ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6594/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 72 din 25 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Județul Cluj, K.E. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a admis excepția lipsei de interes a reclamantei cu privire la petitul de constatare a preluării abuzive a imobilului. S-au admis excepțiile inadmisibilității acțiunii în revendicare, precum și a prescripției dreptului la acțiune pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare și rectificare CF. S-a respins excepția netimbrării acțiunii. S-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta R.F., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca prin Primar și Municipiul Cluj-Napoca în nume propriu și ca reprezentant al Statului Român și ca mandant al SC C.A.

SA, Județul Cluj prin președintele Consiliului Județean și Consiliul Județean Cluj prin președinte, T.P., K.E., M.M.T., C.O., C.A., M.A.T., M.O.L., C.V., V.C. Reclamanta F.R. a fost obligată să plătească, în favoarea pârâților C.O. și C.A., suma de 2000 RON, pârâtei K.E. suma de 2500 RON și pârâtei M.M.T. suma de 2975 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a apreciat că, fiind vorba de o acțiune în revendicare, calitate procesuală pasivă ar avea Statul Român prin Consiliul local al municipiul Cluj-Napoca, care a fost proprietarul apartamentelor în litigiu.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei K.E., s-a constatat că pârâta are calitatea de promitentă cumpărătoare a apartamentului nr. X1. din imobilul în litigiu, calitate ce nu îi conferă dreptul de proprietate sau un alt drept real, ci doar dreptul de a cere încheierea contractului. Față de această pârâtă, reclamanta nu a formulat niciun fel de pretenții, astfel că aceasta nu este titulara dreptului cu privire la care reclamanta are pretenții. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Județul Cluj, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată întrucât, pe de o parte, reclamanta nu a formulat pretenții împotriva acestui pârât, iar pe de altă parte, acesta nu este deținător al imobilului în litigiu.

În ceea ce privește excepția netimbrării acțiunii, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată întrucât acțiunea reclamantei, vizând restituirea unui imobil preluat abuziv, este scutită de taxa judiciară de timbru. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege imobilele naționalizate prin Decretul nr. 95/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, atâta timp cât o lege statuează că imobilele preluate de stat în baza cestui act normativ sunt considerate a fi preluate abuziv, acțiunea reclamantei este lipsită de interes. Mai mult, la apariția Legii nr. 10/2001 reclamanta a formulat notificare, iar prin dispoziția de restituire și propunere privind acordarea de despăgubiri nr. D1.

din 15 septembrie 2006 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca s-au restituit în natură apartamentele nr. X2., nr. X3., nr. X4. nr. X5., nr. X6., precum părțile indivize comune aferente înscrise în CF C1. și CF C2. și terenul curte în suprafață de 190 mp. din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. H. Cu privire la apartamentele nr. X1., X7., X8., X9. și X10. și pentru terenul construit aferent acestora s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Această dispoziție a rămas irevocabilă nefiind atacată de către reclamantă. Ulterior emiterii acestei dispoziții, reclamanta a urmat procedura pentru stabilirea și încasarea despăgubirilor, fapt atestat de corespondența purtată cu A.N.R.P.

Prin urmare, cu privire la petitul de constatare a preluării fără titlu a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. H. înscris inițial în CF C3. Cluj, tribunalul a admis excepția lipsei de interes a reclamantei R.F. Analizând pe fond acțiunea, tribunalul a reținut că potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. M1. din 26 mai 2003 emis de B.N.P. Asociați ”M.” după defuncta C.N., decedată la 23 decembrie 1972 au calitatea de moștenitori C.I. în calitate de soț supraviețuitor și F.V., în calitate de fiică. Potrivit certificatului de moștenitor nr. M2. din 5 ianuarie 1989 emis de Notariatul de Stat Cluj în Dosar nr. 256/1989 F.R., în calitate de fiică este unica moștenitoare de defunctului C.I., decedat la 9 mai 1985. În fine, potrivit certificatului de moștenitor nr. 269 din 18 septembrie 1996 după defuncții F.I.

