ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6631/2012

Asupra cauzei civile de față, deliberând, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș (ca urmare a declinării de competență, față de valoarea obiectului, conform Sentinței civile nr. 14374 din 18 noiembrie 2008 a Judecătoriei Timișoara) reclamanții B.A., P.A., P.F., G.A., etc. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Consiliul Local Cluj-Napoca, Consiliul Local Cluj-Napoca, A.R.-C. de Alba Iulia și C.A.R.-C. de Alba Iulia, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate că numitul B.A.

a edificat, respectiv transformat, imobilul situat în Cluj-Napoca, compus din parter plus 3 etaje (la parter cu 19 camere, 6 bucătării și dependințe - în prezent 4 apartamente; la etajul I cu 12 camere, 4 bucătării și dependințe - în prezent 5 apartamente; la etajul II cu 12 camere, 4 bucătării și dependințe, în prezent 6 apartamente; la etajul III - în prezent 5 apartamente), dobândind astfel dreptul de proprietate asupra acestui imobil cu titlu de construire; că, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 1 iunie 1938, acest imobil a fost înstrăinat numai în parte (parterul și primele două etaje - astfel cum a fost intabulat el parțial în CF Cluj-Napoca) în favoarea E.R.-C. de Rit Latin din Alba-Iulia și Fondul de Pensii al învățătorilor, administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin din Alba Iulia, în cote părți egale; că, în ceea ce privește apartamentul nr. 20 în care locuiesc reclamanții V.A.

și M. (ca, de altfel, întreg etajul 3 al imobilului), pârâții de rang 3 și 4 nu sunt persoane îndreptățite să ceară măsuri reparatorii (în natură sau echivalent) în baza Legii nr. 10/2001 și a O.U.G. nr. 94/2000, aceștia nefiind persoanele de la care s-a preluat imobilul; că, după ce la 3 august 1948, cota de 1/2 aparținând Fondului de Pensii a fost preluată de Statul Român, iar cota de 1/2 aparținând Episcopiei a fost preluată în fapt de către Statul Român, prin Ordinul nr. 82.506/1950, întreg imobilul a fost restituit în deplină posesie și proprietate S.R.-C.

din Republica Populară Română; că, prin Oferta de donație nr. 16.492 din 30 mai 1952, acceptată prin Hotărârea nr. 135 din 20 august 1952, întreg imobilul a fost donat Sfatului Popular al Orașului Cluj, în speță nefiind vorba, așadar, despre o preluare abuzivă; să se dispună radierea înscrierii de la X din CF Cluj-Napoca, aceasta nefiind conformă cu realitatea și să se dispună intabularea dreptului de proprietate al Consiliului Local Cluj-Napoca, ca succesor de drept al Sfatului Popular al Orașului Cluj, cu titlu de donație. În motivare, s-a arătat că imobilul situat în Cluj-Napoca, a fost edificat prin transformarea imobilului vechi de către contele A.B.

Imobilul are din construcție parter plus 3 etaje, fiind alcătuit din 24 apartamente iar, din rațiuni fiscale probabil, constructorul nu și-a intabulat decât parterul și două etaje, putându-se susține că apartamentele de la parter și de la etajele 1 și 2 constituiau proprietatea tabulară a acestuia, cele de la etajul 3 constituiau proprietatea sa extratabulară. La data de 1 iunie 1938, prin contract de vânzare-cumpărare, constructorul a transferat dreptul de proprietate asupra "imobilului transcris sub A + 1" în cote egale, E.R.-C. de Rit Latin din Alba Iulia, respectiv Fondului de Pensii. Apoi, cu ocazia naționalizării școlilor, la 3 august 1948 întreg imobilul a trecut, în administrarea Ministerului învățământului, respectiv a Administrației Bunurilor Școlare Cluj, însă, cu toate acestea, doar cota de 1/2 aparținând Fondului de Pensii a făcut formal obiectul decretului de naționalizare.

Ulterior, în baza Ordinului nr. 82.506/1950 al Ministerului Învățământului Public, posesia și proprietatea asupra întregului imobil s-au transmis S.R.-C., după reînființarea acestuia, însă acest transfer de proprietate efectuat prin act administrativ nu a fost evidențiat în cartea funciară. Reclamanții au arătat că prin oferta înregistrată cu nr. 16087/1952, S.R.-C. a donat întregul imobil Sfatului Popular al Orașului Cluj, care a acceptat donația prin Hotărârea 135/1952, însă nici acest transfer de proprietate nu a fost evidențiat în CF, iar în anul 1968, imobilul a fost intabulat în favoarea Statului Roman și în administrarea Municipiului Cluj, în temeiul art. III din Decretul nr. 218/1960 și Decretul nr. 712/1966.

