ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2073/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, la data de 26 octombrie 2011 , reclamantele A.R.C. Alba - Iulia și F.S.R.C. Transilvania au chemat în judecată pe pârâții S.R., prin M.F. și M.E.I. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați aceștia Ia recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantelor asupra imobilelor înscrise în cartea funciară nr. 254242 Cluj, constând construcții și teren situate la adresele din Str. luliu Maniu și luliu Maniu X, Piața Unirii. La termenul din 25 noiembrie 2011 au formulat cerere de intervenție în interesul pârâților numiții D.l., D.E., C.F., C.V., T.R., H.E., SC S.C. SRL, C.V., O.V., B.E., V.S., P.l., SC P.C., în calitatea lor de chiriași ce ocupă imobilele revendicate, interesați în cumpărarea spațiilor deținute în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Cererea de intervenție a fost admisă în principiu la data de 3 februarie 2012, De asemenea, au formulat cerere de intervenție în interesul pârâților M. Cluj-Napoca și C.L.M. Cluj-Napoca, a cărei admisibilitate în principiu a fost încuviințată la termenul de judecată din 2 martie 2012. Reclamantele au depus la dosar cererea completatoare a cererii inițiale, prin care au solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâții, să constate nulitatea cauzei donației având ca obiect imobilul din Cluj, str. Iuliu Maniu și, de aici, să rețină nulitatea donației pentru lipsa unui element constitutiv al contractului. Această cerere completatoare a fost apreciată însă ca fiind depusă tardiv la dosar la termenul din 2 martie 2012, astfel că pricina s-a judecat în cadrul procesual inițial, astfel cum a fost conturat acesta prin cererea introductivă de instanță.

Ca urmare a încuviințării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a cererii de strămutare a dosarului, acesta a fost înaintat pe cale administrativă de la Tribunalul Cluj la Tribunalul lași, instanță în fața căreia a continuat judecarea cauzei. Prin sentința civilă nr. 02 din 22 ianuarie 2014, pronunțată de Tribunalul lași, în dosarul nr. 9.170/117/2011, au fost respinse excepția inadmisibilității cererii principale de chemare în judecată și cea a lipsei de interes în formularea cererilor de intervenție accesorie; au fost admise cererile de intervenție în interesul pârâților formulate de intervenienții M. Cluj-Napoca, C.L.M. Cluj-Napoca, D.l., D.E., C.F., C. V., T.R., H.E., SC S.C. SRL, C. V., O.V., B.E., V.S., P.l., SC P.C., a fost respinsă cererea principală de chemare în judecată și au fost obligate reclamantele să plătească pârâtului C.V.

suma de 1.240 lei și pârâtei D.E. suma de 1.860 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a avut în vedere următoarele aspecte; În privința excepției inadmisibilității acțiunii reclamantelor s-a arătat că este neîntemeiată prin raportare la principiul liberului acces la justiție, garantat de Constituție șl art. 6 din C.E.D.O. Este, de asemenea, neîntemeiată și excepția lipsei de interes a intervenienților în formularea cererii de intervenție accesorie, aceștia motivându-și cererea tocmai prin dreptul lor, de chiriași, de a cumpăra în prezent imobilul de la unitățile deținătoare.

Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat că posibilitatea revendicării imobilelor la care se referă prezentul litigiu, în condițiile In care se pretinde preluarea sa abuzivă în temeiul unui decret de naționalizare, se circumscrie legii speciale (care, în cazul de față, este Legea nr. 501/2002) și că, prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost consacrat principiul conform căruia „concursul dintre legea specială (în speță Legea nr. 501/2002) și legea generală (art. 480 C. civ. ) se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.