decedat la 24 august 1991 și F.V. decedată la 4 ianuarie 1992 reclamanta este unic moștenitor în calitate de fiică. Potrivit copiei CF nr. C4. Cluj imobilul cu nr. T1. constând din construcție din cărămidă compusă din subsol, parter, două etaje și pod, împărțit ulterior în 13 apartamente a constituit proprietatea numiților C.I. și soția N., apartamentele nr. X2., X3., X1., X4, X10, X6, X7., parter, X8. etajul I, X10. și X11. la etajul II, X12. și X13. la subsol. Apartamentul nr. X9. situat la etajul I a constituit proprietatea soției lui F.I. născută C.V. În baza Decretului nr. 92/1950 toate cele 13 apartamente au trecut în proprietatea Statului Român în folosința și administrarea Sfatului Popular al orașului Cluj.

În baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare cumpărare nr. V1. din 3 decembrie 1996 încheiat între SC C. SA, în calitate de mandatar al Statului Român prin Consiliul local și T.P., pârâta a devenit proprietarul apartamentului nr. X1., anterior deținând acest apartament cu titlu de chirie. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. V2. din 16 aprilie 1998 încheiat între SC C. SA, în calitate de mandatar al Statului Român prin Consiliul local și N.M.M.T. pârâta devenit proprietare apartamentului nr. X10. Prin dispoziția nr. 249 din 18 iunie 209 emisă de Consiliul Județean prin Președinte s-a admis schimbarea numelui de familie al numitei N.M.M.T. din N.M. în M. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. V3.

din 6 aprilie 1997 încheiat între SC C. SA, în calitate de mandatar al Statului Român prin Consiliul local și M.A.T. și M.O.L., pârâții au devenit proprietarii apartamentului nr. X7. Prin contractul de vânzare cumpărare nr. V4. din 19 decembrie 1996 încheiat între SC C. SA, în calitate de mandatar al Statului Român prin Consiliul local și C.O. și A., pârâții au devenit proprietarii apartamentului nr. X6. În fine, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. V5. din 14 aprilie 1997 încheiat între SC C. SA, în calitate de mandatar al Statului Român prin Consiliul local și C.V., pârâta a devenit proprietara apartamentului nr. X8. Prin sentința civilă nr. 2519/2008 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosar nr. 10334/211/2007 s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta V.C.

împotriva pârâtei C.V. care a fost obligată să semneze în favoarea reclamantei contract autentic de întreținere pentru apartamentul nr. 8 situat în Cluj-Napoca, str. H., jud. Cluj înscris în CF C5. Cluj, nr. T1./1/VIII, în caz contrar s-a dispus ca hotărârea să țină loc de contract autentic. S-a dispus totodată și înscrierea în CF a dreptului de proprietate astfel obținut cu titlul de drept de întreținere și a dreptului de uzufruct viager în favoarea pârâtei. Potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța a reținut că pot face obiectul unei acțiuni în revendicare imobilele preluate fără titlu valabil doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. În speță, imobilul în litigiu face obiectul unei legi speciale de reparație - Legea nr. 10/2001.

De altfel, reclamanta nu este străină de acest aspect, întrucât a uzat de această procedură, fiindu-i restituite un număr de 8 apartamente, pentru apartamentele în litigiu propunându-se acordarea de despăgubiri. În legătură cu concursul între Legea nr. 10/2001 și acțiunea de drept comun în revendicare, instanța de fond a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin decizia nr. 33/2008, din cuprinsul căreia reiese că, pentru a formula o acțiune în revendicare pe dreptul comun, este necesar să existe neconcordanțe între legea specială și C.E.D.O. și să nu fie afectate drepturile de proprietate sau securitatea raporturilor juridice. Cu privire la prima condiție, tribunalul a apreciat că nu este îndeplinită în cauză.