Ulterior, imobilul a fost reapartamentat și transcris, de această dată, în totalitatea sa de 24 apartamente, în CF Cluj-Napoca. În privința etajului nr. 3 al imobilului, acesta constituia proprietatea extratabulară a numitului A.B., astfel că, chiar dacă s-ar admite că apartamentele de la etajul 3 ar fi format obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 1938, proprietatea asupra lor (cât timp nu au fost evidențiate în cartea funciară) nu s-a transmis. S-a concluzionat astfel, că apartamentele de la etajul III fiind preluate de la numitul B.A., numai acesta ori moștenitorii săi aveau calitatea de persoane îndreptățite la retrocedare.

Au mai arătat reclamanții că "naționalizarea" în 1948 a cotei de 1/2 parte din imobilul litigios, aparținând Fondului de Pensii, nu a constituit o preluare abuzivă, deoarece în 1948 acesta a fost dizolvat, context în care apare legitimă transmiterea bunului în litigiu în administrarea Ministerului Învățământului, deoarece în actul de fundație, bunurile aveau această destinație, iar între timp, învățământul, având caracter ecleziastic, fusese etatizat. S-a susținut că o eventuală discuție asupra preluării abuzive ar putea fi admisă numai pentru cealaltă cotă de 1/2 parte ce a aparținut E.R.-C. de Alba Iulia, preluată de Stat în fapt. Cum această cotă a fost restituită chiar în perioada comunistă, de bunăvoie, fostului proprietar, nu se mai poate vorbi despre efectele unei preluări abuzive.

S-a arătat că în 1952, S.R.-C. a donat această cotă S.P. Cluj, astfel că, deși nu există identitate perfectă între proprietarul tabular și cel căruia i s-a restituit imobilul, se observă că restituirea s-a făcut unui organ intern al proprietarului tabular (E.) și nu unei entități exterioare și distincte de fostul proprietar tabular. Reclamanții și-au justificat interesul promovării acțiunii, arătând că au calitatea de subdobânditori ai apartamentelor din imobilul în litigiu, între A.R.-C. Alba Iulia și reclamanți derulându-se mai multe litigii cu privire la valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și dispozițiile Decretului nr. 115/1938.

Cadrul procesual a fost modificat ulterior, acțiunea fiind extinsă și față de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor, indicat ca succesor al succesiunii vacante a numitului B.A. și de Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, în calitate de emitent al Ordinului privind restituirea imobilului litigios către Statusul Romano-Catolic. Întrucât pe parcursul soluționării litigiului, doi dintre intervenienții principali, G.R.D. și T.A. au decedat, poziția lor procesuală a fost continuată de moștenitorii G.S.A. pentru cel dintâi defunct și respectiv, de numiții V.A.R., S.N.O. și S.A., pentru defuncta T.A. Prin Sentința civilă nr. 2130/PI din 15 septembrie 2010, Tribunalul Timiș a respins cererea principală și cererea incidentală formulată de intervenienții N.I., P.M., G.N., G.S.A., în calitate de moștenitoare a defunctului G.R.D.

și V.A.R., S.N.O., și S.A., în calitate de moștenitoare ale intervenientei T.A., decedată pendinte de proces. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că finalitatea urmărită de reclamanții și intervenienții din prezentul litigiu (beneficiari ai unor contracte de vânzare-cumpărare asupra apartamentelor din imobilul în litigiu, convenții desființate judecătorește total sau parțial, respectiv, în limita cotei de 1/2 parte) constă în configurarea unui alt regim juridic imobilului în discuție evidențiat în CF Cluj alcătuit, potrivit descrierii din cartea funciară, din casă cu 2 etaje. Scopul spre care tind reclamanții și intervenienții este acela de a sustrage imobilul litigios sferei de aplicare a legii reparatorii reprezentate de O.U.G.

nr. 94/2000 privind restituirea imobilelor aparținând cultelor religioase, la baza susținerilor lor aflându-se ideea conform căreia preluarea imobilului de către Stat nu a fost una cu caracter abuziv. S-a constatat că, și admițând faptul că imobilul nu s-ar circumscrie sferei de reglementare a O.U.G. nr. 94/2000, este greu identificabil folosul practic urmărit de reclamanți și intervenienți, cât timp prin hotărâri judecătorești irevocabile li s-a repudiat vocația la beneficiul Legii nr. 112/1995, (singura reglementare ce oferă cadrul legal vânzării-cumpărării de imobile preluate cu titlu valabil de către stat), respectiv la cumpărarea apartamentelor în litigiu.

