ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6631/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6631/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față, deliberând,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș (ca urmare a declinării de

competență, față de valoarea obiectului, conform Sentinței civile nr. 14374 din

18 noiembrie 2008 a Judecătoriei Timișoara) reclamanții B.A., P.A., P.F., G.A.,

etc. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Consiliul Local

Cluj-Napoca, Consiliul Local Cluj-Napoca, A.R.-C. de Alba Iulia și C.A.R.-C. de

Alba Iulia, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate că

numitul B.A. a edificat, respectiv transformat, imobilul situat în Cluj-Napoca,

compus din parter plus 3 etaje (la parter cu 19 camere, 6 bucătării și

dependințe - în prezent 4 apartamente; la etajul I cu 12 camere, 4 bucătării și

dependințe - în prezent 5 apartamente; la etajul II cu 12 camere, 4 bucătării

și dependințe, în prezent 6 apartamente; la etajul III - în prezent 5

apartamente), dobândind astfel dreptul de proprietate asupra acestui imobil cu

titlu de construire; că, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data

de 1 iunie 1938, acest imobil a fost înstrăinat numai în parte (parterul și

primele două etaje - astfel cum a fost intabulat el parțial în CF Cluj-Napoca)

în favoarea E.R.-C. de Rit Latin din Alba-Iulia și Fondul de Pensii al

învățătorilor, administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin din Alba Iulia,

în cote părți egale; că, în ceea ce privește apartamentul nr. 20 în care

locuiesc reclamanții V.A. și M. (ca, de altfel, întreg etajul 3 al imobilului),

pârâții de rang 3 și 4 nu sunt persoane îndreptățite să ceară măsuri

reparatorii (în natură sau echivalent) în baza Legii nr. 10/2001 și a O.U.G.

nr. 94/2000, aceștia nefiind persoanele de la care s-a preluat imobilul; că,

după ce la 3 august 1948, cota de 1/2 aparținând Fondului de Pensii a fost

preluată de Statul Român, iar cota de 1/2 aparținând Episcopiei a fost preluată

în fapt de către Statul Român, prin Ordinul nr. 82.506/1950, întreg imobilul a

fost restituit în deplină posesie și proprietate S.R.-C. din Republica Populară

Română; că, prin Oferta de donație nr. 16.492 din 30 mai 1952, acceptată prin

Hotărârea nr. 135 din 20 august 1952, întreg imobilul a fost donat Sfatului

Popular al Orașului Cluj, în speță nefiind vorba, așadar, despre o preluare

abuzivă; să se dispună radierea înscrierii de la X din CF Cluj-Napoca, aceasta

nefiind conformă cu realitatea și să se dispună intabularea dreptului de

proprietate al Consiliului Local Cluj-Napoca, ca succesor de drept al Sfatului

Popular al Orașului Cluj, cu titlu de donație.

În motivare, s-a arătat că imobilul situat în

Cluj-Napoca, a fost edificat prin transformarea imobilului vechi de către

contele A.B. Imobilul are din construcție parter plus 3 etaje, fiind alcătuit

din 24 apartamente iar, din rațiuni fiscale probabil, constructorul nu și-a

intabulat decât parterul și două etaje, putându-se susține că apartamentele de

la parter și de la etajele 1 și 2 constituiau proprietatea tabulară a acestuia,

cele de la etajul 3 constituiau proprietatea sa extratabulară.

La data de 1 iunie 1938, prin contract de

vânzare-cumpărare, constructorul a transferat dreptul de proprietate asupra

"imobilului transcris sub A + 1" în cote egale, E.R.-C. de Rit Latin

din Alba Iulia, respectiv Fondului de Pensii. Apoi, cu ocazia naționalizării

școlilor, la 3 august 1948 întreg imobilul a trecut, în administrarea

Ministerului învățământului, respectiv a Administrației Bunurilor Școlare Cluj,

însă, cu toate acestea, doar cota de 1/2 aparținând Fondului de Pensii a făcut

formal obiectul decretului de naționalizare. Ulterior, în baza Ordinului nr.

82.506/1950 al Ministerului Învățământului Public, posesia și proprietatea

asupra întregului imobil s-au transmis S.R.-C., după reînființarea acestuia,

însă acest transfer de proprietate efectuat prin act administrativ nu a fost

evidențiat în cartea funciară.

Reclamanții au arătat că prin oferta înregistrată

cu nr. 16087/1952, S.R.-C. a donat întregul imobil Sfatului Popular al Orașului

Cluj, care a acceptat donația prin Hotărârea 135/1952, însă nici acest transfer

de proprietate nu a fost evidențiat în CF, iar în anul 1968, imobilul a fost

intabulat în favoarea Statului Roman și în administrarea Municipiului Cluj, în

temeiul art. III din Decretul nr. 218/1960 și Decretul nr. 712/1966. Ulterior,

imobilul a fost reapartamentat și transcris, de această dată, în totalitatea sa

de 24 apartamente, în CF Cluj-Napoca.

