ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4747/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4747/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 28 noiembrie

2008 pe rolul Tribunalului Cluj și precizată ulterior, reclamantul

Ordinul F.R. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, O.J.C.A.

Cluj, C.A. Cluj și C.J.C.A. Cluj și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe

care o va pronunța, în temeiul art. 480 C. civ., să oblige pârâții să-i restituie

reclamantului, în deplină proprietate și posesie, imobilele înscrise în CF nr. RR

Cluj A+1, nr. top. N și imobilele înscrise în CF nr. PP Cluj A+1, nr. top. M.

Prin sentința civilă

nr. 76 din 27 ianuarie 2011, Tribunalul Cluj a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și a

respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților O.S.P.A. și C.Ag. a Județului Cluj.

A admis acțiunea formulată

împotriva pârâților C.A., O.S.P.A., C.Ag. a Județului Cluj și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Cluj și în consecință:

A obligat pârâții să-i

predea reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul casă și teren înscris

în CF nr. RR Cluj, A+1, nr. top. N și imobilul înscris în CF nr. PP cu nr. top.

M, A+1.

A respins cererea reclamantului

privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, Tribunalul a reținut că instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., astfel încât calitatea procesuală pasivă

revine celui care stăpânește, ca posesor sau chiar ca detentor, bunul revendicat.

Din probele administrate

în cauză rezultă că imobilele revendicate sunt deținute de pârâții Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, C.A. Cluj, C.Ag. (fostul O.J.C.A.)

și O.S.P.A. Cluj, astfel încât aceștia au calitate procesual pasivă în prezentul

litigiu.

Pe fondul cauzei, instanța

a reținut că asupra imobilelor înscrise în CF nr. RR Cluj, A+1, nr. top. N și în

CF nr. PP cu nr. top. M, A+1 figurează ca proprietar tabular M.F., astfel cum atestă

copiile colilor funciare depuse la dosar.

Reclamantul este continuatorul,

cu personalitate juridică, a proprietarului tabular, fiind o entitate aflată în

subordinea Ordinului F., împrejurare care rezultă din adresele comunicate de Ministerul

Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național - Secretariatul de Stat pentru Culte

și Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia.

Cu toate că nu există

o dovadă a actului de preluare de către stat și cu toate că statul nu și-a intabulat

niciodată dreptul de proprietate asupra acestor imobile, în fapt, această preluare

a avut loc anterior anului 1955, imobilele fiind deținute în prezent de pârâții

Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, C.A., C.Ag. Cluj și O.S.P.A.

În lipsa unui act întocmit

de autoritățile de la acea vreme, există prezumția că imobilele din litigiu a fost

preluate abuziv.

Este real că, referitor

la imobilele ce au aparținut cultelor religioase din România, a fost prevăzută o

procedură specială prin adoptarea O.U.G. nr. 94/2000, aprobată, modificată și completată

prin Legea nr. 501/2002, modificată prin Titlul II al Legii nr. 247/2005 și că situația

supusă analizei instanței de către reclamant se încadrează în ipoteza reglementată

de acest act normativ.

Reclamantul a promovat,

însă, prezenta cerere, prevalându-se de dispozițiile dreptului comun, respectiv

de prevederile art. 480 C. civ.

Din această perspectivă,

instanța reține că reclamantul a demarat procedura specială prevăzută de O.U.G.

nr. 94/2000 în urmă cu aproximativ 8 ani, fără ca cererea sa să fie în vreun fel

soluționată până în prezent de către Comisia Specială instituită în acest scop.

Mai mult, reclamantul

a promovat în cursul anului 2004 acțiunea înregistrată sub nr. 4276/2004 la Tribunalul

Cluj având ca obiect aceleași pretenții, acțiune soluționată prin respingerea ei

ca prematură, conform deciziei civile nr. 728/2005 a Curții de Apel Cluj, apreciindu-se

că reclamantul trebuia să urmeze procedura specială prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000,

fără a se analiza pe fond cererea sa.

Art. 6 alin. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale garantează fiecărei

persoane dreptul la un proces echitabil. Simplul fapt că partea interesată a avut

la dispoziție căi de recurs interne nu satisface exigențele art. 6 alin. (1) din

Convenție, ci se impune ca gradul de acces asigurat de legislația națională să fie

suficient pentru a le asigura părților interesate „dreptul la o instanță”, dat fiind

principiul supremației dreptului într-o societate democratică.

Ingerința în dreptul reclamantului

de acces la o instanță judecătorească nu a fost proporțională cu scopul urmărit,

în condițiile în care, prin decizia civilă nr. 728/2005, Curtea de Apel Cluj, i-a

opus acestuia existența procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 și nici în prezent,

după mai mult de 8 ani de la inițierea procedurii administrative respective, cererea

reclamantului nu a fost soluționată în vreun fel.