În același timp, față de împrejurarea că prin încheierea de strămutare a pricinii au fost păstrate ca valabile toate actele procedurale efectuate anterior strămutării, inclusiv încheierile de ședință prin care s-a statuat asupra respingerii excepțiilor inadmisibilității, lipsei de interes a reclamanților și a lipsei de calitate procesuală activă a reclamanților, tribunalul a procedat la examinarea fondului pricinii. Pe acest aspect, cu referire la situația juridică a imobilului în litigiu, s-a constatat că, potrivit CF Cluj, imobilul constând din casă cu două etaje și cu 350 stj. s-a aflat inițial, urmare a unui contract de vânzare-cumpărare perfectat în anul 1938, în coproprietatea, în părți egale, a E.R.-C.

de Rit Latin din Alba Iulia și a Fondului de Pensii al profesorilor romano-catolici, administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin din Alba Iulia. Conform mențiunilor din cartea funciară, în anul 1968, imobilul a fost preluat de Statul român în temeiul Decretului nr. 221/1960 și Decretului nr. 712/1966, fiind ulterior dezmembrat, apartamentat și deschise cărți funciare individuale pentru fiecare apartament. Apartamentele au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 foștilor chiriași (reclamanții și intervenienții din prezenta cauză), pentru ca, mai apoi, în contextul apariției O.U.G. nr. 94/2000, A.R.-C. de Alba Iulia, în calitate de succesoare a fostului proprietar tabular al cotei de 1/2 parte, E.R.-C.

de Rit Latin din Alba Iulia, să promoveze acțiuni în justiție în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, acțiuni ce au fost integral sau parțial admise, respectiv în limita cotei de 1/2 parte și desființate, pe cale de consecință, contractele de vânzare-cumpărare. În considerentele sentințelor și deciziilor pronunțate de instanțe, acestea au reținut constant că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în anul 1968 de la cele două persoane juridice menționate anterior, potrivit elementelor de carte funciară, în temeiul Decretelor nr. 221/1960 și nr. 712/1966, circumscriindu-l astfel categoriei imobilelor preluate în mod abuziv, în sensul reglementat de O.U.G. nr. 94/2000 și solicitat spre retrocedare de A.R.-C.

de Alba Iulia. Contractele de vânzare-cumpărare perfectate în baza Legii nr. 112/1995 pentru apartamentele în litigiu au fost apreciate ca lovite de nulitate absolută, în temeiul art. 1/2 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 corelat cu art. 948 pct. 4 și art. 966 - 968 C. civ., dat fiind că obiectul material al vânzărilor exceda domeniului de reglementare al Legii nr. 112/1995 ce îngăduia expres vânzarea, conform art. 1 și 9, doar a imobilelor cu destinație de locuință ce au aparținut unei persoane fizice și nu unei persoane juridice. S-a constatat că în prezentul litigiu, deși reclamanții pretind că preluarea imobilului de către stat s-a realizat în cu totul alt mod decât cel evidențiat CF Cluj, respectiv, prin naționalizarea sa în anul 1948, trecerea în administrarea Ministerului învățământului, ulterior fiind restituit către S.R.-C.

prin Ordinul nr. 82506/1950 al Ministerului Învățământului Public, S. care, mai apoi a procedat la efectuarea unei oferte de donație acceptate a imobilului către Sfatul Popular al orașului Cluj, (donație care, în opinia reclamanților conferă un caracter pe deplin legal preluării de către Stat), susținerile nu pot fi reținute. Și aceasta, deoarece la epoca operațiunilor juridice pretins a fi purtat asupra imobilului litigios, operațiuni neînscrise în cartea funciară însă, era în vigoare Decretul-lege nr. 115/1938 care prin art. 17 alin. (1) reglementa efectul constitutiv de drepturi al înscrierilor în cartea funciară, potrivit cu care drepturile reale, inclusiv cel de proprietate luau naștere numai prin înscriere în cartea funciară, ceea ce în speță nu s-a realizat.

Totodată, s-a constatat că în privința modalității și caracterului preluării imobilului litigios de către stat, au tranșat deja irevocabil instanțele de judecată prin hotărârile pronunțate în desființarea actelor de înstrăinare a apartamentelor, sens în care concluzia naturii abuzive a preluării apte să atragă incidența O.U.G. nr. 94/2000, se impune și în prezenta cauză prin efectul pozitiv al lucrului judecat, paralizând astfel pretențiile reclamanților. O statuare contrară în privința caracterului preluării imobilului de către stat ar contrazice cele deja tranșate în acest sens cu forța lucrului judecat, încălcând astfel prezumția reglementată cu valoare de principiu de art. 1200 pct. 4 C. civ., care are caracter absolut și irefragabil.