În privința etajului nr. 3 al imobilului,

acesta constituia proprietatea extratabulară a numitului A.B., astfel că, chiar

dacă s-ar admite că apartamentele de la etajul 3 ar fi format obiect al

contractului de vânzare-cumpărare din 1938, proprietatea asupra lor (cât timp

nu au fost evidențiate în cartea funciară) nu s-a transmis. S-a concluzionat

astfel, că apartamentele de la etajul III fiind preluate de la numitul B.A.,

numai acesta ori moștenitorii săi aveau calitatea de persoane îndreptățite la

retrocedare.

Au mai arătat reclamanții că

"naționalizarea" în 1948 a cotei de 1/2 parte din imobilul litigios,

aparținând Fondului de Pensii, nu a constituit o preluare abuzivă, deoarece în

1948 acesta a fost dizolvat, context în care apare legitimă transmiterea

bunului în litigiu în administrarea Ministerului Învățământului, deoarece în

actul de fundație, bunurile aveau această destinație, iar între timp,

învățământul, având caracter ecleziastic, fusese etatizat.

S-a susținut că o eventuală discuție asupra

preluării abuzive ar putea fi admisă numai pentru cealaltă cotă de 1/2 parte ce

a aparținut E.R.-C. de Alba Iulia, preluată de Stat în fapt. Cum această cotă a

fost restituită chiar în perioada comunistă, de bunăvoie, fostului proprietar,

nu se mai poate vorbi despre efectele unei preluări abuzive. S-a arătat că în

1952, S.R.-C. a donat această cotă S.P. Cluj, astfel că, deși nu există

identitate perfectă între proprietarul tabular și cel căruia i s-a restituit

imobilul, se observă că restituirea s-a făcut unui organ intern al

proprietarului tabular (E.) și nu unei entități exterioare și distincte de

fostul proprietar tabular.

Reclamanții și-au justificat interesul

promovării acțiunii, arătând că au calitatea de subdobânditori ai

apartamentelor din imobilul în litigiu, între A.R.-C. Alba Iulia și reclamanți

derulându-se mai multe litigii cu privire la valabilitatea contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.

111 C. proc. civ. și dispozițiile Decretului nr. 115/1938.

Cadrul procesual a fost modificat ulterior,

acțiunea fiind extinsă și față de pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor, indicat ca succesor al succesiunii vacante a numitului B.A. și de

Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, în calitate de emitent al

Ordinului privind restituirea imobilului litigios către Statusul

Romano-Catolic.

Întrucât pe parcursul soluționării

litigiului, doi dintre intervenienții principali, G.R.D. și T.A. au decedat,

poziția lor procesuală a fost continuată de moștenitorii G.S.A. pentru cel

dintâi defunct și respectiv, de numiții V.A.R., S.N.O. și S.A., pentru defuncta

T.A.

Prin Sentința civilă nr. 2130/PI din 15

septembrie 2010, Tribunalul Timiș a respins cererea principală și cererea

incidentală formulată de intervenienții N.I., P.M., G.N., G.S.A., în calitate

de moștenitoare a defunctului G.R.D. și V.A.R., S.N.O., și S.A., în calitate de

moștenitoare ale intervenientei T.A., decedată pendinte de proces.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că

finalitatea urmărită de reclamanții și intervenienții din prezentul litigiu

(beneficiari ai unor contracte de vânzare-cumpărare asupra apartamentelor din

imobilul în litigiu, convenții desființate judecătorește total sau parțial,

respectiv, în limita cotei de 1/2 parte) constă în configurarea unui alt regim

juridic imobilului în discuție evidențiat în CF Cluj alcătuit, potrivit

descrierii din cartea funciară, din casă cu 2 etaje.

Scopul spre care tind reclamanții și

intervenienții este acela de a sustrage imobilul litigios sferei de aplicare a

legii reparatorii reprezentate de O.U.G. nr. 94/2000 privind restituirea

imobilelor aparținând cultelor religioase, la baza susținerilor lor aflându-se

ideea conform căreia preluarea imobilului de către Stat nu a fost una cu caracter

abuziv.

S-a constatat că, și admițând faptul că

imobilul nu s-ar circumscrie sferei de reglementare a O.U.G. nr. 94/2000, este

greu identificabil folosul practic urmărit de reclamanți și intervenienți, cât

timp prin hotărâri judecătorești irevocabile li s-a repudiat vocația la

beneficiul Legii nr. 112/1995, (singura reglementare ce oferă cadrul legal

vânzării-cumpărării de imobile preluate cu titlu valabil de către stat),

respectiv la cumpărarea apartamentelor în litigiu.

În același timp, față de împrejurarea că prin

încheierea de strămutare a pricinii au fost păstrate ca valabile toate actele

procedurale efectuate anterior strămutării, inclusiv încheierile de ședință

prin care s-a statuat asupra respingerii excepțiilor inadmisibilității, lipsei

de interes a reclamanților și a lipsei de calitate procesuală activă a

reclamanților, tribunalul a procedat la examinarea fondului pricinii.