Astfel, după intrarea în vigoare a legii speciale eu caracter reparatoriu, rămân tară aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la revendicarea imobilelor ce fac obiectul legii speciale, iar accesul la justiție cu privire la un asemenea imobil poate fi exercitat cu excluderea acțiunii civile în revendicare, sub toate formele ei. Prin urmare, legea specială suprimă, practic, acțiunile întemeiate pe dreptul comun având ca obiect imobilele preluate de stat în perioada regimului politic existent în România anterior lunii decembrie 1989. S-a arătat că de aceea trebuie analizat, strict raportat ia cauza de față, dacă procedura specială a fost. sau nu efectivă pentru reclamante.

S-a observat că reclamantele au formulat, în condițiile legii speciale de retrocedare (în cazul cultelor religioase - Legea nr. 501/2002) o cerere privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor situate în Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, cerere care a fost soluționată favorabil prin decizia nr. 422 din 14 octombrie 2004, reclamantele obținând, pe calea dispozițiilor legilor speciale, recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra imobilului. Însă, în urma mai multor litigii purtate în vederea demonstrării lipsei calității reclamantelor de persoane îndreptățite la retrocedare, s- a stabilit definitiv și irevocabil că imobilul revendicat de reclamante nu poate fi restituit acestora, de vreme ce nu a fost preluat în mod abuziv de stat, intrând în proprietatea sa în temeiul unui titlu valabil.

Raportat la această situație de fapt, s-a apreciat că reclamantele nu dețin un „bun” în sensul Convenției sau măcar o speranță legitimă de a-și recupera bunul și de a intra în posesia imobilelor, câtă vreme toate hotărârile judecătorești pronunțate cu privire la acest bun constată calitatea Statului de veritabil proprietar și, deci, lipsa calității reclamantelor de persoane îndreptățite de a-l prelua. Revendicarea imobilelor în litigiu de la S.R. nu poate face abstracție de hotărârea judecătorească irevocabilă a Curții de Apel Cluj (decizia nr. 485/R/2007) prin care s-a constatat că S. R. are calitatea de proprietar al imobilelor ca efect al donației valabile conform ofertei de donație făcute de S.R.C.

înregistrată cu nr. 129/1952 și acceptată prin Hotărârea nr. 135/1952 a Sfatului Popular al orașului Cluj. Cum actul de donație s-a stabilit că este valabil, fiind constatat ca atare prin hotărâri judecătorești irevocabile, și cum actul de donație este irevocabil, nu este posibilă și admisibilă revendicarea bunului donat de către donatar, indiferent care este procedura urmată în acest sens (dispozițiile legii speciale, dispozițiile dreptului comun sau ale C.E.D.O.). În plus, o revenire în actualul cadru procesual asupra valabilității actului de donație ar fi de natură să înfrângă autoritatea de lucru judecat și să încalce grav principiul securității raporturilor juridice, prin repunerea în discuție a unei probleme tranșate irevocabil, ceea ce se află în deplină contradicție cu prevederile C.E.D.O.

Împotriva sentinței menționate, reclamantele au declarat apel, ce a fost respins, ca nefundat, prin decizia civilă nr. 194 din 29 septembrie 20!4 a Curții de Apel Iași. În considerentele hotărârii sale, curtea de apel a făcut, la rândul său, trimitere la dezlegările obligatorii cuprinse în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, relative la concursul dintre legea specială și legea generală, apreciind că judicios a procedat tribunalul la analizarea, în ceea ce privește situația reclamantelor, a caracterului efectiv sau nu al procedurii speciale derulate de acestea în legătură cu imobilele revendicate în prezenta cauză. Apreciind că, prin argumentele pe care apelantele le invocă, se tinde la repunerea în discuție a ceea ce a fost irevocabil judecat, privitor la constatarea că S.R.