Deși reclamanții și intervenienții tind a acredita ideea preluării neabuzive a imobilului litigios, făcând trimitere la Decizia nr. 485/R/2007 a Curții de Apel Cluj, care a constatat că în privința imobilelor-corp II și III de clădire aferente imobilului cu nr. top. 107, evidențiat în CF Cluj, situate în Cluj-Napoca, oferta de donație și-a produs efectele odată ce a fost acceptată printr-o hotărâre (act administrativ) al autorității locale, iar Statul a dobândit un titlu valabil, astfel că pentru identitate de rațiune aceeași concluzie trebuie aplicată și speței de față, o atare susținere nu a fost primită. Aceasta, întrucât decizia civilă menționată se referă la cu totul alt imobil decât cel în litigiu, al cărui regim juridic s-a tranșat, la rându-i, irevocabil în cadrul acțiunilor vizând constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

Cu privire la regimul juridic al etajului III al imobilului (evidențiat abia în CF Cluj, urmare a dezmembrării în 1975), interesând pe reclamanții V.A. și M., ce au deținut în proprietate ap. nr. 20 de la acest nivel, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare (desființat prin Sentința civilă nr. 9363 din 14 octombrie 2005 a Judecătoriei Cluj-Napoca, menținută prin Decizia civilă nr. 2265/R din 12 octombrie 2006 a Curții de Apel Cluj), instanța a constatat că și în privința acestui apartament, operează același efect pozitiv al puterii lucrului judecat. Astfel, cum s-a apreciat în mod irevocabil că apartamentul în discuție a fost nelegal plasat, ca și celelalte apartamente din imobil, în sfera de incidență a Legii nr. 112/1995, de vreme ce proprietatea sa la data preluării imobilului de către stat (deci a etajului III implicit) a aparținut pârâtei A.R.-C.

de Alba Iulia și Fondului de Pensii, înseamnă că stabilirea unui alt regim juridic etajului III al imobilului litigios decât cel deja configurat irevocabil, ar conduce în mod nepermis la înfrângerea puterii de lucru judecat. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, care au subliniat interesul în prezenta cauză determinat de protejarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu Statul Român, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, criticând argumentul instanței de fond potrivit cu care ei nu justifică un folos practic în promovarea prezentei acțiuni atâta timp cât prin hotărâri judecătorești irevocabile li s-a repudiat vocația la Legea nr. 112/1995. Relativ la acest aspect, reclamanții au precizat că donația are ca obiect întregul imobil, și prin urmare, dacă doar unul dintre reclamanți ar avea calitate procesuală activă, ar fi suficient pentru admiterea în totalitate a acțiunii.

De asemenea, au arătat că situația juridică a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de foștii chiriași în baza Legii nr. 112/1995 nu este unitară, în sensul că pentru intervenienți nu a fost pronunțată încă o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, iar în cazul altor reclamanți, contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat doar parțial. Apelanții au susținut și faptul că instanța de fond a confundat exigența înscrierii drepturilor reale în cartea funciară sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938 cu cea a titlurilor de dobândire a drepturilor reale, existența dreptului cu existența și valabilitatea titlului, precum și greșita reținere a excepției autorității lucrului judecat privind valabilitatea actului de donație.

Prin Decizia nr. 984/A din 23 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin demersul judiciar promovat de reclamanți, aceștia tind la stabilirea împrejurării preluării imobilului în litigiu de către Statul Român în baza unui alt titlu decât cel înscris în coala CF aferentă imobilului, respectiv în baza unui contract de donație, inițiată chiar de înstrăinător (potrivit susținerilor reclamanților), ceea ce, în opinia lor, ar exclude caracterul abuziv al preluării. Apelanții-reclamanți, alături de intervenienții în interes propriu, sunt foștii chiriași ai apartamentelor ce compun imobilul în litigiu, cumpărate în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995 și pentru care au fost pronunțate, în parte, hotărâri judecătorești irevocabile de desființare a contractelor, efectul pozitiv al puterii lucrului judecat răsfrângându-se și cu privire la cele nesoluționate definitiv.

Sub acest aspect, Curtea a constatat că în mod corect prima instanță, raportându-se la înscrisurile depuse la dosar, a reținut în prealabil că, relativ la modalitatea și caracterul preluării imobilului litigios de către Stat, au tranșat deja irevocabil instanțele de judecată prin hotărârile pronunțate în desființarea actelor de înstrăinare a apartamentelor, sens în care concluzia preluării abuzive a cotei de 1/2 părți ce a aparținut E.R.-C. ca atrăgând incidența O.U.G. nr. 94/2000, se impune, fiind corect reținută în prezenta cauză, prin efectul pozitiv al lucrului judecat, paralizând astfel pretențiile reclamanților. Aceasta, întrucât prezumția reglementată cu valoare de principiu de art. 1200 pct. 4 C. civ., a lucrului judecat, semnifică împrejurarea că o hotărâre irevocabilă exprimă adevărul, neputând fi contrazisă de o altă hotărâre, dând astfel expresie efectului obligativității lucrului judecat.