Pe acest aspect, cu referire la situația

juridică a imobilului în litigiu, s-a constatat că, potrivit CF Cluj, imobilul

constând din casă cu două etaje și cu 350 stj. s-a aflat inițial, urmare a unui

contract de vânzare-cumpărare perfectat în anul 1938, în coproprietatea, în

părți egale, a E.R.-C. de Rit Latin din Alba Iulia și a Fondului de Pensii al

profesorilor romano-catolici, administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin

din Alba Iulia.

Conform mențiunilor din cartea funciară, în

anul 1968, imobilul a fost preluat de Statul român în temeiul Decretului nr.

221/1960 și Decretului nr. 712/1966, fiind ulterior dezmembrat, apartamentat și

deschise cărți funciare individuale pentru fiecare apartament.

Apartamentele au fost înstrăinate în temeiul

Legii nr. 112/1995 foștilor chiriași (reclamanții și intervenienții din

prezenta cauză), pentru ca, mai apoi, în contextul apariției O.U.G. nr.

94/2000, A.R.-C. de Alba Iulia, în calitate de succesoare a fostului proprietar

tabular al cotei de 1/2 parte, E.R.-C. de Rit Latin din Alba Iulia, să

promoveze acțiuni în justiție în constatarea nulității absolute a contractelor

de vânzare-cumpărare, acțiuni ce au fost integral sau parțial admise, respectiv

în limita cotei de 1/2 parte și desființate, pe cale de consecință, contractele

de vânzare-cumpărare.

În considerentele sentințelor și deciziilor

pronunțate de instanțe, acestea au reținut constant că imobilul în litigiu a

fost preluat de stat în anul 1968 de la cele două persoane juridice menționate

anterior, potrivit elementelor de carte funciară, în temeiul Decretelor nr.

221/1960 și nr. 712/1966, circumscriindu-l astfel categoriei imobilelor preluate

în mod abuziv, în sensul reglementat de O.U.G. nr. 94/2000 și solicitat spre

retrocedare de A.R.-C. de Alba Iulia.

Contractele de vânzare-cumpărare perfectate

în baza Legii nr. 112/1995 pentru apartamentele în litigiu au fost apreciate ca

lovite de nulitate absolută, în temeiul art. 1/2 alin. (3) din O.U.G. nr.

94/2000 corelat cu art. 948 pct. 4 și art. 966 - 968 C. civ., dat fiind că

obiectul material al vânzărilor exceda domeniului de reglementare al Legii nr.

112/1995 ce îngăduia expres vânzarea, conform art. 1 și 9, doar a imobilelor cu

destinație de locuință ce au aparținut unei persoane fizice și nu unei persoane

juridice.

S-a constatat că în prezentul litigiu, deși

reclamanții pretind că preluarea imobilului de către stat s-a realizat în cu totul

alt mod decât cel evidențiat CF Cluj, respectiv, prin naționalizarea sa în anul

1948, trecerea în administrarea Ministerului învățământului, ulterior fiind

restituit către S.R.-C. prin Ordinul nr. 82506/1950 al Ministerului

Învățământului Public, S. care, mai apoi a procedat la efectuarea unei oferte

de donație acceptate a imobilului către Sfatul Popular al orașului Cluj,

(donație care, în opinia reclamanților conferă un caracter pe deplin legal

preluării de către Stat), susținerile nu pot fi reținute.

Și aceasta, deoarece la epoca operațiunilor

juridice pretins a fi purtat asupra imobilului litigios, operațiuni neînscrise

în cartea funciară însă, era în vigoare Decretul-lege nr. 115/1938 care prin

art. 17 alin. (1) reglementa efectul constitutiv de drepturi al înscrierilor în

cartea funciară, potrivit cu care drepturile reale, inclusiv cel de proprietate

luau naștere numai prin înscriere în cartea funciară, ceea ce în speță nu s-a

realizat.

Totodată, s-a constatat că în privința

modalității și caracterului preluării imobilului litigios de către stat, au

tranșat deja irevocabil instanțele de judecată prin hotărârile pronunțate în

desființarea actelor de înstrăinare a apartamentelor, sens în care concluzia

naturii abuzive a preluării apte să atragă incidența O.U.G. nr. 94/2000, se

impune și în prezenta cauză prin efectul pozitiv al lucrului judecat,

paralizând astfel pretențiile reclamanților.

O statuare contrară în privința caracterului

preluării imobilului de către stat ar contrazice cele deja tranșate în acest

sens cu forța lucrului judecat, încălcând astfel prezumția reglementată cu

valoare de principiu de art. 1200 pct. 4 C. civ., care are caracter absolut și

irefragabil.

Deși reclamanții și intervenienții tind a

acredita ideea preluării neabuzive a imobilului litigios, făcând trimitere la

Decizia nr. 485/R/2007 a Curții de Apel Cluj, care a constatat că în privința

imobilelor-corp II și III de clădire aferente imobilului cu nr. top. 107,

evidențiat în CF Cluj, situate în Cluj-Napoca, oferta de donație și-a produs

efectele odată ce a fost acceptată printr-o hotărâre (act administrativ) al

autorității locale, iar Statul a dobândit un titlu valabil, astfel că pentru

identitate de rațiune aceeași concluzie trebuie aplicată și speței de față, o

atare susținere nu a fost primită.

