ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2073/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2073/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Cluj, la data de 26 octombrie 2011

, reclamantele A.R.C. Alba - Iulia și F.S.R.C.

Transilvania au chemat în judecată pe pârâții S.R., prin M.F. și M.E.I. pentru

ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați aceștia Ia recunoașterea

dreptului de proprietate al reclamantelor asupra imobilelor înscrise în cartea

funciară nr. 254242 Cluj, constând construcții și teren situate la adresele din

Str. luliu Maniu și

luliu

Maniu X,

Piața Unirii.

La termenul din 25 noiembrie 2011 au

formulat cerere de intervenție în interesul pârâților numiții D.l., D.E., C.F.,

C.V., T.R., H.E., SC S.C. SRL, C.V., O.V., B.E., V.S., P.l., SC P.C., în

calitatea lor de chiriași ce ocupă imobilele revendicate, interesați în

cumpărarea spațiilor

deținute în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Cererea de intervenție

a fost admisă

în principiu la data de 3 februarie 2012,

De asemenea, au

formulat cerere de intervenție în interesul pârâților M. Cluj-Napoca și C.L.M.

Cluj-Napoca, a cărei admisibilitate în principiu a fost încuviințată la

termenul de judecată din 2 martie

2012.

Reclamantele au

depus la dosar cererea completatoare a cererii

inițiale, prin care au solicitat

instanței ca, în contradictoriu cu pârâții,

să constate nulitatea cauzei

donației având ca obiect imobilul din Cluj,

str. Iuliu Maniu și, de aici, să

rețină nulitatea donației pentru

lipsa

unui element constitutiv al contractului. Această cerere

completatoare a fost apreciată însă ca fiind

depusă tardiv la dosar la

termenul din 2 martie 2012, astfel că pricina

s-a judecat în cadrul procesual inițial, astfel cum a fost conturat acesta prin

cererea introductivă de instanță.

Ca urmare a

încuviințării de către Înalta Curte de Casație și

Justiție a cererii de strămutare a

dosarului, acesta a fost înaintat pe

cale

administrativă de la Tribunalul Cluj la Tribunalul lași, instanță în

fața

căreia a continuat judecarea cauzei.

Prin sentința civilă nr. 02 din 22

ianuarie 2014, pronunțată de

Tribunalul

lași, în dosarul nr. 9.170/117/2011,

au fost respinse excepția

inadmisibilității cererii principale

de chemare în judecată și cea a lipsei de interes în formularea cererilor de

intervenție accesorie; au

fost admise

cererile de intervenție în interesul pârâților formulate de

intervenienții M. Cluj-Napoca, C.L.M.

Cluj-Napoca, D.l., D.E., C.F., C.

V., T.R., H.E., SC S.C. SRL, C.

V., O.V., B.E., V.S., P.l., SC

P.C., a fost respinsă cererea principală de

chemare în

judecată și au fost

obligate reclamantele să plătească pârâtului C.V. suma de 1.240 lei și pârâtei

D.E. suma de 1.860

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această soluție, tribunalul a avut în vedere

următoarele aspecte;

În privința

excepției inadmisibilității acțiunii reclamantelor s-a

arătat că este

neîntemeiată prin raportare la principiul liberului acces

la justiție,

garantat de Constituție șl art. 6 din C.E.D.O.

Este, de asemenea, neîntemeiată și

excepția lipsei de interes a

intervenienților în formularea cererii de intervenție

accesorie, aceștia

motivându-și

cererea tocmai prin dreptul lor, de chiriași, de a

cumpăra în prezent imobilul de la unitățile deținătoare.

Pe fondul cauzei, tribunalul a

apreciat că posibilitatea

revendicării

imobilelor la care se referă prezentul litigiu, în condițiile

In care se pretinde preluarea sa abuzivă în

temeiul unui decret de naționalizare, se circumscrie legii speciale (care, în

cazul de față, este

Legea nr.

501/2002) și că, prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Secțiilor

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a

fost consacrat principiul conform căruia „concursul dintre legea specială (în

speță Legea nr.

501/2002) și legea

generală (art. 480 C. civ.

)

se rezolvă în favoarea

legii speciale,

chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.

