

dreptul comun în materia retrocedărilor imobilelor preluate în mod abuziv, ce

au aparținut cultelor religioase din România.

S-a constatat

că, în speță, reclamanta nu a urmat procedura administrativă prevăzută de O.G. nr.

94/2000 care era obligatorie, derogatorie la de dreptul comun.

Prin urmare,

instanța de apel a apreciat că nu se încalcă principiul liberului acces la

justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României și art. 6 din C.E.D.O. în

situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului

pretins este una efectivă. în speță, reclamanta putea obține măsuri reparatorii

pentru imobilul în litigiu conform O.G. nr. 94/2000 dacă urma procedura

instituită de acest act normativ, făcând dovada calității de proprietar precum

și a preluării abuzive.

S-a reținut că

susținerile apelantei cu privire la nulitatea donației nu se impun a fi

analizate din moment ce reclamanta nu a uzitat procedură stabilită de acest act

normativ în cadrul căreia urmau a fi analizate și să se pronunțe numai cu

privire la construcție.

Referitor la

terenul de 2 ha și 9.440 mp, s-a constatat că reclamanta a formulat cerere în

baza Legii nr. 18/1991, cerere care a fost respinsă conform hotărârii din data

de 31 august 2006 a C.J.S.D.P.

Astfel,

utilizând procedura legii speciale pentru terenul în litigiu, s-a apreciat că

reclamanta nu mai putea exercita acțiunea în revendicare, având în vedere

regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat

în jurisprudența C.E.D.O.

În ceea ce

privește excepția lipsei calității procesual pasive, excepție invocată de către

Consiliul Județean Tulcea, instanța de apel a apreciat această excepție ca

fiind nefondată, întrucât apelantul are calitatea procesual pasivă de a sta în

proces, având în vedere că imobilul în litigiu se află în patrimoniul

județului; dovadă în acest sens Hotărârea Consiliului Județean Tulcea din 2002

în baza căreia reclamanta a avut un drept de administrare, drept ce a fost

retras prin hotărârea Consiliului Județean din 2007.

Pentru toate

considerentele expuse, instanța de apel a admis excepția lipsei de interes în

pronunțarea apelului de către Orașul Tulcea prin Primar și a respins cererea de

aderare la apel, formulată de acesta ca fiind lipsită de interes.

A admis

excepția lipsei calității procesual active în apel a Consiliului Local al

Municipiului Tulcea și a respins cererea de aderare la apel, formulată de

acesta, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.

A admis

apelurile Consiliului Județean Tulcea și Primăriei Municipiului Tulcea

împotriva sentinței civile nr. 4426 din 9 noiembrie 2011 a Tribunalului Tulcea

și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea

reclamantei. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În termen

legal, împotriva acestei decizii, reclamanta Mănăstirea Cocoș a declarat

recurs, la dosarul cauzei fiind înregistrate două cereri de recurs, ambele

motivate în termen.

Prin cererea de

recurs formulată în numele reclamantei Mănăstirea Cocoș, semnată și ștampilată

de avocat M.M., s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a

deciziei atacate, iar pe cale de consecința, menținerea în întregime a

sentinței civile nr. 4426/2011 pronunțată de către Tribunalul Tulcea, ca fiind

legală si temeinică.

Invocând în

drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurenta critică

decizia instanței de apel pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

În opinia

recurentei-reclamante, prin invocarea O.G. nr. 94/2000 care nu are nici o

legătură cu obiectul cauzei deduse judecății, decizia atacată cuprinde motive

străine de natura pricinii, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Totodată,

consideră că instanța de apel a interpretat în mod greșit faptul juridic dedus

judecății și a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia, conform pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. - prin invocarea instituției

revendicării in locul instituției anularii unui act numit act de donație

încheiat de reclamantă cu fostul Comitet Provizoriu Județean Tulcea referitor

la imobilul proprietatea recurentei compus din teren în suprafață de 2 ha și 9.440

mp și construcție (conform Expertizei topo și agricole efectuată pe fondul

cauzei), denumit din Vechime Tabăra Cocoș sau fosta Străjerie sau Școală de

Cântăreți - imobil situat în vatra mănăstirii și alăturat acesteia din

localitatea Niculițel, județul Tulcea.