Reclamanta susține că Legea nr. 10/2001 încalcă art. 1 din Protocolul 1 întrucât se eludează obligația statului de a repara măsurile ilegale prin restituțio in integrum. Astfel, în cauzele pronunțate, C.E.D.O. a statuat că recunoașterea dreptului de proprietate presupune nu numai restituirea bunului, ci și acordarea unei compensații echitabile. Ori în speță, reclamantei i s-a recunoscut dreptul la o compensație echitabilă pentru bunul revendicat, compensație care constă în valoarea de circulație a imobilului, propusă a fi acordată în condițiile Tilului VII al Legii nr. 247/2005. Contrarietatea dintre art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 modificată și art. 19 alin. (1) din același act normativ și C.E.D.O.

nu există. De altfel, reclamanta a susținut doar existența unei contrarietăți, fără a explica în ce constă aceasta. S-a reținut că nu este îndeplinită nici a doua condiție, aceea de a nu fi încălcat un alt drept de proprietate sau securitatea raporturilor juridice. În cauză, toate apartamentele revendicate sunt vândute, deci constituie dreptul de proprietate al altor persoane, iar prin petitul de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare cu privire la apartamentele revendicate se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice. În aceste condiții, instanța a apreciat că formularea unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 și art. 481 C. civ.

nu mai este posibilă, respingând acest petit ca inadmisibil. Cu privire la petitul de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, tribunalul a apreciat că acesta este prescris. Contractele a căror constatare a nulității absolute se cere au fost încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Pentru a proteja securitatea raporturilor juridice civile, prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an, termen prelungit succesiv. Reclamanta nu a formulat acțiune în termenul special, astfel că o acțiune întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă și în acest caz existând un conflict între legea specială și dispozițiile generale, specialul aplicându-se în dauna generalului.

Temeiul invocat pentru constatarea nulității absolute, art. 948 alin. (4) C. civ., nu este aplicabil pârâților cumpărători de bună credință, iar art. 1716 alin. (2) C. civ. se referă la tranzacții și este străin de pricina pendinte. Instanța a apreciat că prin respingerea acestui petit ca prescris, excepția tardivității invocată de Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca nu mai are obiect, cu atât mai mult cu cât legea prevede expres că este vorba de un termen de prescripție și nu de decădere.

Potrivit dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 7/1996 acțiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greșita calificare a dreptului înscris, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credință și prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărții funciare, în termen de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, afară de cazul când dreptul material la acțiunea de fond nu s-a prescris. Prin urmare, instanța a reținut că petitele de rectificare CF sunt prescrise. În ceea ce privește preferabilitatea titlului reclamantei, acest petit a fost respins atâta timp cât reclamantei nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, ea nedeținând un titlu care să fie supus comparării cu titlul pârâților.

Petitele privind constatarea că în masa succesorală rămasă după defuncții antecesori ai reclamantei fac parte și apartamentele în litigiu, înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, și obligarea pârâților să-i lase imobilul în deplină proprietate și pașnică posesie, fiind subsecvente și dependente de soluțiile petitelor respinse, au fost respinse. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta F.R., solicitând admiterea apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii, în sensul admiterii tuturor capetelor de cerere așa cum au fost formulate în fața primei instanțe. Pârâții M.A.T. și M.O.L. au formulat cerere de aderare la apel, prin care au solicitat schimbarea în parte a sentinței, în sensul obligării reclamantei să plătească pârâților suma de 2975 RON cheltuieli de judecată la instanța de fond.

În motivare au arătat că au solicitat, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, culpa procesuală a acesteia fiind dovedită, însă instanța nu făcut nicio mențiune cu privire la cheltuielile de judecată care li se cuvin, ci numai referitor la cheltuielile datorate celorlalți părți. Prin decizia nr. 262/A din 17 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă. S-a admis cererea de aderare la apel formulată de pârâții M.A.T. și M.O.L., fiind obligată reclamanta să plătească pârâților suma de 2.975 RON cheltuieli de judecată, la fondul cauzei.