Aceasta, întrucât decizia civilă menționată

se referă la cu totul alt imobil decât cel în litigiu, al cărui regim juridic

s-a tranșat, la rându-i, irevocabil în cadrul acțiunilor vizând constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

Cu privire la regimul juridic al etajului III

al imobilului (evidențiat abia în CF Cluj, urmare a dezmembrării în 1975),

interesând pe reclamanții V.A. și M., ce au deținut în proprietate ap. nr. 20

de la acest nivel, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare (desființat

prin Sentința civilă nr. 9363 din 14 octombrie 2005 a Judecătoriei Cluj-Napoca,

menținută prin Decizia civilă nr. 2265/R din 12 octombrie 2006 a Curții de Apel

Cluj), instanța a constatat că și în privința acestui apartament, operează

același efect pozitiv al puterii lucrului judecat.

Astfel, cum s-a apreciat în mod irevocabil că

apartamentul în discuție a fost nelegal plasat, ca și celelalte apartamente din

imobil, în sfera de incidență a Legii nr. 112/1995, de vreme ce proprietatea sa

la data preluării imobilului de către stat (deci a etajului III implicit) a

aparținut pârâtei A.R.-C. de Alba Iulia și Fondului de Pensii, înseamnă că

stabilirea unui alt regim juridic etajului III al imobilului litigios decât cel

deja configurat irevocabil, ar conduce în mod nepermis la înfrângerea puterii

de lucru judecat.

Împotriva sentinței au declarat apel

reclamanții, care au subliniat interesul în prezenta cauză determinat de

protejarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu Statul Român, în

temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, criticând argumentul instanței de fond

potrivit cu care ei nu justifică un folos practic în promovarea prezentei

acțiuni atâta timp cât prin hotărâri judecătorești irevocabile li s-a repudiat

vocația la Legea nr. 112/1995. Relativ la acest aspect, reclamanții au precizat

că donația are ca obiect întregul imobil, și prin urmare, dacă doar unul dintre

reclamanți ar avea calitate procesuală activă, ar fi suficient pentru admiterea

în totalitate a acțiunii.

De asemenea, au arătat că situația juridică a

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de foștii chiriași în baza Legii

nr. 112/1995 nu este unitară, în sensul că pentru intervenienți nu a fost

pronunțată încă o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, iar în cazul

altor reclamanți, contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat doar parțial.

Apelanții au susținut și faptul că instanța

de fond a confundat exigența înscrierii drepturilor reale în cartea funciară

sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938 cu cea a titlurilor de dobândire a

drepturilor reale, existența dreptului cu existența și valabilitatea titlului,

precum și greșita reținere a excepției autorității lucrului judecat privind

valabilitatea actului de donație.

Prin Decizia nr. 984/A din 23 iunie 2011,

Curtea de Apel Timișoara a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a

reținut că prin demersul judiciar promovat de reclamanți, aceștia tind la stabilirea

împrejurării preluării imobilului în litigiu de către Statul Român în baza unui

alt titlu decât cel înscris în coala CF aferentă imobilului, respectiv în baza

unui contract de donație, inițiată chiar de înstrăinător (potrivit susținerilor

reclamanților), ceea ce, în opinia lor, ar exclude caracterul abuziv al

preluării.

Apelanții-reclamanți, alături de

intervenienții în interes propriu, sunt foștii chiriași ai apartamentelor ce

compun imobilul în litigiu, cumpărate în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995 și

pentru care au fost pronunțate, în parte, hotărâri judecătorești irevocabile de

desființare a contractelor, efectul pozitiv al puterii lucrului judecat

răsfrângându-se și cu privire la cele nesoluționate definitiv.

Sub acest aspect, Curtea a constatat că în

mod corect prima instanță, raportându-se la înscrisurile depuse la dosar, a

reținut în prealabil că, relativ la modalitatea și caracterul preluării

imobilului litigios de către Stat, au tranșat deja irevocabil instanțele de

judecată prin hotărârile pronunțate în desființarea actelor de înstrăinare a

apartamentelor, sens în care concluzia preluării abuzive a cotei de 1/2 părți

ce a aparținut E.R.-C. ca atrăgând incidența O.U.G. nr. 94/2000, se impune,

fiind corect reținută în prezenta cauză, prin efectul pozitiv al lucrului

judecat, paralizând astfel pretențiile reclamanților.

Aceasta, întrucât prezumția reglementată cu

valoare de principiu de art. 1200 pct. 4 C. civ., a lucrului judecat, semnifică

împrejurarea că o hotărâre irevocabilă exprimă adevărul, neputând fi contrazisă

de o altă hotărâre, dând astfel expresie efectului obligativității lucrului

judecat.