Astfel, după

intrarea în vigoare a legii speciale eu caracter

reparatoriu, rămân tară aplicare dispozițiile dreptului

comun

referitoare la revendicarea imobilelor

ce fac obiectul legii speciale, iar

accesul la justiție cu privire la un

asemenea imobil poate fi exercitat

cu

excluderea acțiunii civile în revendicare, sub toate formele ei. Prin

urmare,

legea specială suprimă, practic, acțiunile întemeiate pe

dreptul comun având ca obiect imobilele preluate

de stat în perioada

regimului

politic existent în România anterior lunii decembrie 1989.

S-a arătat că de

aceea trebuie analizat, strict raportat ia cauza de

față, dacă

procedura specială a fost. sau nu efectivă pentru reclamante.

S-a observat că reclamantele au

formulat, în condițiile legii speciale

de

retrocedare (în cazul cultelor religioase - Legea nr. 501/2002) o

cerere privind reconstituirea dreptului de

proprietate asupra imobilelor

situate

în Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, cerere care a fost

soluționată favorabil prin decizia nr. 422 din 14

octombrie 2004, reclamantele

obținând, pe calea dispozițiilor legilor

speciale, recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra imobilului.

Însă, în urma mai

multor litigii purtate în vederea demonstrării

lipsei calității reclamantelor de

persoane îndreptățite la retrocedare, s-

a

stabilit definitiv și irevocabil că imobilul revendicat de reclamante nu poate

fi restituit acestora, de vreme ce nu a fost preluat în mod

abuziv de stat, intrând în proprietatea sa în

temeiul unui titlu valabil.

Raportat la

această situație de fapt, s-a apreciat că reclamantele

nu dețin un „bun”

în sensul Convenției sau măcar o speranță legitimă

de a-și recupera

bunul și de a intra în posesia imobilelor, câtă vreme

toate hotărârile judecătorești

pronunțate cu privire la acest bun

constată

calitatea Statului de veritabil proprietar și, deci, lipsa calității

reclamantelor de persoane îndreptățite de a-l

prelua.

Revendicarea

imobilelor în litigiu de la S.R. nu poate

face

abstracție de hotărârea judecătorească irevocabilă a Curții de

Apel Cluj (decizia nr. 485/R/2007) prin care s-a

constatat că S.

R. are calitatea de

proprietar al imobilelor ca efect al donației

valabile conform ofertei de donație făcute de S.R.C. înregistrată cu nr.

129/1952 și acceptată prin Hotărârea nr. 135/1952 a

Sfatului Popular al

orașului Cluj.

Cum actul de

donație s-a stabilit că este valabil, fiind constatat

ca atare prin

hotărâri judecătorești irevocabile, și cum actul de donație

este irevocabil,

nu este posibilă și admisibilă revendicarea bunului

donat de către

donatar, indiferent care este procedura urmată în acest

sens

(dispozițiile legii speciale, dispozițiile dreptului comun sau ale

C.E.D.O.).

În plus, o revenire în actualul cadru

procesual asupra

valabilității actului de

donație ar fi de natură să înfrângă autoritatea de

lucru judecat și să

încalce grav principiul securității raporturilor

juridice, prin repunerea în discuție a unei probleme tranșate

irevocabil,

ceea ce se află în deplină contradicție cu prevederile

C.E.D.O.

Împotriva

sentinței menționate, reclamantele au declarat apel,

ce a fost respins,

ca nefundat, prin decizia civilă nr. 194 din 29 septembrie 20!4 a

Curții de Apel Iași.

În

considerentele hotărârii sale, curtea de apel a făcut, la rândul

său, trimitere la

dezlegările obligatorii cuprinse în decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, relative la concursul dintre legea specială și legea

generală,

apreciind că judicios a procedat tribunalul la analizarea, în ceea ce

privește situația reclamantelor, a

caracterului efectiv sau nu al procedurii speciale derulate de acestea în

legătură cu imobilele revendicate în prezenta cauză.

Apreciind că,

prin argumentele pe care apelantele le invocă, se

tinde la repunerea în discuție a ceea

ce a fost irevocabil judecat,

privitor la

constatarea că S.R. are calitatea de proprietar al

imobilelor, ca efect

al donației valabile (realizate prin oferta de donație făcută de S.R.C.,

înregistrată cu nr.

129/1952, și acceptată

prin Hotărârea nr. 135/1952 a Sfatului Popular al orașului Cluj), s-a arătat că

nu se pot examina susținerile vizând

preluarea sau nu abuzivă a

imobilului în discuție, deoarece acest

aspect

a fost irevocabil soluționat iar o repunere în discuție a ceea ce

s-a

tranșat irevocabil ar constitui o încălcare a principiului securității

raporturilor juridice, cum corect a afirmat și tribunalul.