Ca atare, reclamantul

este îndreptățit să formuleze prezenta acțiune prevalându-se de dispozițiile dreptului

comun, în speță ale art. 480 C. civ.

Lipsirea de un bun, în

absența oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenție, or, din jurisprudența Curții, rezultă că, atunci când statul

nu mai poate restitui imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent

prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să i se plătească reclamantului

despăgubiri bănești.

Este adevărat că pârâții

au edificat construcții noi, însă ei nu au învestit instanța cu vreo cerere sub

acest aspect, deși aveau posibilitatea și cadrul legal să o facă. Chiar și ulterior

soluționării prezentei cauze, pârâții își pot valorifica eventualele pretenții asupra

construcțiilor edificate, utilizând mijloacele juridice corespunzătoare.

Pe de altă parte, aceste

construcții nu au fost înscrise în cartea funciară, iar pretențiile reclamantului

se referă exclusiv la imobilele înscrise în favoarea sa în evidențele funciare.

Prin urmare, acțiunea

în revendicare promovată de reclamant este admisibilă, în temeiul art. 480 C.

civ. și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, imobilele putând

fi readuse în patrimoniul reclamantului, fără ca prin aceasta să se aducă atingere

dreptului de proprietate al altei persoane sau securității raporturilor juridice.

Împotriva acestei sentințe,

au declarat legal apel pârâții împotriva cărora acțiunea a fost admisă, respectiv

C.A. Cluj, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, C.Ag. a Județului Cluj

și O.S.P.A. Cluj.

Prin decizia civilă

nr. 260/A din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Cluj a admis apelurile formulate și

a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamantului față

de pârâții-apelanți, menținând restul dispozițiilor sentinței.

A obligat reclamantul

intimat la plata către pârâta apelantă C.Ag. a Județului Cluj a sumei de 1.500 RON

cheltuieli de judecată în apel și a respins cererea formulată de intimatul Ministerului

Agriculturii și Dezvoltării Rurale privind acordarea cheltuielilor de judecată în

apel.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea de Apel a reținut că hotărârea primei instanțe este nelegală în

ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității acțiunii. Considerentul

că legea specială nu s-a dovedit eficientă, procedura administrativă nefiind finalizată

de 8 ani este unul greșit, întrucât reclamantul are deschisă calea acțiunii în justiție

și împotriva refuzului nejustificat al organului administrativ de a-i soluționa

cererea de restituire, respectiv calea contenciosului administrativ, în temeiul

art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile

care au aparținut cultelor religioase din România, combinat cu art. 1 alin. (1),

art. 2 alin. (1) lit. f) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, a

fost greșit invocată de prima instanță în argumentarea soluției asupra excepției,

deoarece, așa cum rezultă din considerentele acesteia, o acțiune de drept comun

nu este admisibilă în condițiile existenței unei legi speciale de restituire, excepție

făcând situația în care reclamantul nu a putut beneficia, din motive mai presus

de voința sa, de dispozițiile legii speciale, ceea ce nu este cazul, fiind formulată

cerere de restituire, nesoluționarea acesteia în termenul prevăzut de lege nedeschizând

calea unei acțiuni de drept comun, în condițiile în care refuzul nejustificat al

soluționării cererii poate fi atacat în contencios.

S-a mai reținut că

singura problemă care s-ar putea ridica este cea rezultând din reglementarea cuprinsă

în legea specială referitoare la persoanele abilitate să formuleze cereri de restituire,

această persoană fiind centrul de cult, și nu reclamantul, ordin călugăresc. Curtea

de Apel a apreciat că acesta nu constituie un impediment în ceea ce privește accesul

la justiție al reclamantului, întrucât nu s-a susținut existența unor divergențe

între acesta și notificator. Oricum, însă, fiind fostul proprietar al imobilului,

conform susținerilor sale, notificarea ar fi formulată de centrul de cult în reprezentarea

sa, având, astfel, calitate să exercite acțiune în contencios, dreptul comun neconstituind

singura posibilitate de acces în justiție.

De altfel, așa cum reține

prima instanță, părțile s-au mai judecat într-un proces având același obiect și

aceeași cauză, acțiunea reclamantului fiind respinsă ca prematură prin decizia civilă

nr. 728/2005 a Curții de Apel Cluj, cu motivarea că retrocedarea imobilelor ce au

aparținut cultelor religioase poate fi făcută numai în condițiile legii speciale

de restituire, respectiv cele prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, iar reclamantul nu

a uzat de dispozițiile acestei legi.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul

Ordinul F.R.

Prin motivele de recurs,

se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Prin decizia recurată

a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acest drept

este definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acest drept nu înseamnă un

acces formal la un tribunal, ci dreptul de a primi un răspuns, o rezolvare a problemei

deduse judecății.