În consecință, cele statuate irevocabil prin hotărârile judecătorești pronunțate de Curtea de Apel Timișoara relative la modalitatea preluării bunului de către stat se opun prin forța lucrului judecat, nemaiputând fi readusă în discuție legalitatea titlului Statului de preluare a imobilului. În același sens, s-a reținut că readucerea în discuție a regimului juridic al etajului trei al imobilului (evidențiat în Cartea funciară Cluj în urma dezmembrării în anul 1975 și transcrierea lui în altă carte funciară), de către reclamanții V.A. și M., care au deținut apartamentul nr. 20 situat la etajul 3, în baza unui contract de vânzare-cumpărare desființat irevocabil, încalcă efectele puterii lucrului judecat reținut ca atare prin Sentința civilă nr. 9363 din 14 octombrie 2005 a Judecătoriei Cluj-Napoca (menținută prin Decizia civilă nr. 2265/R din 12 octombrie 2006 a Curții de Apel Cluj).

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții, care au formulat critici sub următoarele aspecte: - Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ), atunci când a reținut că regimul juridic al imobilului ar fi fost stabilit cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești pronunțate în soluționarea cererilor privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între reclamanți și reprezentanții statului. Procedând astfel, instanța a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1201 C. civ. și, totodată, a încălcat art. 21 din Constituție, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în ce privește autoritatea de lucru judecat și nesocotirea dispozițiilor art. 1201 C. civ., cercetând oricare dintre hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile anterioare dintre părți, se poate observa că nu se regăsesc elementele lucrului judecat.

În ce privește obiectul în litigiile vizând constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, acesta a constat în "anularea contractelor încheiate cu privire la apartamente situate în imobilul în litigiu", în timp ce în cauza de față acesta constă, printre altele, în "constatarea valabilității actului de donație al imobilului în favoarea Statului". Referitor la cauza juridică, în procesele anterioare purtând asupra nulității contractelor de vânzare-cumpărare, a fost invocat un drept de proprietate asupra apartamentelor în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare, în timp ce în prezentul dosar reclamanții-recurenți pretind un drept de proprietate asupra aceluiași imobil în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu o persoană juridică ce a obținut imobilul ca efect al donației valabile.

Nu este întrunită nici condiția identității de părți în aceeași calitate, întrucât aceasta presupune ca în ambele cauze subiectele de drept să aibă aceeași calitate, de reclamant sau de pârât, "adică să fie de aceeași parte". Or, recurenții au calitatea de reclamanți în prezenta cauză și au avut calitatea de pârâți în litigiile anterioare. - Tot sub aspectul autorității de lucru judecat, instanța a indus ideea că s-ar fi stabilit, în cadrul proceselor referitoare la valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, faptul că imobilul ar fi fost preluat de stat în mod abuziv și deci, donația nu este valabilă. În realitate, în cadrul litigiilor anterioare la care se face referire, nu s-a discutat problema valabilității actului de donație, în esență, contractele fiind anulate pentru că imobilul nu a aparținut unei persoane fizice și, ca atare, era exclus dreptul chiriașului de a opta pentru cumpărarea apartamentelor conform Legii nr. 112/1995.

Chiar dacă incidental s-a arătat că imobilul a fost dobândit de către Stat cu titlu de donație, nu s-a pus problema discutării valabilității acestei donații. Or, chiar dacă o hotărâre judecătorească este prezumată, conform art. 1200 pct. 4 C. civ., că exprimă adevărul, neputând fi contrazisă de altă hotărâre, acest lucru este valabil numai în condițiile în care hotărârea ulterioară poartă asupra unui litigiu identic din punct de vedere al părților, obiectului și cauzei. În mod asemănător, problema etajului III a fost ridicată în prezentul litigiu sub un alt aspect decât cele care au făcut obiectul litigiului finalizat irevocabil. Astfel, recurenții-reclamanți au susținut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 1938, B.A.