are calitatea de proprietar al imobilelor, ca efect al donației valabile (realizate prin oferta de donație făcută de S.R.C., înregistrată cu nr. 129/1952, și acceptată prin Hotărârea nr. 135/1952 a Sfatului Popular al orașului Cluj), s-a arătat că nu se pot examina susținerile vizând preluarea sau nu abuzivă a imobilului în discuție, deoarece acest aspect a fost irevocabil soluționat iar o repunere în discuție a ceea ce s-a tranșat irevocabil ar constitui o încălcare a principiului securității raporturilor juridice, cum corect a afirmat și tribunalul. Făcând aplicare dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a respingerii apelului promovat, apelantele au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată, pentru faza apelului, în favoarea intimatei D.E.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantele A.R.C. Alba - lulia și F.S.R.C. Transilvania, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de ape! în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., cu cheltuieli de judecată. În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că decizia atacată este nelegală, invocându-se următoarele critici; Instanța de apel utilizează nepotrivit raționamentul ce a stat la baza pronunțării deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți privind concursul dintre acțiunea de drept comun și acțiunile bazate pe Legea specială nr. 10/2001, Aceasta întrucât Decizia nr. 33/2008 se referă în mod expres la concursul dintre Legea nr. 10/2001 și dreptul comun, în timp ce retrocedarea bunurilor aparținând cultelor religioase se întemeiază pe dispozițiile O.U.G.

nr. 94/2000 aprobată prin Legea nr. 501/2002 și nu pe cele ale Legii nr. 1072001, În plus, cultul religios catolic a urmat procedura specială prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 și Legea nr. 501/2002, la finalul căreia a și obținut restituirea imobilului din litigiu, în baza Deciziei de restituire nr. 422 din 14 octombrie 2004. Această decizie a fost însă anulată într-o procedură de drept comun finalizată cu pronunțarea deciziei civile nr. 485/R/2007 a Curții de Apel Cluj, prin care s-a constatat că imobilul ar „fi fost donat” statului în 1952, fiind și astăzi de neînțeles cum se putea „dona” un imobil Statului în 1952, în condițiile în care Statul a fost înscris în cartea funciară cu 3 ani înainte.

Recurentele susțin că, în litigiile purtate pentru disputarea și recuperarea bunurilor deduse judecății și în prezenta cauză, instanțele le-au aplicat un tratamentul juridic diferit de cel aplicat chiriașilor, S.R. și C.L. Cluj deoarece lor 11 se impută faptul că recurg fără temei la acțiunea de drept comun, în loc de procedura legii speciale, în condițiile în care au urmat această procedură și dreptul Ie-a fost recunoscut. Ulterior, pe baza unei acțiuni de drept comun, chiriașii obțin recunoașterea unei „donații” în favoarea Statului, iar în prezent recurentelor li se neagă prin decizia recurată dreptul de a-și revendica dreptul, de proprietate pe baza dreptului comun. Dat fiind că în acel litigiu de drept comun, în anul 2007, a intervenit o „schimbare” a titlului cu care s-a considerat că statul deține imobilele, singura apărare și singura cale prin care recurenții pot să-și revendice bunul este acțiunea în revendicare.

Recurenților nu li se poate imputa recurgerea ia acțiunea în revendicare de drept comun, atâta timp cât ei au pierdut proprietatea retrocedată prin dispoziția Comisiei Speciale în condițiile legii speciale. Esența prezentei acțiuni în revendicare era aceea că, atâta timp cât statul este înscris cu titlu de naționalizare în cartea funciară, acesta este opozabil erga omnes în baza principiului publicității materiale, ceea ce a și fost valorificat corespunzător de către autoritatea învestită cu retrocedarea imobilului în procedura legilor speciale, deoarece s-a apreciat că imobilul a fost preluat abuziv față de înscrierea titlului statului în cartea funciară în 1949, o pretinsă donație din 1952 fiind inopozabilă, dat fiind că statul nu putea să-și doneze sieși un imobil Imobilul, fiind proprietatea statului din 1949, S.R.