Cererea intimaților M.A.T. și M.O.L. de acordare a cheltuielilor de judecată pentru cererea de aderare la apel, a fost respinsă întrucât reclamanta F.R., intimată în apelul pârâților amintiți, nu este în culpă procesuală față de omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra cheltuielilor de judecată. În temeiul prevederilor art. 274 C. proc. civ., a fost obligată apelanta F.R., aflată în culpă procesuală față de respingerea apelului său, să plătească intimaților C.O. și C.A. suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat, intimatelor T.P. și K.E. suma de 1.500 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat, intimaților N.M.M.T., M.A.T. și M.O.L.

suma de 1.620 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat, intimatelor C.V. și V.C. suma de 1.500 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat. În considerentele deciziei, s-au reținut următoarele: Referitor la modul de soluționare a excepțiilor, instanța de apel a constatat că relevant este dacă acțiunea poate fi admisă și abia apoi are importanță calitatea procesuală pasivă a pârâților, respectiv indicarea corectă, de către reclamantă și de către instanță, a pârâților care trebuie să stea în judecată. Chiar dacă s-ar constat că modul de soluționarea a excepțiilor s-ar fi făcut greșit, aceasta ar fi fără finalitate atâta timp cât acțiunea, așa cum a fost formulată, nu poate fi admisă față de orice pârât ar fi chemat în judecată reclamanta.

Prin urmare, față de modul de formulare a petitelor, curtea a reținut că prima instanță a soluționat corect excepțiile. În ceea ce privește fondul acțiunii, s-a reținut că, atâta timp cât prin dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se recunoaște caracterul abuziv al preluării imobilelor naționalizate prin decretul nr. 95/1950, reiese că acțiunea reclamantei este lipsită de interes, pentru acest aspect, indiferent că acțiunea este formulată în temeiul dreptului comun sau în temeiul legii speciale, recunoașterea fiind făcută prin chiar acest act normativ pentru toate imobilele preluate în temeiul decretului nr. 95/1950. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta a formulat notificare, notificare soluționată prin dispoziția de restituire și propunere privind acordarea de despăgubiri nr. D1.

din 15 septembrie 2006 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca prin care i s-au restituit în natură apartamentele nr. X2., nr. X3., nr. X9. nr. X10., nr. X11., părțile indivize și terenul aferent. Cu privire la apartamentele nr. X1, X5. - X8. și pentru terenul aferent acestora, s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Prin urmare, reclamanta a apelat deja la dispozițiile legii speciale și nu mai poate, deci, apela la dispozițiile legii generale, anume la o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru că ar apărea că a primit o dublă despăgubire, ceea nu ar crea decât o îmbogățire fără just temei. Pot face obiectul unei acțiuni în revendicare imobilele preluate fără titlu valabil doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Or, în cauză, imobilul în litigiu face obiectul unei legi speciale de reparație, anume Legea nr. 10/2001, iar potrivit deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Doar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unul alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Reclamantei i s-a recunoscut dreptul la o compensație echitabilă pentru bunul revendicat, compensație care constă în restituirea în natură a unei părți din imobil și în valoarea imobilului, propusă a fi acordată în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru apartamentele care nu pot fi restituite în natură. Toate apartamentele revendicate, care nu au fost restituite reclamantei în natură prin dispoziția nr. 3051 din 15 septembrie 2006, sunt vândute, deci constituie dreptul de proprietate al altor persoane, iar prin petitul de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare cu privire la apartamentele revendicate se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice.

Petitul de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare este prescris, dat fiind că prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an, termen prelungit succesiv, iar reclamanta nu a formulat acțiune în termenul special, pe orice temei de nulitate, astfel că o acțiune întemeiată pe dreptul comun este prescrisă, după expirarea termenului de prescripție prevăzut de legea generală, și în acest caz existând un conflict între legea specială și dispozițiile generale, fiind aplicabil termenul de prescripție din legea specială, chiar dacă se invocă dispozițiile dreptului comun, pentru că altfel s-ar ocoli dispoziții imperative, ceea ce nu poate fi admis.