a înstrăinat exclusiv etajele I și II, în timp ce etajul III nu a făcut obiectul înstrăinării, în cartea funciară neprocedându-se la înscrierea dreptului de proprietate în favoarea pârâtelor. - Deși reține că nu există hotărâri definitive privind constatarea nulității contractelor față de toți reclamanții, în același timp instanța constată că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat se răsfrânge față de cauzele nesoluționate încă. De altfel, litigii care mai sunt pe rol sunt suspendate până la soluționarea irevocabilă a prezentei cauze, fiind inadmisibil ca aceasta din urmă să fie respinsă "tocmai în considerarea unei ipotetice soluții irevocabile ce urmează a fi pronunțată în aceste litigii". În această ipoteză "ar fi aplicabil inclusiv art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., instanța pronunțându-se practic și asupra a ceea ce nu s-a cerut". - Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) în condițiile în care, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au susținut că imobilul din Cluj-Napoca a ajuns în proprietatea Statului, ca efect al donației valabil încheiate, nepunându-se problema vreunei distincții față de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. - Or, fără să analizeze valabilitatea donației ca titlu de dobândire a imobilului de către Stat, aspect cu care a fost învestită, instanța a trecut la analizarea problemei distincției efectelor pe care le produce preluarea imobilelor de către stat cu sau tară titlu.

Vătămarea cauzată recurenților-reclamanți prin această greșită interpretare a actului juridic dedus judecății este cu atât mai mare cu cât aceștia au adus argumente care demonstrează valabilitatea actului de donație. - Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). În susținerea acestui motiv, recurenții au arătat că, pe parcursul derulării litigiului au invocat ca jurisprudență Decizia civilă nr. 485/R/2007 a Curții de Apel Cluj, prin care s-a admis acțiunea privind constatarea valabilității actului de donație cu privire la un alt imobil, vecin celui din litigiu, decizie pe care instanța nu a luat-o în considerare. Intimații-pârâți A.R.-C. Alba Iulia și C.A.R.-C.

au solicitat, prin întâmpinarea depusă, respingerea recursului, arătând că instanța de apel nu a reținut, cum greșit se susține, autoritatea de lucru judecat, ci puterea pozitivă a lucrului judecat și, pe de altă parte, că prin prezentul proces reclamanții tind la o repunere în discuție a modalității de preluare a imobilului, aspect față de care nu justifică nici calitate și nici interes. De asemenea, intimatul Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului, arătând că ambele hotărâri ale instanțelor de fond au fost pronunțate cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale. Analizând aspectele deduse judecății prin intermediul recursului, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarele considerente: - Susținerea recurenților conform căreia, prin soluția adoptată, instanța ar fi realizat o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1201 C. civ.

este neîntemeiată și se bazează pe o înțelegere eronată a efectelor autorității de lucru judecat. În speță, instanța de apel nu a reținut că ar fi incidență excepția autorității de lucru judecat - în manifestarea efectului extinctiv, negativ al acestei instituții, apt să împiedice o a doua judecată, în condițiile identității de părți, obiect, cauză. De aceea, analiza pe care o fac recurenții pentru a demonstra că în cauză nu se regăsește tripla identitate de elemente reglementată de art. 1201 C. civ. este lipsită de pertinență, fiind fără corespondență în considerentele deciziei recurate. Aceasta, în condițiile în care instanța de apel reține și face aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat și, în mod corespunzător, a dispozițiilor art. 1200 pct. 4 C. civ.

Referirea la norma legală menționată înseamnă că, ceea ce a statuat o instanță în legătură cu un aspect litigios se impune într-o judecată ulterioară - fără posibilitatea de a mai fi contrazis de părți sau de a fi reluată dezbaterea judiciară - astfel încât soluția din al doilea proces trebuie să se sprijine pe ceea ce a fost deja dezlegat jurisdicțional anterior. Funcția autorității de lucru judecat, constând în asigurarea stabilității juridice, vine să garanteze evitarea contrazicerilor nu numai dintre dispozitivul hotărârilor judecătorești (prin intermediul excepției autorității de lucru judecat), ci și între considerentele hotărârilor (prin intermediul efectului pozitiv al prezumției de lucru judecat).

Cele două funcțiuni - negativă și pozitivă - ale lucrului judecat dau expresie regulilor fundamentale, potrivit cărora o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio) și, respectiv, o constatare judecătorească, în sensul de soluție dată raporturilor deduse judecății, nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, întrucât ea este prezumată ca fiind expresia adevărului judiciar (res iudicatapro veritate accipitur).

În mod eronat, sub acest din urmă aspect, recurenții, deși recunosc că o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre, susțin că aceasta se poate realiza "numai în condițiile în care hotărârea ulterioară poartă asupra unui litigiu identic din punctul de vedere al părților, obiectului și cauzei". În realitate, este vorba despre efectul negativ la care aceștia fac referire și nu despre efectul pozitiv al autorității de lucru judecat - acesta din urmă manifestându-se atunci când există doar o identitate de chestiune litigioasă (respectiv, un aspect al litigiului tranșat anterior, care este readus în dezbaterea judiciară). În speță, prin noul demers judiciar, recurenții tind să demonstreze că imobilul din Cluj ar fi intrat în proprietatea statului în altă modalitate (respectiv, ca efect al unei donații) decât cea stabilită deja în litigiile care au purtat asupra valabilității contractelor de vânzare-cumpărare ale acestora.