C. nu mai avea ce dona în 1952. Recurentele consideră că, față de titlul statului de sub nr. B.3. din cartea funciară 6797 Cluj, este evident că acțiunea este fondată, dat fiind că asupra caracterului abuziv al naționalizării nu există echivoc. Parcursul acestui imobil, constatat prin decizia Curții de Apel Cluj nr. 485/2007, demonstrează în sine că suntem în prezența unor preluări abuzive - imobilul trece la stat în 1948, se pretinde că este restituit în 1950 S.R.C. și este „donat” în 1952 tara act autentic, printr-un act de predare „In folosință”către același S.R.C., care nu este proprietar de carte funciară, deoarece sub B2 figurează în baza Acordului asupra Concordatului Fondului de Studii administrat de Ordinului de stat latin de Alba Iulia.

Preluarea în 1949, restituirea în 1950 și apoi „donația” în 1952, sunt toate acte fără eficiență juridică, care nu întrunesc condițiile de validitate ale unor acte juridice într-un stat de drept. Recurentele s-au prevalat de deținerea unui „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional la C.E.D.O., aspect dedus din efectele emiterii dispoziției nr. 422 din 14 octombrie 2004, susținând că echivalează cu o veritabilă ingerință în dreptul de proprietate recunoscut ca, după 58 de ani, să fie lipsiți de acesta doar pentru că s-a considerat că bunul a trecut la stat cu alt titlu. Recurentele s-au mai plâns de încălcarea dreptului lor la un proces echitabil și au afirmat că, raportat la situația concretă a imobilelor, singura cale pe care o au ia dispoziție este cea a acțiunii în revendicare.

La data de 21 septembrie 2015 au formulat întâmpinare intimații- intervenienți, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că, în esență, ceea ce s-a urmărit de către reclamante prin promovarea prezentei lor acțiuni în revendicare, a fost de fapt repunerea în discuție a ceea ce s-a soluționat deja irevocabil, privitor la constatarea că Statul român are calitatea de proprietar al imobilelor ca efect al donației valabile încheiate prin oferta de donație nr. 129/1952 făcută de S.R.C. și acceptată prin Hotărârea nr. 135/1952 a Sfatului Popular al Orașului Cluj, ceea ce este de natură să înfrângă autoritatea de lucru judecat și să încalce principiul securității raporturilor juridice.

Nici pretinsa încălcare a art. l și art. 6 din Protocolul nr. l al C.E.D.O. nu poate fi reținută deoarece, în lumina jurisprudenței C.E.D.O., recurentele nu dețin „un bun” în sensul Convenției sau măcar o speranță legitimă de a-și. recupera bunul și de a intra în posesia imobilelor câtă vreme toate hotărârile judecătorești pronunțate au constatat calitatea statului de proprietar al bunului și, implicit, lipsa calității recurenților de persoane îndreptățite de a prelua bunul. La dala de 05 octombrie 2015, așadar în afara termenului legal, intimatul S.R. prin M.F.P. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat. În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondat recursul declarat. Este îndreptățită acea critică a recurentelor care au invocat greșita utilizare în cauză, de către instanțele de fond, a celei dintâi dezlegări obligatorii a deciziei nr. 33/2008, prin care Înalta Curte a statuat, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. l0/2001, că se rezolvă în favoarea legii speciale concursul dintre legea specială și legea generală, conform principiului „specialia generalibus derogam”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Într-adevăr, situația juridică a cauzei și istoricul juridic al imobilelor în litigiu nu justificau sub nici un aspect apelarea de către instanțele de fond la această dezlegare obligatorie a Deciziei nr. 33/2008 în formarea raționamentului care a justificat soluția adoptată în cauză, de respingere ca neîntemeiată a cererii în revendicarea imobilelor. Recurentele-reclamante au apelat deja anterior la procedura legii speciale cu referire la imobilele în cauză, obținând emiterea, în procedura O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, a Deciziei nr. 422 din 14 octombrie 2004 a Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, în baza căreia s-a dispus retrocedarea în favoarea lor a imobilelor, compuse din teren aferent și construcții, care figurează la adresa din Cluj-Napoca, str. luliu Maniu X și luliu Maniu și ambele înscrise în CF nr. 6797 a localității Cluj.