Susține că

decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii -

conform pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. - prin invocarea greșită a temeiului

legal pe care se bazează aceasta, respectiv problema concursului între legea

specială și cea generală - fila 7 alin. (3) din decizie. Apreciază că instanța

de apel, a invocat în mod greșit aplicarea O.G. nr. 94/2000 în cauza dedusă

judecății, întrucât această ordonanță nu are nicio legătură cu instituția

anulării actelor juridice.

Arată că

reclamanta a invocat în mod expres instanței de apel prin întâmpinarea depusă,

faptul că obiectul cauzei îl reprezintă nulitatea absolută a actului de donație

din anul 1950 privind imobilul proprietatea reclamantei, pentru nerespectarea

formei autentice a acestui act, conform art. 813 C. civ., iar nu „revendicare

".

Consideră că

intimatul-pârât s-a substituit în nume de proprietar al imobilului proprietatea

reclamantei, prin depășirea atribuțiilor legale de organ strict administrativ

local-județean.

Prin cererea de

recurs formulată în numele reclamantei Mănăstirea Cocoș, semnată și ștampilată

de Preot Scutaru Vasile, în calitate de Stareț, s-a solicitat admiterea recursului,

modificarea în tot a deciziei atacate, și, pe cale de consecință, să se

constate ca fiind legală și temeinică sentința apelată.

După o scurtă

prezentare a situației de fapt, recurenta-reclamantă, critică, în esență,

hotărârea atacată susținând că instanța de apel deși a reținut că acțiunea a

fost întemeiată pe dreptul comun, a examinat-o ca pe o cerere în revendicare,

și nu ca pe o cerere în anulare.

Prin urmare

instanța a a analizat cererea formulată, dându-i o nouă calificare, străină de

obiectul pricinii, aplicând, totodată, în mod greșit legea.

Susține că

donația făcută după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenția de a

gratifica Statul Român, ci pentru a înlătura presiunile exercitate asupra

proprietarilor imobilului, face ca actul juridic încheiat să fie lipsit de

animus donandi, ceea ce atrage sancțiunea nulității absolute, atât pentru lipsa

formei autentice ca și condiție ad validitatem, cât și ca lipsă a intenției de

a dona - animus donandi - iar în plus față de aceste considerente, încălcarea

sarcinilor donației.

Chiar și

dreptul de administrare - folosința uzufructului - donat pârâtului Consiliu

Județean Tulcea prin actul de donație, susține recurenta, a încetat prin

efectul legii, respectiv prin actul menționat nu s-a donat proprietatea

imobilelor, ci numai uzufructul acestora și deci, conform art. 559 C. civ.,

uzufructul instituit prin oferta de donație, nu poate trece de 30 de ani,

încetând la împlinirea acestui termen, câtă vreme beneficiarul uzufructului a

fost o persoană juridică. în plus, actul de donație a fost întocmit, privind

forma nefiind valabil, așa cum reglementase părțile la data întocmirii actului,

iar privind fondul nefiind valabil nici sub acest aspect, deoarece este vorba

de un consimțământ viciat, obținut prin violență.

În realitate,

consideră recurenta, actul juridic a cărui nulitate absolută s-a cerut a fi

constatată, a dus la deposedarea forțată a bisericii de bunul sau imobil,

neputând exista în situația existentă în anul 1950 intenția de a gratifica

Statul Român de esența comunistă care persecuta și prigonea cultele din

România.

În analiza

cauzei în materie de donație definită ca o liberalitate este necesar a se

stabili scopul sau motivul care a fost determinant pentru voința dispunătorului

în acest sens.

Astfel, voința

de a dispune nu poate fi separată de scopul determinant, care a provocat

manifestarea dispunătorului sub forma unei liberalități.