Se tinde la a se demonstra că preluarea de către stat a fost una valabilă (neabuzivă) și, ca atare, pârâții nu ar fi îndreptățiți la măsuri reparatorii conform O.U.G. nr. 94/2000. Un asemenea demers vine să contrazică ceea ce au statuat deja instanțele anterioare, atunci când au analizat valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare. Contrar susținerii recurenților, în toate hotărârile pronunțate anterior (și care au constatat nulitatea totală sau în limita unei cote de 1/2 a contractelor de vânzare-cumpărare respective) s-a reținut că imobilul intră în sfera de reglementare a O.U.G. nr. 94/2000, ca bun ce a aparținut cultului religios, fiind suspus retrocedării în condițiile acestui act normativ special.

De asemenea, în ce privește temeiul preluării bunului, s-a statuat că el a fost unul nevalabil, reprezentat de dispozițiile Decretului nr. 218/1960 și nr. 712/1966 (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 2137/R/2006, Decizia nr. 2104/R/2006, Decizia nr. 2232/R/2006, Decizia nr. 2230/R/2006, Decizia nr. 521/R/2006, Decizia nr. 1359/R/2006, Decizia nr. 1407/R/2006, Decizia nr. 365/R/2007, Decizia nr. 2110/R/2006, toate ale Curții de Apel Cluj). - Susținerea că în litigiile anterioare nu s-ar fi discutat problema valabilității actului de donație și că, astfel, ar fi înlăturată autoritatea de lucru judecat pe chestiunea referitoare la temeiul preluării imobilului, nu poate fi reținută.

Aceasta întrucât, invocarea donației ca temei al preluării și ca reprezentând titlu valabil pentru stat, a fost făcută în parte din procesele anterioare, în funcție de apărările pe care și le-au construit pârâții (reclamanții din prezenta cauză), iar instanțele au stabilit că nu poate fi vorba de un titlu valabil, în absența formei autentice cerute de art. 813 C. civ. (în acest sens, Deciziile nr. 365/R din 21 februarie 2007, nr. 1407/R/2006, nr. 1359/R/2006, nr. 521/R/2006, nr. 2232/R/2006, nr. 2231/R/2006, nr. 2104/R/2006 ale Curții de Apel Cluj). Pe de altă parte, reclamanții care nu s-au apărat astfel în litigiile anterioare tind, de fapt, la punerea în valoare a unui mijloc de probă, a unei apărări, care nu este însă aptă, pe motiv că nu a fost valorificată în procese deja desfășurate, să deschidă calea unei noi judecăți (întrucât mijlocul de probă nu se confundă și nu se suprapune cauzei juridice).

Verificările efectuate deja de instanță în legătură cu temeiul preluării - într-un cadru procesual în care au participat reclamanții din prezenta cauză și cărora li se opune astfel rezultatul judecății - nu mai pot fi combătute decât cu încălcarea autorității de lucru judecat. - Tot astfel, susținerea potrivit căreia problema etajului III al imobilului ar fi fost ridicată în prezentul litigiu sub un cu totul alt aspect decât cel care a făcut obiectul procesului anterior, este neîntemeiată. Pretinzându-se că numitul A.B.

ar fi înstrăinat doar etajele I și II din imobil, că etajul nr. III nu a fost înscris în cartea funciară și că, în absența unei asemenea înscrieri înseamnă că A. nu ar fi dobândit dreptul de proprietate, se contestă, de fapt, ceea ce s-a statuat în litigiul vizând valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. 20 situat la etajul III, respectiv, faptul că preluarea s-a făcut de la un cult religios și, ca atare, regimul juridic al imobilului îl situează sub incidența O.U.G. nr. 94/2000 (conform Deciziei nr. 2265/R din 12 octombrie 2006 a Curții de Apel Cluj). - Este nefondată și critica vizând extinderea, de o manieră nepermisă, a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, cu privire la situația acelor reclamanți față de care nu există încă hotărâri irevocabile.

Contrar susținerii recurenților, litigiile vizând valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare au primit soluții irevocabile (conform deciziilor menționate anterior și aflate la dosar fond). În faza recursului s-a făcut precizarea că un singur dosar (privind pe moștenitorii reclamantei T.A.) ar fi încă pe rolul instanței, având suspendată judecata până la soluționarea prezentului litigiu. Or, adoptarea unei asemenea poziții procesuale nu poate pune obstacol judecății în prezenta cauză și, în același timp, extinderea efectului pozitiv este dată de natura obiectului material al pricinii, care este parte dintr-un întreg (ceea ce înseamnă că, din punct de vedere juridic, pars est in toto).