În consecință, cele statuate irevocabil prin

hotărârile judecătorești pronunțate de Curtea de Apel Timișoara relative la

modalitatea preluării bunului de către stat se opun prin forța lucrului

judecat, nemaiputând fi readusă în discuție legalitatea titlului Statului de

preluare a imobilului.

În același sens, s-a reținut că readucerea în

discuție a regimului juridic al etajului trei al imobilului (evidențiat în

Cartea funciară Cluj în urma dezmembrării în anul 1975 și transcrierea lui în

altă carte funciară), de către reclamanții V.A. și M., care au deținut

apartamentul nr. 20 situat la etajul 3, în baza unui contract de

vânzare-cumpărare desființat irevocabil, încalcă efectele puterii lucrului

judecat reținut ca atare prin Sentința civilă nr. 9363 din 14 octombrie 2005 a

Judecătoriei Cluj-Napoca (menținută prin Decizia civilă nr. 2265/R din 12

octombrie 2006 a Curții de Apel Cluj).

Împotriva deciziei au declarat recurs

reclamanții, care au formulat critici sub următoarele aspecte:

- Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ), atunci când a

reținut că regimul juridic al imobilului ar fi fost stabilit cu putere de lucru

judecat prin hotărârile judecătorești pronunțate în soluționarea cererilor

privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între reclamanți

și reprezentanții statului.

Procedând astfel, instanța a făcut aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 1201 C. civ. și, totodată, a încălcat art. 21 din

Constituție, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, în ce privește autoritatea de lucru

judecat și nesocotirea dispozițiilor art. 1201 C. civ., cercetând oricare

dintre hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile anterioare dintre

părți, se poate observa că nu se regăsesc elementele lucrului judecat.

În ce privește obiectul în litigiile vizând

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, acesta a constat în

"anularea contractelor încheiate cu privire la apartamente situate în

imobilul în litigiu", în timp ce în cauza de față acesta constă, printre

altele, în "constatarea valabilității actului de donație al imobilului în

favoarea Statului".

Referitor la cauza juridică, în procesele

anterioare purtând asupra nulității contractelor de vânzare-cumpărare, a fost

invocat un drept de proprietate asupra apartamentelor în temeiul unui contract

de vânzare-cumpărare, în timp ce în prezentul dosar reclamanții-recurenți

pretind un drept de proprietate asupra aceluiași imobil în temeiul unor

contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu o persoană juridică ce a obținut

imobilul ca efect al donației valabile.

Nu este întrunită nici condiția identității

de părți în aceeași calitate, întrucât aceasta presupune ca în ambele cauze

subiectele de drept să aibă aceeași calitate, de reclamant sau de pârât,

"adică să fie de aceeași parte". Or, recurenții au calitatea de

reclamanți în prezenta cauză și au avut calitatea de pârâți în litigiile

anterioare.

- Tot sub aspectul autorității de lucru

judecat, instanța a indus ideea că s-ar fi stabilit, în cadrul proceselor

referitoare la valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, faptul că

imobilul ar fi fost preluat de stat în mod abuziv și deci, donația nu este

valabilă.

În realitate, în cadrul litigiilor anterioare

la care se face referire, nu s-a discutat problema valabilității actului de

donație, în esență, contractele fiind anulate pentru că imobilul nu a aparținut

unei persoane fizice și, ca atare, era exclus dreptul chiriașului de a opta

pentru cumpărarea apartamentelor conform Legii nr. 112/1995. Chiar dacă

incidental s-a arătat că imobilul a fost dobândit de către Stat cu titlu de

donație, nu s-a pus problema discutării valabilității acestei donații.

Or, chiar dacă o hotărâre judecătorească este

prezumată, conform art. 1200 pct. 4 C. civ., că exprimă adevărul, neputând fi

contrazisă de altă hotărâre, acest lucru este valabil numai în condițiile în

care hotărârea ulterioară poartă asupra unui litigiu identic din punct de

vedere al părților, obiectului și cauzei.

În mod asemănător, problema etajului III a

fost ridicată în prezentul litigiu sub un alt aspect decât cele care au făcut

obiectul litigiului finalizat irevocabil.

Astfel, recurenții-reclamanți au susținut că,

potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 1938, B.A. a înstrăinat exclusiv

etajele I și II, în timp ce etajul III nu a făcut obiectul înstrăinării, în

cartea funciară neprocedându-se la înscrierea dreptului de proprietate în

favoarea pârâtelor.

- Deși reține că nu există hotărâri

definitive privind constatarea nulității contractelor față de toți reclamanții,

în același timp instanța constată că efectul pozitiv al puterii de lucru

judecat se răsfrânge față de cauzele nesoluționate încă.

De altfel, litigii care mai sunt pe rol sunt

suspendate până la soluționarea irevocabilă a prezentei cauze, fiind

inadmisibil ca aceasta din urmă să fie respinsă "tocmai în considerarea

unei ipotetice soluții irevocabile ce urmează a fi pronunțată în aceste

litigii".