Petitele privind constatarea că în masa succesorală rămasă după defuncții antecesori ai reclamantei fac parte și apartamentele în litigiu, înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei și obligarea pârâților să-i lase imobilul în deplină proprietate și pașnică posesie sunt petite subsecvente și dependente de soluțiile petitelor principale, prin urmare corect au fost respinse, și nu se impunea analiza lor distinctă decât în măsura în care s-ar fi admis petitele principale. Nu orice acțiune întemeiată pe dreptul comun, după promulgarea Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, ci trebuie analizat dacă imobilul nu a făcut nu face obiectul legii speciale sau dacă din anumite considerente, cum ar fi obținerea unui titlu anterior legii speciale, dar care din motive obiective și concrete nu a putut fi restituit, când o acțiune întemeiată pe dreptul comun poate fi admisă.

Nici decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, nu exclude de plano admisibilitatea unei acțiuni în revendicare, în anumite cazuri particulare, dar dă prevalență principiului specialia generalibus derogant. Ceea ce interesează în speță este că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001 și prin urmare nu poate face obiectul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun. Instanța de fond nu a refuzat să respecte investirea determinată de capetele de cerere, și nu a judecat în temeiul Legii nr. 10/2001, ci doar a indicat prevalența legii speciale, iar cu privire la capetele subsecvente a indicat corect că pot fi analizate doar după admiterea capetelor principale, ceea ce nu era cazul.

Chiar dacă s-a solicitat compararea titlurilor, aceasta nu se poate face dat fiind că reclamanta nu are un titlu cu privire la imobilele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, dat fiind că trebuia să ceară în prealabil constatarea nulității contractelor. Nu se poate afirma că nu se aduce atingere nici unui alt titlu de proprietate în cazul în care vânzarea în temeiul Legii nr. 112/1995 nu este desființată, ci doar se compară titlurile, deoarece cumpărătorul în temeiul Legii nr. 112/1995 ar fi lipsit de bunul său efectiv, ceea ce are aceeași finalitate. Revendicarea este imprescriptibilă, dar constatarea nulității contractelor trebuia cerută în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, termen prevăzut din rațiuni de securitate a circuitului civil.

Pentru petitul privind rectificarea în CF intervine prescripție de trei ani, dat fiind că, potrivit art. 36 din Legea nr. 7/1996, acțiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greșita calificare a dreptului înscris, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credință și prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărții funciare, în termen de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere. Chiar dacă acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, sub rezerva celor expuse mai sus cu privire la incidența legii speciale, o acțiune în rectificare de carte funciară împotriva terțelor persoane care și-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credință și prin act juridic cu titlu oneros, este supusă unui termen de prescripție de 3 ani.

Reclamanta a beneficiat de acces la justiție și de o judecata echitabilă cât timp cauza ei a fost analizată prin prisma argumentelor de mai sus care țin seama și de incidența Convenției Europene a Drepturilor Omului, a Protocoalelor ce o completează și de principiul securității circuitului civil. Cu privire la cererea de aderare la apel formulată de pârâții M.A.T. și M.O.L., Curtea de Apel a reținut că la primul dosar al instanței de fond (Dosar nr. 8118/211/2008 al Judecătoriei Cluj-Napoca), înainte de declinare, pârâții menționați au formulat întâmpinare, prin care au solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. În apel s-a depus copia contractului de asistență juridică din data de 25 august 2008 și chitanța din aceeași dată prin care s-a plătit onorariul de avocat în sumă de 2975 RON.