Litigiile derulate ulterior, care au condus la anularea Deciziei de restituire nr. 422 din 14 octombrie 2004 (prin decizia nr. 4830 din 9 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ) și la stabilirea titlului real de deținere de către S.R. a celor două imobile, ca fiind reprezentat de actul de donație încheiat în 1952 prin acceptarea ofertei de donație nr. 129/1952 a S.R. C., titlu de deținere considerat valabil (potrivit dezlegărilor irevocabile ale sentinței civile nr. 14048/1997 a Judecătoriei Cluj, rămasă irevocabilă prin decizia nr. l 136/1999 a Curții de Apel Oradea, și ale deciziei nr. 485/ R din 9 martie 2007 a Curții de Apel Cluj), au determinat recurentele sa apeleze la calea actualei acțiuni în revendicare, ca ultim mijloc procesual și singurul remediu rămas pentru verificarea dreptului afirmat de acestea.

Prin urmare, pe de o parte întrucât au epuizat deja calea legii speciale, O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, iar, pe de altă parte întrucât, potrivit dezlegărilor irevocabile din litigiile anterior menționate, imobilele revendicate nici nu făceau obiectul reglementării acestor legi speciale, recurentei reclamante nu le putea fi opus, în soluționarea actualei lor acțiuni în revendicare, principiul de drept potrivit căruia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea speciala. Pentru argumentele arătate, considerentele în acest sens ale deciziei instanței de apel, care a validat (pe același aspect) raționamentul primei instanțe va fi înlăturat ca fiind străin cauzei.

Se va constata în același timp însă că, deși au apelat la principiul amintit, acest fapt a rămas fără consecințe în situația procesuală a recurentelor din prezenta acțiune deoarece niciuna dintre instanțe nu le-a suprimat dreptul la o judecată efectivă și pe fond a cererii lor In revendicare, care a fost examinată în substanță. Totodată, instanța de recurs mai reține că, deși este real că în situația dată, în considerarea situației juridice a celor două imobile, acțiunea în revendicare constituia singurul remediu procesual rămas reclamantelor pentru verificarea dreptului afirmat, nu înseamnă că, în mod necesar, aceasta este și întemeiată.

După cum în mod corect au reținut ambele instanțe de fond, atât prin sentința civilă nr. 14048/1997 a Judecătoriei Cluj, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 1136/1999 a Curții de Apel Oradea, cât și prin decizia civilă nr. 485 R/2007 a Curții de Apel Cluj, s-a stabilit că imobilele din Cluj-Napoca, str. luliu Maniu nr. x au fost donate S.R. de către S.R.C., donație ce a fost acceptată de Comitetul executiv al Sfatului Popular al Orașului Cluj prin Hotărârea nr. 135/1952. Acest lucru s-a întâmplat ulterior preluării abuzive a imobilelor în cauză de către S.R., realizată în temeiul Decretului nr. 176/1948, urmată de restituirea proprietății asupra acestora către S.R.C. din Ardeal, care a dispus apoi cu titlu gratuit de aceleași bunuri în favoarea S.R., prin S.P.O.

Cluj. În litigiul finalizat prin pronunțarea deciziei nr. 485/ R din 9 martie 2007 a Curții de Apel Cluj, s-a analizat pe larg și sub toate aspectele valabilitatea acestui titlu de deținere a Statului, reținându-se în legătură cu acesta, că proprietarul a dispus de bunul său printr-o liberalitate supusă dreptului comun, în timp ce prezumția de legalitate a actului juridic încheiat, este confirmată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv sentința civilă nr. 14048/1997 a Judecătoriei Cluj-Napoca, ce se impune recurentelor de astăzi cu puterea lucrului judecat, în calitatea lor de părți ale procedurii în care a fost pronunțată.