În această ipoteză "ar fi aplicabil

inclusiv art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanța pronunțându-se practic și

asupra a ceea ce nu s-a cerut".

- Instanța a interpretat greșit actul juridic

dedus judecății, schimbându-i natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) în condițiile în care, prin

cererea de chemare în judecată, reclamanții au susținut că imobilul din

Cluj-Napoca a ajuns în proprietatea Statului, ca efect al donației valabil

încheiate, nepunându-se problema vreunei distincții față de art. 2 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001.

- Or, fără să analizeze valabilitatea

donației ca titlu de dobândire a imobilului de către Stat, aspect cu care a

fost învestită, instanța a trecut la analizarea problemei distincției efectelor

pe care le produce preluarea imobilelor de către stat cu sau tară titlu.

Vătămarea cauzată recurenților-reclamanți

prin această greșită interpretare a actului juridic dedus judecății este cu

atât mai mare cu cât aceștia au adus argumente care demonstrează valabilitatea

actului de donație.

- Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

În susținerea acestui motiv, recurenții au

arătat că, pe parcursul derulării litigiului au invocat ca jurisprudență

Decizia civilă nr. 485/R/2007 a Curții de Apel Cluj, prin care s-a admis

acțiunea privind constatarea valabilității actului de donație cu privire la un

alt imobil, vecin celui din litigiu, decizie pe care instanța nu a luat-o în

considerare.

Intimații-pârâți A.R.-C. Alba Iulia și

C.A.R.-C. au solicitat, prin întâmpinarea depusă, respingerea recursului,

arătând că instanța de apel nu a reținut, cum greșit se susține, autoritatea de

lucru judecat, ci puterea pozitivă a lucrului judecat și, pe de altă parte, că

prin prezentul proces reclamanții tind la o repunere în discuție a modalității

de preluare a imobilului, aspect față de care nu justifică nici calitate și

nici interes.

De asemenea, intimatul Ministerul Finanțelor

Publice a solicitat respingerea recursului, arătând că ambele hotărâri ale

instanțelor de fond au fost pronunțate cu interpretarea și aplicarea corectă a

dispozițiilor legale.

Analizând aspectele deduse judecății prin

intermediul recursului, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora,

potrivit următoarele considerente:

- Susținerea recurenților conform căreia,

prin soluția adoptată, instanța ar fi realizat o aplicare greșită a

dispozițiilor art. 1201 C. civ. este neîntemeiată și se bazează pe o înțelegere

eronată a efectelor autorității de lucru judecat.

În speță, instanța de apel nu a reținut că ar

fi incidență excepția autorității de lucru judecat - în manifestarea efectului

extinctiv, negativ al acestei instituții, apt să împiedice o a doua judecată,

în condițiile identității de părți, obiect, cauză.

De aceea, analiza pe care o fac recurenții

pentru a demonstra că în cauză nu se regăsește tripla identitate de elemente

reglementată de art. 1201 C. civ. este lipsită de pertinență, fiind fără

corespondență în considerentele deciziei recurate.

Aceasta, în condițiile în care instanța de

apel reține și face aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat

și, în mod corespunzător, a dispozițiilor art. 1200 pct. 4 C. civ.

Referirea la norma legală menționată înseamnă

că, ceea ce a statuat o instanță în legătură cu un aspect litigios se impune

într-o judecată ulterioară - fără posibilitatea de a mai fi contrazis de părți

sau de a fi reluată dezbaterea judiciară - astfel încât soluția din al doilea

proces trebuie să se sprijine pe ceea ce a fost deja dezlegat jurisdicțional

anterior.

Funcția autorității de lucru judecat,

constând în asigurarea stabilității juridice, vine să garanteze evitarea

contrazicerilor nu numai dintre dispozitivul hotărârilor judecătorești (prin

intermediul excepției autorității de lucru judecat), ci și între considerentele

hotărârilor (prin intermediul efectului pozitiv al prezumției de lucru

judecat).

Cele două funcțiuni - negativă și pozitivă -

ale lucrului judecat dau expresie regulilor fundamentale, potrivit cărora o

acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de

eadem re ne sit actio) și, respectiv, o constatare judecătorească, în sensul de

soluție dată raporturilor deduse judecății, nu poate fi contrazisă printr-o

altă hotărâre, întrucât ea este prezumată ca fiind expresia adevărului judiciar

(res iudicatapro veritate accipitur).

În mod eronat, sub acest din urmă aspect,

recurenții, deși recunosc că o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate fi

contrazisă de o altă hotărâre, susțin că aceasta se poate realiza "numai

în condițiile în care hotărârea ulterioară poartă asupra unui litigiu identic

din punctul de vedere al părților, obiectului și cauzei".

În realitate, este vorba despre efectul

negativ la care aceștia fac referire și nu despre efectul pozitiv al

autorității de lucru judecat - acesta din urmă manifestându-se atunci când

există doar o identitate de chestiune litigioasă (respectiv, un aspect al

litigiului tranșat anterior, care este readus în dezbaterea judiciară).