Făcând aplicare dispozițiilor art. 274

alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a respingerii apelului promovat, apelantele

au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată, pentru faza apelului, în

favoarea intimatei D.E.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, au declarat recurs reclamantele A.R.C. Alba

- lulia și F.S.R.C. Transilvania, solicitând

casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de ape! în

baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că decizia atacată

este nelegală, invocându-se următoarele critici;

Instanța de apel utilizează nepotrivit

raționamentul ce a stat la baza pronunțării deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți

privind concursul dintre acțiunea de drept comun și acțiunile bazate pe Legea

specială nr. 10/2001,

Aceasta întrucât Decizia nr. 33/2008

se referă în mod expres la concursul dintre Legea nr. 10/2001 și dreptul comun,

în timp ce retrocedarea bunurilor aparținând cultelor religioase se întemeiază

pe dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 aprobată prin Legea nr. 501/2002 și nu pe

cele ale Legii nr. 1072001,

În plus, cultul religios catolic a

urmat procedura specială prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 și Legea nr. 501/2002,

la finalul căreia a și obținut restituirea imobilului din litigiu, în baza

Deciziei de restituire nr. 422 din 14 octombrie 2004. Această decizie a fost

însă anulată într-o procedură de drept comun finalizată cu pronunțarea deciziei

civile nr. 485/R/2007 a Curții de Apel Cluj, prin care s-a constatat că

imobilul ar „fi fost donat” statului în 1952, fiind și astăzi de neînțeles cum

se putea „dona” un imobil Statului în 1952, în condițiile în care Statul a fost

înscris în cartea funciară cu 3 ani înainte.

Recurentele susțin că, în litigiile

purtate pentru disputarea și recuperarea bunurilor deduse judecății și în

prezenta cauză, instanțele le-au aplicat un tratamentul juridic diferit de cel

aplicat chiriașilor, S.R. și C.L. Cluj deoarece lor 11 se impută faptul că

recurg fără temei la acțiunea de drept comun, în loc de procedura legii

speciale, în condițiile în care au urmat această procedură și dreptul Ie-a fost

recunoscut.

Ulterior, pe

baza unei acțiuni de drept comun, chiriașii obțin

recunoașterea unei „donații” în favoarea

Statului, iar în prezent

recurentelor li se

neagă prin decizia recurată dreptul de a-și revendica

dreptul, de

proprietate pe baza dreptului comun.

Dat fiind că în

acel litigiu de drept comun, în anul 2007, a

intervenit o „schimbare” a titlului

cu care s-a considerat că statul deține

imobilele, singura apărare și singura cale prin care

recurenții pot să-și

revendice

bunul este acțiunea în revendicare. Recurenților nu li se

poate imputa recurgerea ia acțiunea în revendicare

de drept comun,

atâta timp cât ei au

pierdut proprietatea retrocedată prin dispoziția

Comisiei Speciale în

condițiile legii speciale.

Esența prezentei acțiuni în

revendicare era aceea că, atâta

timp cât

statul este înscris cu titlu de naționalizare în cartea funciară,

acesta

este opozabil erga omnes în baza principiului publicității materiale, ceea ce a

și fost valorificat corespunzător de către

autoritatea

învestită cu retrocedarea imobilului în procedura legilor

speciale, deoarece s-a apreciat că imobilul a

fost preluat abuziv față de înscrierea titlului statului în cartea funciară în

1949, o pretinsă donație

din 1952

fiind inopozabilă, dat fiind că statul nu putea să-și doneze

sieși un

imobil

Imobilul, fiind

proprietatea statului din 1949, S.R.

C.

nu mai avea ce dona în 1952.

Recurentele

consideră că, față de titlul statului de sub nr. B.3.

din cartea funciară 6797 Cluj, este

evident că acțiunea este fondată, dat fiind că asupra caracterului abuziv al

naționalizării nu există echivoc.

Parcursul

acestui imobil, constatat prin decizia Curții de Apel

Cluj nr.