Cu aceeași forță obligatorie decurgând din res judicata pro veritate habetur se impun recurentelor și dezlegările irevocabile ale deciziei nr. 485/R din 9 martie 2007 a Curții de Apel Cluj în care acestea au fost, de asemenea, părți în procedură, și care a validat hotărârea de primă instanță (sentința civilă nr. 612 din 25 ianuarie 2006 a Judecătoriei Cluj- Napoca) ce a dispus, ulterior reținerii situației juridice exacte a celor două imobile mai sus evocată, intabularea dreptului de proprietate, cu titlu de restituire și, ulterior, cu titlu de donație, în favoarea C.L.M. Cluj-Napoca.

Tocmai întrucât prin hotărâri judecătorești rămase irevocabile s-a stabilit că Statul deține cu titlu valabil cele două imobile situate în Cluj-Napoca, str. Iuliu Maniu X, în privința acestora nefiind valabilă teza unor preluări abuzive realizate de stat, prin decizia nr. 4830 din 9 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, s-a dispus anularea Deciziei nr. 422 din 14 octombrie 2004 emisă de Comisa specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut C.R.R. În acest context, susținerile din recurs ale celor două recurente, precum că înscrierea statului în cartea funciară a imobilului cu titlu de naționalizare ar fi opozabilă erga omnes t fiind avută în vedere chiar de autoritatea învestită cu retrocedarea imobilului în procedura legii speciale, că în 1952 S.R.C.

nu mai avea ce dona, de vreme ce Statul devenise proprietar al bunurilor încă din 1949, că nu există echivoc asupra caracterului abuziv al preluării ori că preluarea din 1949, restituirea bunurilor din 1950, urmată de „donația” din 1952 ar fi acte lipsite de eficiență juridică, ce nu întrunesc condiții de validitate ale unor acte juridice într-un stat de drept, constituie toate afirmații care ignoră cu bună știință șl chiar contrazic statuările instanțelor judecătorești regăsite în hotărârile menționate, ca și elementele câștigate cauzelor în litigiile evocate anterior.

Așadar, s-a reținut corect de către instanțele de fond că o revenire în actualul cadru procesual și pe calea prezentei acțiuni în revendicare, asupra titlului de deținere al statului cu referire la cele două imobile în litigiu ori asupra valabilității actului de donație ar fi de natură să înfrângă autoritatea de lucru judecat și să încalce grav principiul securității raporturilor juridice prin repunerea în discuție a unor probleme tranșate irevocabil între părți. În aceeași idee, aprecierea supra temeiniciei prezentei acțiuni în revendicare nu poate face abstracție de judecățile anterioare și de ceea ce s-a stabilit irevocabil în privința dreptului de proprietate asupra celor două bunuri imobile, Deși s-au prevalat de dispozițiile art. din protocolul nr. l adiționai la Convenție, recurentele nu dețin un „bun actual” în sensul jurisprudenței C.E.D.O., neputând, deci, reclama vreo încălcare a drepturilor lor pe acest tărâm.

Niciuna din hotărârile judecătorești ce au fost pronunțate în litigiile inițiate de recurente în scopul redobândirii proprietății imobilelor din CIuj-Napoca, str. Iuliu Maniu X nu a dat câștig de cauză acestora și nu a recunoscut lor vreun drept în legătură cu bunurile în cauză, în timp ce Decizia nr. 422 din 9 octombrie 2004 a fost anulată în mod irevocabil, precum s-a arătat. În raport de toate aceste elemente, soluția instanțelor de fond, de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii în revendicare, apare ca fiind cea firească și legală. Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte va respinge, ca nefundat, recursul declarat și în temeiul art. 274 alin. (l) C. proc. civ. , Ie va obliga pe recurentele-reclamante să plătească intimatei- interveniente D.E.

suma de 2.551 lei reprezentând cheltuieli de judecată în recurs (onorariu de avocat) suportate conform chitanțelor de la dosarul de recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A.R.C. Alba - lulia și F.S. R.C. Transilvania împotriva deciziei nr. 194/ A din 29 septembrie 2014 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Obligă pe recurentele-reclamante la plata sumei de 2551 lei către intimata-intervenientă D.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 octombrie 2015.