În speță, prin noul demers judiciar,

recurenții tind să demonstreze că imobilul din Cluj ar fi intrat în

proprietatea statului în altă modalitate (respectiv, ca efect al unei donații)

decât cea stabilită deja în litigiile care au purtat asupra valabilității

contractelor de vânzare-cumpărare ale acestora. Se tinde la a se demonstra că

preluarea de către stat a fost una valabilă (neabuzivă) și, ca atare, pârâții

nu ar fi îndreptățiți la măsuri reparatorii conform O.U.G. nr. 94/2000.

Un asemenea demers vine să contrazică ceea ce

au statuat deja instanțele anterioare, atunci când au analizat valabilitatea

contractelor de vânzare-cumpărare.

Contrar susținerii recurenților, în toate

hotărârile pronunțate anterior (și care au constatat nulitatea totală sau în

limita unei cote de 1/2 a contractelor de vânzare-cumpărare respective) s-a

reținut că imobilul intră în sfera de reglementare a O.U.G. nr. 94/2000, ca bun

ce a aparținut cultului religios, fiind suspus retrocedării în condițiile

acestui act normativ special.

De asemenea, în ce privește temeiul preluării

bunului, s-a statuat că el a fost unul nevalabil, reprezentat de dispozițiile

Decretului nr. 218/1960 și nr. 712/1966 (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.

2137/R/2006, Decizia nr. 2104/R/2006, Decizia nr. 2232/R/2006, Decizia nr.

2230/R/2006, Decizia nr. 521/R/2006, Decizia nr. 1359/R/2006, Decizia nr.

1407/R/2006, Decizia nr. 365/R/2007, Decizia nr. 2110/R/2006, toate ale Curții

de Apel Cluj).

- Susținerea că în litigiile anterioare nu s-ar

fi discutat problema valabilității actului de donație și că, astfel, ar fi

înlăturată autoritatea de lucru judecat pe chestiunea referitoare la temeiul

preluării imobilului, nu poate fi reținută.

Aceasta întrucât, invocarea donației ca temei

al preluării și ca reprezentând titlu valabil pentru stat, a fost făcută în

parte din procesele anterioare, în funcție de apărările pe care și le-au

construit pârâții (reclamanții din prezenta cauză), iar instanțele au stabilit

că nu poate fi vorba de un titlu valabil, în absența formei autentice cerute de

art. 813 C. civ. (în acest sens, Deciziile nr. 365/R din 21 februarie 2007, nr.

1407/R/2006, nr. 1359/R/2006, nr. 521/R/2006, nr. 2232/R/2006, nr. 2231/R/2006,

nr. 2104/R/2006 ale Curții de Apel Cluj).

Pe de altă parte, reclamanții care nu s-au

apărat astfel în litigiile anterioare tind, de fapt, la punerea în valoare a

unui mijloc de probă, a unei apărări, care nu este însă aptă, pe motiv că nu a

fost valorificată în procese deja desfășurate, să deschidă calea unei noi

judecăți (întrucât mijlocul de probă nu se confundă și nu se suprapune cauzei

juridice).

Verificările efectuate deja de instanță în

legătură cu temeiul preluării - într-un cadru procesual în care au participat

reclamanții din prezenta cauză și cărora li se opune astfel rezultatul

judecății - nu mai pot fi combătute decât cu încălcarea autorității de lucru

judecat.

- Tot astfel, susținerea potrivit căreia

problema etajului III al imobilului ar fi fost ridicată în prezentul litigiu

sub un cu totul alt aspect decât cel care a făcut obiectul procesului anterior,

este neîntemeiată.

Pretinzându-se că numitul A.B. ar fi

înstrăinat doar etajele I și II din imobil, că etajul nr. III nu a fost înscris

în cartea funciară și că, în absența unei asemenea înscrieri înseamnă că A. nu

ar fi dobândit dreptul de proprietate, se contestă, de fapt, ceea ce s-a

statuat în litigiul vizând valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare cu

privire la apartamentul nr. 20 situat la etajul III, respectiv, faptul că

preluarea s-a făcut de la un cult religios și, ca atare, regimul juridic al

imobilului îl situează sub incidența O.U.G. nr. 94/2000 (conform Deciziei nr.

2265/R din 12 octombrie 2006 a Curții de Apel Cluj).

- Este nefondată și critica vizând

extinderea, de o manieră nepermisă, a efectului pozitiv al autorității de lucru

judecat, cu privire la situația acelor reclamanți față de care nu există încă

hotărâri irevocabile.

Contrar susținerii recurenților, litigiile

vizând valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare au primit soluții

irevocabile (conform deciziilor menționate anterior și aflate la dosar fond).

În faza recursului s-a făcut precizarea că un

singur dosar (privind pe moștenitorii reclamantei T.A.) ar fi încă pe rolul

instanței, având suspendată judecata până la soluționarea prezentului litigiu.

Or, adoptarea unei asemenea poziții

procesuale nu poate pune obstacol judecății în prezenta cauză și, în același

timp, extinderea efectului pozitiv este dată de natura obiectului material al

pricinii, care este parte dintr-un întreg (ceea ce înseamnă că, din punct de

vedere juridic, pars est in toto).