Voința de a

dărui, manifestată prin actul aparent al donației, nu poate ea singură să

justifice o liberalitate întemeiată pe un motiv sau o cauză de natură a o

vicia, de a determina donatorul să dispună în acest sens.

Or, în cauză,

susține recurenta, a rezultat că actul intitulat „donație" a fost făcut în

perioada în care puterea comunistă, aflată la conducerea statului, era

potrivnică manifestărilor cultelor religioase și exercita asupra acestora acte

de natură a le stânjeni activitatea, acte de intimidare, deposedându-le prin

diferite metode de bunurile materiale aparținând bisericilor.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

La data de 22

aprilie 2013, recurenta-reclamantă a transmis precizări și completări la

recursul motivat.

Intimații-pârâți

Județul Tulcea prin Consiliul Județean Tulcea, Ministerul Sănătății și Orașul

Tulcea prin primar au formulat întâmpinări prin care au solicitat, în esență,

respingerea recursului, reiterând motivele invocate în apel, precitate.

Totodată,

intimatul-pârât Ministerul Sănătății a transmis întâmpinare față de precizările

și completările la recursul motivat formulate de recurenta-reclamantă, prin

care a invocat excepția nulității acestora în raport de prevederile art. 303 C.

proc. civ., coroborat cu art. 302 din același cod, motivat de împrejurarea că

au fost depuse în afara termenului legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Analizând

decizia recurată în raport de criticile formulate, și susținerile din

întâmpinări în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept

invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Ministerul

Sănătății a depus la dosar două întâmpinări, la datele de 23 aprilie 2013 și 13

septembrie 2013 arătând că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, astfel

cum s-a constatat prin sentința civilă nr. 4426 din 9 noiembrie 2011 a

Tribunalului Tulcea, secția civilă, contencios administrativ și fiscal, rămasă

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 71/ C din 21 mai 2012 pronunțată de Curtea

de Apel Constanța, secția I civilă, deoarece nu s-a formulat apel pe aspectul

calității procesuale a Ministerului Sănătății. Totuși Ministerul Sănătății deși

recunoaște că nu are calitate procesuală pasivă invocă în temeiul art. 302 -

303 C. proc. civ. excepția nulității precizărilor și completărilor la motivele

de recurs, depuse la data de 24 aprilie 2013, însă în raport chiar de

recunoașterea Ministerului Sănătății că nu are calitate procesuală pasivă și

deci niciun interes în cauză, această excepție nu necesită a fi analizată.

Referitor la

fondul recursului, Înalta Curte constată că reclamanta Mănăstirea Cocoș, cu

sediul în comuna Niculițel, județul Tulcea a formulat o acțiune având ca obiect

anularea actului de donație pentru nulitate de formă privind autentificarea

înscrisului numit Act de Donație precum și pentru nulitate de fond pentru

neîndeplinirea obligațiilor pe care și Ie-a asumat pârâta Consiliul Județean

Tulcea (fostul Comitet Provizoriu Județean al Raionului Tulcea), prin acestea,

respectiv de a nu schimba destinația de Sanatoriu T.B.C a imobilului donat în

acest scop de către Mănăstirea Cocoș, iar pe cale de consecință, desființarea

înscrisurilor a căror anulare o solicită precum și repunerea în situația

anterioară, obligând pârâta să restituie bunul donat, respectiv imobilul

clădire și teren aferent în suprafață de 2 ha și 9.440 mp.

Ca temei de

drept al acțiunii, reclamanta a indicat dispozițiile art. 813 C. civ. raportate

la dispozițiile art. 1006, art. 1007 și art. 1011 C. civ.