485/2007, demonstrează în sine că suntem în prezența unor

preluări abuzive

- imobilul trece la stat în 1948, se pretinde că este

restituit în

1950 S.R.C. și este „donat” în 1952

tara act autentic, printr-un act de predare „In

folosință”către același

S.R.C.,

care nu este proprietar de carte funciară,

deoarece

sub B2 figurează în baza Acordului asupra Concordatului

Fondului de

Studii administrat de Ordinului de stat latin de Alba

Iulia. Preluarea în 1949, restituirea în 1950 și apoi „donația” în 1952,

sunt toate acte fără eficiență

juridică, care nu întrunesc condițiile de

validitate ale unor acte juridice într-un stat de drept.

Recurentele s-au prevalat de deținerea

unui „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional la C.E.D.O., aspect

dedus din

efectele emiterii dispoziției nr.

422 din 14 octombrie 2004, susținând că

echivalează cu o veritabilă

ingerință în dreptul de proprietate

recunoscut

ca, după 58 de ani, să fie lipsiți de acesta doar pentru că s-a

considerat

că bunul a trecut la stat cu alt titlu.

Recurentele s-au

mai plâns de încălcarea dreptului lor la un

proces echitabil și au afirmat că, raportat la situația

concretă a

imobilelor, singura cale pe care

o au ia dispoziție este cea a acțiunii în

revendicare.

La data de 21 septembrie

2015 au formulat întâmpinare intimații-

intervenienți, prin care au solicitat respingerea

recursului, ca nefondat, arătând că, în esență, ceea ce s-a urmărit de către

reclamante prin

promovarea

prezentei lor acțiuni în revendicare, a fost de fapt

repunerea în discuție a ceea ce s-a soluționat deja irevocabil,

privitor

la constatarea că Statul

român are calitatea de proprietar al imobilelor

ca efect al donației

valabile încheiate prin oferta de donație

nr.

129/1952 făcută de S.R.C. și acceptată prin

Hotărârea nr. 135/1952 a Sfatului Popular al Orașului Cluj, ceea ce este

de natură să înfrângă autoritatea de lucru judecat și să încalce

principiul securității raporturilor juridice.

Nici pretinsa încălcare a art. l și

art. 6 din Protocolul nr. l al

C.E.D.O. nu

poate fi reținută deoarece, în lumina jurisprudenței C.E.D.O.,

recurentele

nu dețin „un bun” în sensul Convenției sau măcar o speranță legitimă de a-și.

recupera bunul și de a intra în posesia

imobilelor

câtă vreme toate hotărârile judecătorești pronunțate au

constatat calitatea statului de proprietar al

bunului și, implicit, lipsa

calității

recurenților de persoane îndreptățite de a prelua bunul.

La dala de 05 octombrie 2015, așadar

în afara termenului legal,

intimatul S.R.

prin M.F.P. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului

ca nefundat.

În recurs nu au

fost administrate probe suplimentare.

Analizând criticile

de recurs formulate, Înalta Curte apreciază

ca fiind nefondat recursul declarat.

Este îndreptățită acea critică a recurentelor

care au invocat

greșita utilizare în cauză,

de către instanțele de fond, a celei dintâi

dezlegări obligatorii a

deciziei nr. 33/2008, prin care Înalta Curte a statuat, cu privire la acțiunile

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod

abuziv în

perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea

în vigoare a Legii nr. l0/2001, că se rezolvă în

favoarea legii speciale

concursul dintre legea specială și legea generală,

conform principiului „specialia generalibus derogam”, chiar dacă acesta nu este

prevăzut expres în legea specială.

Într-adevăr,

situația juridică a cauzei și istoricul juridic al

imobilelor în

litigiu nu justificau sub nici un aspect apelarea de către

instanțele de fond la această

dezlegare obligatorie a Deciziei nr. 33/2008 în formarea raționamentului care a

justificat soluția adoptată în cauză, de respingere ca neîntemeiată a cererii

în revendicarea imobilelor.

Recurentele-reclamante au apelat deja

anterior la procedura

legii speciale cu

referire la imobilele în cauză, obținând emiterea, în

procedura O.U.G.

nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 501/2002, a Deciziei nr. 422 din 14 octombrie 2004 a

Comisiei

speciale de retrocedare a unor

bunuri imobile care au aparținut cultelor

religioase din România, în

baza căreia s-a dispus retrocedarea în

favoarea

lor a imobilelor, compuse din teren aferent și construcții, care

figurează

la adresa din Cluj-Napoca, str. luliu Maniu X și luliu Maniu și ambele

înscrise în CF nr. 6797 a localității Cluj.