Altfel spus, statuându-se un anumit regim

juridic al imobilului în întregul lui - respectiv, preluarea acestuia de către

stat în baza unui anumit titlu - nu se poate pretinde o situație juridică

distinctă pentru un anume apartament din respectivul imobil, în condițiile în

care preluarea nu s-a făcut separat, pe unități locative, ci a vizat imobilul

în ansamblul lui.

Înseamnă că, din punct de vedere juridic,

există identitate de obiect și atunci când este vorba despre partea cuprinsă

într-un întreg întrucât, odată realizată verificarea jurisdicțională cu privire

la întreg nu se poate pretinde contrariul pentru parte din acesta.

De aceea, aprecierea recurenților în sensul

extinderii "nepermise" a efectului pozitiv al autorității de lucru

judecat este neîntemeiată, formulată cu ignorarea modalității în care se

răsfrânge, în asemenea ipoteze, rezultatul statuărilor jurisdicționale.

Totodată, invocarea sub acest aspect a

dispoz. art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este nefundamentată juridic, nefiind

vorba în speță, astfel cum s-a dezvoltat anterior, de incidența vreunei ipoteze

a textului procedural menționat.

- Susținerea recurenților că, prin soluția

adoptată, ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 21 din Constituție, ale art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la accesul liber la

justiție, nesocotește faptul că acest drept nu este unul absolut și că

exercitarea lui trebuie să se facă în limitele și cu exigențele prevăzute de

lege.

Dând eficiență efectului pozitiv al

autorității de lucru judecat, instanța nu a încălcat accesul la justiție și nu

a refuzat judecata, ci a realizat-o cu respectarea unuia din principiile

fundamentale ale dreptului, care stă la baza stabilității raporturilor

juridice.

Or, accesul liber la justiție se află sub

semnul preeminenței dreptului, ceea ce presupune inclusiv securitatea

raporturilor juridice și faptul că aspectele litigioase tranșate de o instanță

de judecată nu mai pot fi repuse în discuție.

Pentru toate considerentele expuse anterior,

aspectele de nelegalitate subsumate de recurenți motivului prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. au fost găsite nefondate.

- Este, de asemenea, lipsită de fundament

juridic critica formulată de recurenți cu referire la dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ.

Nesocotind exigențele textului procedural,

care permite modificarea unei hotărâri, atunci când aceasta a denaturat un act

juridic (în sensul material al acestuia, de negotium iuris) ale cărui clauze

sunt clare și neîndoielnice, recurenții fac referire, în cadrul acestui motiv

de recurs, la "cererea de chemare în judecată și la toate actele depuse la

dosar" prin care au susținut că imobilul din Cluj a ajuns în proprietatea

Statului, ca efect al donației valabil încheiate.

Dezvoltând apoi argumente pentru care

consideră că a existat o donație și că aceasta a fost valabil încheiată,

recurenții repun în discuție temeiul preluării bunului de către stat, aspect

care, așa cum s-a arătat anterior, nu mai poate face obiect al dezbaterii

judiciare.

- Critica referitoare la nemotivarea

hotărârii și la incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este, de asemenea,

neîntemeiată.

Astfel, recurenții pretind, pentru a susține

incidența motivului de recurs menționat, că au invocat, pe parcursul derulării

litigiului, ca jurisprudență, Decizia civilă nr. 485/R/2006 a Curții de Apel

Cluj, prin care s-a admis acțiunea privind constatarea valabilității

contractului de donație cu privire la un alt imobil, vecin cu cel din litigiu.

Cu toate acestea, instanța care avea de rezolvat o problemă de drept similară

nu a luat-o în considerare, pentru a asigura respectarea "principiului

coerenței jurisprudențiale".

Sub acest aspect, instanța fondului a reținut

că respectiva decizie nu poate fi luată în considerare și nu poate influența

judecata în prezentul litigiu, deoarece vizează un alt imobil.

Într-adevăr, așa cum recurenții înșiși

recunosc, aceștia nu au invocat respectiva hotărâre cu autoritate de lucru

judecat, ci ca "jurisprudență", fiind vorba de un litigiu cu privire

la un alt imobil.

Or, asemenea aspecte, de incoerență a

practicii judiciare - dacă ar fi reale și dacă s-ar verifica în condiții de

identitate a situației juridice - nu se constituie în aspecte de nelegalitate

în sensul dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

Ca atare, potrivit considerentelor arătate,

se va constata caracterul nefondat al tuturor criticilor formulate, recursul

urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanții B.A., P.A., P.F., G.A., etc. și de intervenienții G.N.A., G.S.A.,

N.l., împotriva Deciziei nr. 984/A din 23 iunie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Obligă pe recurenți la 4.000 RON cheltuieli

de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către

intimații-pârâți A.R.-C. Alba Iulia și C.A.R.-C. de Alba Iulia.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31

octombrie 2012.

Procesat

de GGC - CL