Curtea de Apel

Constanța, reține, inițial corect, că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe

dreptul comun, după care, în mod nelegal analizează acțiunea în raport de

dispozițiile O.G. nr. 94/2000 (în realitate este vorba de O.U.G., nr. 94/2000

privind retrocedare unor imobile care au aparținut cultelor din România, căci

O.G. nr. 94/2000 se referă la modificarea și completarea O.G. nr. 19/1997

privind transporturile)și constată, în esență, că potrivit acestui act

normativ, reclamanta avea obligația să urmeze o procedură administrativă și să

depună cererea de retrocedare a imobilelor construcția și terenul aferent, în

termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a ordonanței, întrucât după

acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau retrocedare.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății și a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia,

deoarece obiectul acțiunii îl constituie „anularea unui act de donație și a

unui proces - verbal, pentru nulitate absolută și pentru nulitate de formă

privind autentificarea înscrisului numit act de donație și pentru nulitate de

fond, pentru neîndeplinirea obligațiilor pe care și Ie-a asumat pârâtul Consiliul

Județean Tulcea (fostul Comitet Provizoriu Județean al Raionului Tulcea,

privind schimbarea destinației imobilului și pe cale de consecință, repunerea

în situația anterioară, obligând pârâta să restituie reclamantei clădirea și

terenul".

În consecință

instanța de apel avea obligația legală să se pronunțe în legătură cu

respectarea condițiilor legale privind încheierea procesului - verbal și a

actului de donație, precitate, la data emiterii acestora, respectiv 19

octombrie 1950, potrivit principiului tempus regit actum și nu să analizeze

îndeplinirea condițiilor privind retrocedarea imobilelor care au aparținut

cultelor din România, deoarece reclamanta nu a solicitat retrocedarea imobilelor

și, cu totul altceva și anume anularea unui act de donație și a unui proces -

verbal, în raport de dispozițiile art. 813 C. civ. raportate la dispozițiile art.

1006, art. 1007 și art. 1011 C. civ.

În raport de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a calificat,

în mod nelegal, obiectul acțiunii ca fiind acțiune în revendicare, pe care

reclamanta nu o putea introduce pe rolul instanței, deoarece anterior

solicitase, potrivit Legii nr. 18/1991 restituirea terenului în suprafață de 2

ha și 9440 m2, iar cererea fusese respinsă prin Hotărârea din 31 august 2006 a

C.J.S.D.P. - Tulcea, când în realitate, după cum s-a precizat mai sus, obiectul

acțiunii îl constituie anularea unui act de donație și a unui proces - verbal.

De asemenea, tot

în mod nelegal, Curtea de apel și-a întemeiat hotărârea și pe Decizia nr. 33

pronunțată la data de 13 iunie 2008 de secțiile unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, deoarece această decizie se referă la admisibilitatea

acțiunilor întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor

preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiuni

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, „Concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

în legea specială".

Astfel fiind,

dispozițiile acestei decizii se aplică doar în cazul strict al acțiunilor având

ca obiect revendicarea unor imobile preluate abuziv, care s-a solicitat pe

calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și

nicidecum speței, deoarece acțiunea reclamantei nu are ca obiect revendicarea

unor imobile întemeiată pe dreptul comun ci anularea unui act de donație și a

unui proces - verbal în baza căruia s-a întocmit actul de donație, ceea ce

denotă, fără putință de tăgadă că obiectul acțiunii este diferit de

reglementarea din decizia secțiilor unite.

Totodată, se

impune precizarea că, în apel, instanța nu are posibilitatea să modifice

temeiul juridic al acțiunii reclamantei, cum s-a întâmplat în speță, ci trebuie

să-și întemeieze decizia făcând aplicarea la speță a textelor de lege invocate

de reclamantă, în raport de care să hotărască admiterea sau respingerea acțiunii.

Pentru toate

considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivele de recurs întemeiate

pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt fondate și în consecință, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ. urmează să admită recursul, să caseze decizia și să trimită

cauza spre rejudecare, la aceeași instanță.

Cu ocazia

rejudecării apelului, curtea de apel va analiza atât celelalte motive de recurs

cât și susținerile din întâmpinările părților care au calitate procesuală, ca

apărări pe fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta Mănăstirea Cocoș împotriva Deciziei civile nr. 71/ C din

21 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă. Casează

decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțatăjn

ședință publică, astăzi 30 octombrie 2013.