Litigiile

derulate ulterior, care au condus la anularea Deciziei

de restituire nr. 422 din 14 octombrie

2004 (prin decizia nr. 4830 din 9 noiembrie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ)

și la

stabilirea titlului real de

deținere de către S.R. a celor două

imobile,

ca fiind reprezentat de actul de donație încheiat în 1952 prin

acceptarea

ofertei de donație nr. 129/1952 a S.R.

C.,

titlu de deținere considerat valabil (potrivit dezlegărilor irevocabile ale

sentinței civile nr. 14048/1997 a Judecătoriei Cluj,

rămasă irevocabilă prin decizia nr. l 136/1999 a

Curții de Apel Oradea,

și ale

deciziei nr. 485/ R din 9 martie 2007 a Curții de Apel Cluj), au determinat

recurentele sa apeleze la calea actualei acțiuni în revendicare, ca ultim

mijloc

procesual și singurul remediu rămas pentru verificarea dreptului afirmat de

acestea.

Prin urmare, pe

de o parte întrucât au epuizat deja calea legii

speciale, O.U.G. nr. 94/2000, aprobată

cu modificări și completări

prin

Legea nr. 501/2002, iar, pe de altă parte întrucât, potrivit

dezlegărilor irevocabile din litigiile anterior

menționate, imobilele

revendicate

nici nu făceau obiectul reglementării acestor legi speciale,

recurentei reclamante nu le putea fi opus, în

soluționarea actualei lor

acțiuni în

revendicare, principiul de drept potrivit căruia concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale, chiar

dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea speciala.

Pentru argumentele arătate,

considerentele în acest sens ale deciziei instanței de apel, care a validat (pe

același aspect) raționamentul primei instanțe va fi înlăturat ca fiind străin

cauzei. Se va constata în același timp însă că, deși au apelat la principiul

amintit, acest fapt a rămas fără consecințe în situația procesuală a

recurentelor din prezenta acțiune deoarece niciuna dintre instanțe nu le-a

suprimat dreptul la o judecată efectivă și pe fond a cererii lor In

revendicare, care a fost examinată în substanță.

Totodată, instanța de recurs mai

reține că, deși este real că în situația dată, în considerarea situației

juridice a celor două imobile, acțiunea în revendicare constituia singurul

remediu procesual rămas reclamantelor pentru verificarea dreptului afirmat, nu

înseamnă că, în mod necesar, aceasta este și întemeiată.

După cum în mod corect au reținut

ambele instanțe de fond, atât prin sentința civilă nr. 14048/1997 a

Judecătoriei Cluj, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 1136/1999

a Curții de Apel Oradea, cât și prin decizia civilă nr. 485 R/2007 a Curții de

Apel Cluj, s-a stabilit că imobilele din Cluj-Napoca, str. luliu Maniu nr. x au

fost donate S.R. de către S.R.C., donație ce a fost acceptată de Comitetul

executiv al Sfatului Popular al Orașului Cluj prin Hotărârea nr. 135/1952.

Acest lucru s-a întâmplat ulterior

preluării abuzive a imobilelor în cauză de către S.R., realizată în temeiul

Decretului nr. 176/1948, urmată de restituirea proprietății asupra acestora către

S.R.C. din Ardeal, care a dispus apoi cu titlu gratuit de aceleași bunuri în

favoarea S.R., prin S.P.O. Cluj.

În litigiul finalizat prin pronunțarea

deciziei nr. 485/ R din 9 martie 2007 a Curții de Apel Cluj, s-a analizat pe

larg și sub toate aspectele valabilitatea acestui titlu de deținere a Statului,

reținându-se în legătură cu acesta, că proprietarul a dispus de bunul său

printr-o liberalitate supusă dreptului comun, în timp ce prezumția de

legalitate a actului juridic încheiat, este confirmată printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, respectiv sentința civilă nr. 14048/1997 a

Judecătoriei Cluj-Napoca, ce se impune recurentelor de astăzi cu puterea

lucrului judecat, în calitatea lor de părți ale procedurii în care a fost

pronunțată.