Cu toate acestea instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cereri de acordare a cheltuielilor de judecată. Prin urmare, a reținut instanța de apel, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este întemeiată, prin prisma art. 274 C. proc. civ., reclamanta fiind în culpă procesuală față de respingerea acțiunii. Împotriva deciziei pronunțate în apel au declarat recurs reclamanta F.R. și pârâții M.A.T., M.O.L. În recursul formulat de reclamanta F.R. și întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., sunt formulate următoarele critici: O primă critică vizează faptul că, în mod greșit, instanța de apel a menținut soluția privind admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, ignorând decizia nr. 73/1995 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, jurisprudența C.E.D.O.

(cauza Păduraru contra României), principiul inadmisibilității îmbogățirii fără just temei. Un al doilea motiv de recurs se referă la faptul că instanța de apel s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut (prescrierea dreptului la acțiune pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare) și nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut în subsidiar (constatarea nulității absolute), în temeiul unei norme ce nu este incidentă în cauză, adică art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aceste dispoziții legale fiind de strictă interpretare, aplicabile doar în cazul imobilelor ce intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001. Or, în speță, e vorba de un imobil preluat fără titlu, caz în care dreptul de proprietate nu a fost pierdut, imobil ce nu face obiectul legii speciale de reparație și, prin urmare, nu i se pot aplica prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Mai arată recurenta-reclamantă că instanța de apel a ignorat, astfel, dispozițiile art. 21 din Constituție și art. 6 din C.E.D.O., refuzând să judece un capăt de cerere, prin aplicarea inadmisibilă a unor norme din legea specială, ce nu au incidență în cauza de față. În fine, reclamanta-recurentă critică hotărârea și sub aspectul faptului că, întrucât imobilul în litigiu nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, este ilogic și lipsit de temei legal să se susțină buna credință raportat la acest act normativ, evaluarea legalității prevalând față de alte aspecte. Invocă, în acest sens, cauzele Străin contra României și Maria Atanasiu contra României. Susține, totodată, că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu se poate face o comparare a titlurilor de proprietate, fără a arăta care sunt motivele pe care își întemeiază o astfel de opinie.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâții M.A.T. și M.O.L., se reține că acesta este întemeita în drept pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează doar critica privind neacordarea cheltuielilor de judecată. Astfel, pârâții arată că hotărârea instanței de apel este greșită întrucât s-a respins integral cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, reținându-se că dovada de plată de la dosar apel reprezintă cheltuieli de judecată numai pentru cererea de aderare la apel, în realitate fiind vorba și de cheltuielile pe care le-au efectuat pentru susținerea apărării față de apelul reclamantei. Totodată, mai arată că, deși au avut aceleași reprezentant legal cu cel al intimatei N.M.M.T., cheltuielile de judecată au fost suportate separat, instanța reținând greșit că dovezile de plată aflate la dosar evidențiază doar onorariul de avocat achitat de către intimata menționată.

Investită cu soluționarea recursurilor declarate în cauză, Înalta Curte va analiza cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului reclamantei, invocată de intimatele T.P. și K.E. Susținerea intimatelor, în sensul că, deși recurenta-reclamantă a indicat formal anumite articole din Codul de procedură civilă, motivarea concretă a recursului este inexistentă, nu poate fi primită. Reclamanta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6,7 și 9 C. proc. civ. În principal, criticile formulate de aceasta vizează greșita aplicare a dispozițiilor legale în materia retrocedării imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, ceea ce permite încadrarea lor formală în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., referitoare la aplicarea sau interpretarea greșită a legii. În raport de aceste considerente, precum și ținând seama de dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304, excepția nulității recursului invocată de invocată de intimatele T.P. și K.E. urmează a fi respinsă. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta F.R.

se vădește a fi nefondat pentru următoarele considerente: Analizând mai întâi critica recurentei ce se referă la faptul că instanța de apel s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut (prescrierea dreptului la acțiune pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare) și nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut în subsidiar (constatarea nulității absolute), se constată că aceasta se circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de textul art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Ipotezele sus-menționate au drept scop necesitatea respectării principiului disponibilității procesuale, adică obligația instanței să statueze în cadrul procesual determinat de părți și, în privința obiectului litigiului, pronunțarea în limitele pretențiilor deduse în justiție.