Or, reclamantului Ordinul

F. i se respinge dreptul de a-și vedea problema dedusă judecății soluționată pe

fond, cererea sa fiind respinsă, fie ca prematură, fie ca inadmisibilă.

În lipsa oricărui act

de preluare a bunurilor în litigiu, acțiunea în revendicare este cea mai importantă

cale de redobândire a posesiei bunului.

În plus, prezumția înscrisă

în Legea nr. 7/1996, conform căreia conținutul cărții funciare se consideră exact

în favoarea proprietarului înscris atâta timp cât nu se dovedește contrariul, nu

a fost răsturnată, iar acțiunea în contencios aparține doar titularului cererii,

Centrului de Cult Arhiepiscopia Româno-Catolică Alba Iulia.

Se susține și încălcarea

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece,

în condițiile în care pârâții nu pot demonstra dobândirea în condiții legale a dreptului

de proprietate, acțiunea în revendicare a proprietarului nu poate fi respinsă.

Analizând decizia recurată

în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1 din Ordonanța

de Urgență nr. 94 din 29 iunie 2000 astfel cum a fost aprobată prin Legea nr.

501 din 11 iulie 2002, „imobilele care au aparținut cultelor religioase din România

(...) altele decât lăcașele de cult (...) se retrocedează foștilor proprietari,

în condițiile prezentei ordonanțe de urgență”.

Reclamantul

Ordinul F.R.

a învestit instanțele cu o cerere în revendicare,

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., obiectul

material al cererii de chemare în judecată fiind reprezentat de.

imobilele înscrise în CF nr. RR Cluj A+1, nr. top. N și imobilele

înscrise în CF nr. PP Cluj A+1, nr. top. M.

Reclamanta nu a finalizat

procedura reglementată de Ordonanța de Urgență nr. 94 din 29 iunie 2000 aprobată

prin Legea nr. 501 din 11 iulie 2002 pentru redobândirea imobilelor ce au aparținut

cultului religios și sunt aflate în prezent în proprietatea statului, ci a sesizat

instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare fundamentată pe dispozițiile

dreptului comun.

În mod corect instanța

de apel a considerat că în condițiile concrete ale cauzei, o astfel de cerere nu

putea fi promovată.

Prin decizia în interesul

Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenței unei

opțiuni între aplicarea legii speciale și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

și anume C. civ.

S-a

concluzionat că

opinia

unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă

și că acele persoane care nu au urmat procedura legii speciale sau care nu au declanșat

în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea

în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece ignoră principiul de drept

care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus

derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în decizia

pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru o anumită

categorie de imobile s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială,

derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Prin urmare, printr-o

decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, secțiile unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

au stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea generală că acesta

se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Ordonanța de Urgență

nr. 94 din 29 iunie 2000 aprobată prin Legea nr. 501 din 11 iulie 2002 are, în privința

imobilelor ce intră sub incidența sa, caracterul unei legi speciale, care, după

intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate

pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în

sfera sa de reglementare.

Împrejurarea că legea

specială prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile

nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, pentru că decizia Comisiei speciale de retrocedare poate fi

atacată cu contestație la instanța judecătorească, în condițiile reglementate de

actul normativ special.

Tot astfel, așa cum în

mod corect a reținut instanța de apel, și împotriva refuzului nejustificat al organului

administrativ de a-i soluționa cererea de restituire, reclamantul are deschisă calea

unei acțiuni în justiție, astfel încât nici în această ipoteză nu s-ar putea susține

că ar fi privat de drepturile reglementate de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În ceea ce privește susținerea

recurentului fundamentată pe prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține, în acord cu jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar,

ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (cauza A. și alții contra

României - hotărârea din 12 octombrie 2010). Or, reclamantul nu este beneficiarul

unei astfel de hotărâri, hotărâre care nu poate fi suplinită de înscrierile existente

în cartea funciară.

În plus, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte

ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei proceduri

speciale de restituire a bunurilor preluate de stat nu vine în conflict cu norma

europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate

de stat.

Fiind reglementată prin

norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei

proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate

pe dreptul comun în materie.

Prin urmare, pentru considerentele

expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

recursul declarat, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga recurentul la

plata a câte 1.600 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimații-pârâți

O.S.P.A. Cluj și respectiv, C.A. Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul

Ordinul F.R.

împotriva deciziei

civile nr. 260/A din 16 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă

și asigurări sociale, pentru minori și familie, ca nefondat.

Obligă pe recurentul-reclamant

la plata a câte 1.600 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimații-pârâți

O.S.P.A. Cluj și respectiv C.A. Cluj.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie

2012.