Cu aceeași forță obligatorie decurgând

din res judicata pro veritate habetur se impun recurentelor și dezlegările

irevocabile ale deciziei nr. 485/R din 9 martie 2007 a Curții de Apel Cluj în

care acestea au

fost, de asemenea, părți în

procedură, și care a validat hotărârea de

primă instanță (sentința civilă nr. 612 din 25 ianuarie 2006 a

Judecătoriei Cluj-

Napoca) ce a

dispus, ulterior reținerii situației juridice exacte a celor

două imobile mai sus evocată, intabularea

dreptului de proprietate, cu titlu de restituire și, ulterior, cu titlu de

donație, în favoarea C.L.M.

Cluj-Napoca.

Tocmai întrucât

prin hotărâri judecătorești rămase irevocabile

s-a stabilit că Statul deține cu

titlu valabil cele două imobile situate în

Cluj-Napoca, str. Iuliu Maniu X, în

privința acestora nefiind

valabilă

teza unor preluări abuzive realizate de stat, prin decizia

nr. 4830 din 9 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția

contencios

administrativ, s-a dispus anularea Deciziei nr. 422 din 14 octombrie 2004 emisă

de Comisa specială de retrocedare a unor bunuri

imobile care au aparținut C.R.R.

În acest context,

susținerile din recurs ale celor două recurente, precum că înscrierea statului

în cartea funciară a imobilului cu titlu de

naționalizare ar fi opozabilă erga

omnes

t

fiind avută în vedere chiar de

autoritatea învestită cu

retrocedarea imobilului în procedura legii

speciale, că în 1952 S.R.C. nu mai

avea ce dona, de

vreme ce Statul devenise proprietar al bunurilor încă din

1949, că nu

există echivoc asupra caracterului abuziv al preluării ori că preluarea

din

1949, restituirea bunurilor din 1950, urmată de „donația” din 1952

ar fi acte lipsite de eficiență

juridică, ce nu întrunesc condiții de

validitate

ale unor acte juridice într-un stat de drept, constituie toate

afirmații

care ignoră cu bună știință șl chiar contrazic statuările instanțelor

judecătorești regăsite în hotărârile menționate, ca și

elementele câștigate cauzelor în litigiile evocate anterior.

Așadar, s-a reținut corect de către

instanțele de fond că o

revenire în

actualul cadru procesual și pe calea prezentei acțiuni în

revendicare, asupra titlului de deținere al

statului cu referire la cele două imobile în litigiu ori asupra valabilității

actului de donație ar fi

de natură să

înfrângă autoritatea de lucru judecat și să încalce grav

principiul securității raporturilor juridice prin

repunerea în discuție a

unor probleme tranșate irevocabil între părți.

În aceeași idee,

aprecierea supra temeiniciei prezentei acțiuni în

revendicare nu

poate face abstracție de judecățile anterioare și de ceea

ce s-a stabilit irevocabil în privința

dreptului de proprietate asupra celor două bunuri imobile,

Deși s-au prevalat de dispozițiile art.

din protocolul nr. l

adiționai la Convenție,

recurentele nu dețin un „bun actual” în sensul

jurisprudenței C.E.D.O., neputând, deci, reclama vreo încălcare a

drepturilor lor pe acest tărâm. Niciuna din

hotărârile judecătorești ce

au fost pronunțate în

litigiile

inițiate de recurente în scopul

redobândirii proprietății imobilelor din CIuj-Napoca,

str. Iuliu Maniu

X nu a dat câștig de cauză acestora și nu a recunoscut

lor vreun drept în legătură cu bunurile în cauză, în timp ce Decizia

nr. 422 din 9 octombrie 2004 a fost anulată în

mod irevocabil, precum s-a arătat.

În raport de

toate aceste elemente, soluția instanțelor de fond,

de respingere,

ca neîntemeiată, a acțiunii în revendicare, apare ca fiind

cea firească și legală.

Pentru toate

considerentele arătate, Înalta Curte va respinge, ca

nefundat,

recursul declarat și în temeiul art. 274 alin. (l) C. proc. civ.

, Ie va obliga

pe recurentele-reclamante să plătească intimatei-

interveniente D.E. suma de 2.551 lei reprezentând

cheltuieli de judecată în recurs (onorariu de

avocat) suportate conform

chitanțelor

de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele

A.R.C. Alba -

lulia

și F.S.

R.C. Transilvania împotriva deciziei

nr. 194/ A din

29 septembrie 2014 a Curții

de Apel Iași, secția civilă.

Obligă pe recurentele-reclamante la

plata sumei de 2551 lei către intimata-intervenientă D.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 7 octombrie 2015.