Or, în speță, investită fiind cu cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare , instanța de apel a statuat în limitele învestirii și prin raportate la obiectul litigiului, reținând că pentru acest capăt de cerere dreptul la acțiune s-a prescris, având în vedere termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 . Prin urmare, critica întemeiată pe acest motiv de recurs, se vădește a nu fi fondată, nefiind vorba de o încălcare a principiului disponibilității părților, consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. De altfel, contrar susținerilor recurentei-reclamante, nu i se poate imputa instanței de apel nesoluționarea unui capăt de cerere și, prin aceasta, încălcarea limitelor învestirii prin pronunțarea minus petita.

În primul rând, după modificarea art. 304 pct. 6 prin O.U.G. nr. 138/2000, recursul se poate declara, în caz de nerespectare a limitelor învestirii, doar atunci când instanța a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut, legiuitorul eliminând ipoteza în care instanța nu s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere. A analiza ca motiv de recurs pronunțarea minus petita, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ar presupune a nu da eficiență voinței legiuitorului de a restrânge aria motivelor de recurs și a eluda astfel dispozițiile legale referitoare incidente. În al doilea rând, în speță, curtea de apel , a cărei hotărâre se atacă, nu a rejudecat ea însăși pricina, pentru a se pronunța, astfel, asupra mai multor capete de cerere, ci pricina a fost soluționată de către tribunal, iar instanța de apel nu a avut de verificat decât temeinicia și legalitatea soluției, prin prisma criticilor formulate de apelanți.

Recurenta-reclamantă invocă și motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se dovedește a nu avea incidență în cauză întrucât decizia recurată cuprinde considerentele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția instanței de apel, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin decizia recurată, prin care s-a respins apelul reclamantei, s-a păstrat soluția instanței de fond, inclusiv considerentele de fapt și de drept pe care aceasta și-a întemeiat soluția, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar asupra deciziei recurate pe calea prezentului recurs. În ceea ce privește motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat de recurenta-reclamantă, se constată, de asemenea, că este nefondat, pentru cele ce urmează.

Imobilul în litigiu a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, intrând în sfera de aplicare a art. 2 din Legea nr. 10/2001. Imobilul-construcție a fost împărțit în mai multe apartamente, iar apartamentele rezultate au fost înstrăinate, prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâților-persoane fizice. În această împrejurare, este evident că imobilului de față îi sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar reclamanta avea obligația să urmeze procedura specială reglementată de această lege. De altfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta a formulat notificare, soluționată prin dispoziția de restituire și propunere privind acordarea de despăgubiri nr. D1.

din 15 septembrie 2006, emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, prin care i s-au restituit în natură apartamentele nr. X2., nr. X3., nr. X9. nr. X10., nr. X11., părțile indivize și terenul aferent. Cu privire la apartamentele nr. X1., X10. - X8. și pentru terenul aferent acestora, s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Prin urmare, reclamanta a apelat deja la dispozițiile legii speciale și nu mai poate, deci, apela la dispozițiile legii generale, anume la o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru că ar apărea că a primit o dublă despăgubire, ceea nu ar crea decât o îmbogățire fără just temei. Pot face obiectul unei acțiuni în revendicare imobilele preluate fără titlu valabil doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

În ceea ce privește revendicarea imobilului în litigiu, se constată că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”. Prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială.