Altfel spus, statuându-se un anumit regim juridic al imobilului în întregul lui - respectiv, preluarea acestuia de către stat în baza unui anumit titlu - nu se poate pretinde o situație juridică distinctă pentru un anume apartament din respectivul imobil, în condițiile în care preluarea nu s-a făcut separat, pe unități locative, ci a vizat imobilul în ansamblul lui. Înseamnă că, din punct de vedere juridic, există identitate de obiect și atunci când este vorba despre partea cuprinsă într-un întreg întrucât, odată realizată verificarea jurisdicțională cu privire la întreg nu se poate pretinde contrariul pentru parte din acesta. De aceea, aprecierea recurenților în sensul extinderii "nepermise" a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat este neîntemeiată, formulată cu ignorarea modalității în care se răsfrânge, în asemenea ipoteze, rezultatul statuărilor jurisdicționale.

Totodată, invocarea sub acest aspect a dispoz. art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este nefundamentată juridic, nefiind vorba în speță, astfel cum s-a dezvoltat anterior, de incidența vreunei ipoteze a textului procedural menționat. - Susținerea recurenților că, prin soluția adoptată, ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 21 din Constituție, ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la accesul liber la justiție, nesocotește faptul că acest drept nu este unul absolut și că exercitarea lui trebuie să se facă în limitele și cu exigențele prevăzute de lege. Dând eficiență efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, instanța nu a încălcat accesul la justiție și nu a refuzat judecata, ci a realizat-o cu respectarea unuia din principiile fundamentale ale dreptului, care stă la baza stabilității raporturilor juridice.

Or, accesul liber la justiție se află sub semnul preeminenței dreptului, ceea ce presupune inclusiv securitatea raporturilor juridice și faptul că aspectele litigioase tranșate de o instanță de judecată nu mai pot fi repuse în discuție. Pentru toate considerentele expuse anterior, aspectele de nelegalitate subsumate de recurenți motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au fost găsite nefondate. - Este, de asemenea, lipsită de fundament juridic critica formulată de recurenți cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Nesocotind exigențele textului procedural, care permite modificarea unei hotărâri, atunci când aceasta a denaturat un act juridic (în sensul material al acestuia, de negotium iuris) ale cărui clauze sunt clare și neîndoielnice, recurenții fac referire, în cadrul acestui motiv de recurs, la "cererea de chemare în judecată și la toate actele depuse la dosar" prin care au susținut că imobilul din Cluj a ajuns în proprietatea Statului, ca efect al donației valabil încheiate. Dezvoltând apoi argumente pentru care consideră că a existat o donație și că aceasta a fost valabil încheiată, recurenții repun în discuție temeiul preluării bunului de către stat, aspect care, așa cum s-a arătat anterior, nu mai poate face obiect al dezbaterii judiciare.

- Critica referitoare la nemotivarea hotărârii și la incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este, de asemenea, neîntemeiată. Astfel, recurenții pretind, pentru a susține incidența motivului de recurs menționat, că au invocat, pe parcursul derulării litigiului, ca jurisprudență, Decizia civilă nr. 485/R/2006 a Curții de Apel Cluj, prin care s-a admis acțiunea privind constatarea valabilității contractului de donație cu privire la un alt imobil, vecin cu cel din litigiu. Cu toate acestea, instanța care avea de rezolvat o problemă de drept similară nu a luat-o în considerare, pentru a asigura respectarea "principiului coerenței jurisprudențiale". Sub acest aspect, instanța fondului a reținut că respectiva decizie nu poate fi luată în considerare și nu poate influența judecata în prezentul litigiu, deoarece vizează un alt imobil.

Într-adevăr, așa cum recurenții înșiși recunosc, aceștia nu au invocat respectiva hotărâre cu autoritate de lucru judecat, ci ca "jurisprudență", fiind vorba de un litigiu cu privire la un alt imobil. Or, asemenea aspecte, de incoerență a practicii judiciare - dacă ar fi reale și dacă s-ar verifica în condiții de identitate a situației juridice - nu se constituie în aspecte de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. Ca atare, potrivit considerentelor arătate, se va constata caracterul nefondat al tuturor criticilor formulate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.A., P.A., P.F., G.A., etc. și de intervenienții G.N.A., G.S.A., N.l., împotriva Deciziei nr. 984/A din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Obligă pe recurenți la 4.000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimații-pârâți A.R.-C. Alba Iulia și C.A.R.-C. de Alba Iulia. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2012. Procesat de GGC - CL