Prin urmare, se constată că, în mod corect, instanța de apel a dat eficiență excepției inadmisibilității, întrucât, așa cum în mod constant a statuat practica judiciară, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor nu mai poate fi solicitată decât în temeiul acestei legi, excluzând calea dreptului comun, conform principiului „specialia genralibus derogant”. Doar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unul alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Afirmația reclamantei, conform căreia prin admiterea acțiunii nu ar fi afectat nici un alt drept de proprietate, se reține că nu poate fi luată în considerare, întrucât apartamentele revendicate se află în prezent în proprietatea pârâților, care au dobândit dreptul de proprietate prin cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, titlurile lor nefiind desființate, iar analizarea bunei credințe a cumpărătorilor nu poate fi abordată în prezentul cadru procesual, aceasta putând constitui obiect de cercetare în cadrul capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către aceștia, însă reclamanta nu a investit în termen legal instanța cu o astfel de cerere.

Și aceasta deoarece, în mod corect, s-a respins ca fiind prescris un astfel de capăt de cerere, întrucât prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an, termen prelungit succesiv. Reclamanta nu a formulat acțiune în termenul special, astfel că o acțiune întemeiată pe prevederile dreptului comun este prescrisă. Prin urmare, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a căror „nelegalitate” s-a invocat de către reclamantă ca argument pentru restituirea apartamentelor, nefiind atacate cu acțiune în justiție în constatarea nulității în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, așa cum a fost prelungit, sunt valabile, producându-și efectele în continuare.

Se reține că decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere. Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice. În ceea ce privește noțiunea de „bun”, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 30 iunie 2005). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul art. menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002). Însă, jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O.

din 12 octombrie 2010). Față de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură a imobilelor în litigiu, astfel cum aceasta pretinde, pe calea acțiunii în revendicare, ci are un drept de creanță (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare, în măsura în care a uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.

De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului Proprietatea, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Însă, urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță ce poate fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta a uzat de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din C.E.D.O. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag.

1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu. Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente, parag. 232 echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot, din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorata de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Referitor la preferabilitatea titlului pârâților persoane fizice, se constată că, într-adevăr, aceștia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene. Prin urmare, reclamanta, care nu deține un „bun actual", nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun ” și în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Așadar, față de considerentele mai sus expuse, criticile formulate de reclamantă referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materie sunt nefondate. Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă. În ceea ce privește recursul declarat de pârâții M.A.T. și M.O.L., întemeiat în drept pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și care vizează doar critica privind neacordarea cheltuielilor de judecată, se constată că acesta este fondat. Astfel, în mod greșit instanța de apel a respins integral cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, reținându-se că dovada de plată de la fila 68 reprezintă doar cheltuieli de judecată pentru cererea de aderare la apel, în realitate fiind vorba și de cheltuielile pe care pârâții M.A.T.

și M.O.L. le-au efectuat pentru susținerea apărării față de apelul reclamantei. Este adevărat că pârâții menționați au avut același reprezentant legal cu cel al intimatei N.M.M.T., însă cheltuielile de judecată au fost suportate separat, ceea ce duce la concluzia că aceștia sunt îndreptățiți la acordarea cheltuielilor de judecată proporțional cu pretențiile admise. Se impune, așadar, admiterea recursului declarat de pârâții M.A.T. și M.O.L. împotriva deciziei instanței de apel și modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul că va fi obligată reclamanta la 1000 RON cheltuieli de judecată către acești pârâți, în faza procesuală a apelului. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei . Văzând dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., va fi obligată recurenta-reclamantă la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimatele T.P. și K.E., la 400 RON cheltuieli de judecată către intimata C.V. și la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimații C.O. și C.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului reclamantei invocată de intimatele T.P. și K.E. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta F.R. împotriva deciziei nr. 262/A din 17 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Admite recursul declarat de pârâții M.A.T. și M.O.L. împotriva aceleiași decizii. Modifică în parte decizia atacată, în sensul că obligă pe reclamantă la 1000 RON cheltuieli de judecată către acești pârâți, în faza procesuală a apelului. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Obligă pe recurenta reclamantă la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimatele T.P. și K.E., la 400 RON cheltuieli de judecată către intimata C.V.

și la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimații C.O. și C.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2012.