ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6594/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6594/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 72 din 25 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj,

s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Județul Cluj,

K.E. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

S-a admis excepția lipsei

de interes a reclamantei cu privire la petitul de constatare a preluării abuzive

a imobilului.

S-au admis excepțiile

inadmisibilității acțiunii în revendicare, precum și a prescripției dreptului la

acțiune pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare

și rectificare CF.

S-a respins excepția netimbrării

acțiunii.

S-a respins acțiunea civilă

formulată de reclamanta R.F., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca prin Primar și Municipiul

Cluj-Napoca în nume propriu și ca reprezentant al Statului Român și ca mandant al

SC C.A. SA, Județul Cluj prin președintele Consiliului Județean și Consiliul Județean

Cluj prin președinte, T.P., K.E., M.M.T., C.O., C.A., M.A.T., M.O.L., C.V., V.C.

Reclamanta F.R. a fost

obligată să plătească, în favoarea pârâților C.O. și C.A., suma de 2000 RON, pârâtei

K.E. suma de 2500 RON și pârâtei M.M.T. suma de 2975 RON, reprezentând cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, s-a apreciat că, fiind vorba de o acțiune în revendicare, calitate procesuală

pasivă ar avea Statul Român prin Consiliul local al municipiul Cluj-Napoca, care

a fost proprietarul apartamentelor în litigiu.

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei K.E., s-a constatat că pârâta are calitatea

de promitentă cumpărătoare a apartamentului nr. X1. din imobilul în litigiu, calitate

ce nu îi conferă dreptul de proprietate sau un alt drept real, ci doar dreptul de

a cere încheierea contractului. Față de această pârâtă, reclamanta nu a formulat

niciun fel de pretenții, astfel că aceasta nu este titulara dreptului cu privire

la care reclamanta are pretenții.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Județul Cluj, tribunalul a apreciat

că aceasta este întemeiată întrucât, pe de o parte, reclamanta nu a formulat pretenții

împotriva acestui pârât, iar pe de altă parte, acesta nu este deținător al imobilului

în litigiu.

În ceea ce privește excepția

netimbrării acțiunii, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată întrucât acțiunea

reclamantei, vizând restituirea unui imobil preluat abuziv, este scutită de taxa

judiciară de timbru.

Potrivit dispozițiilor

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul prezentei legi, prin imobile preluate

în mod abuziv se înțelege imobilele naționalizate prin Decretul nr. 95/1950 pentru

naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare,

atâta timp cât o lege statuează că imobilele preluate de stat în baza cestui act

normativ sunt considerate a fi preluate abuziv, acțiunea reclamantei este lipsită

de interes. Mai mult, la apariția Legii nr. 10/2001 reclamanta a formulat notificare,

iar prin dispoziția de restituire și propunere privind acordarea de despăgubiri

nr. D1. din 15 septembrie 2006 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca s-au restituit

în natură apartamentele nr. X2., nr. X3., nr. X4. nr. X5., nr. X6., precum părțile

indivize comune aferente înscrise în CF C1. și CF C2. și terenul curte în suprafață

de 190 mp. din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. H.

Cu privire la apartamentele

nr. X1., X7., X8., X9. și X10. și pentru terenul construit aferent acestora s-a

propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Această dispoziție a rămas irevocabilă nefiind atacată de către reclamantă. Ulterior

emiterii acestei dispoziții, reclamanta a urmat procedura pentru stabilirea și încasarea

despăgubirilor, fapt atestat de corespondența purtată cu A.N.R.P.

Prin urmare, cu privire

la petitul de constatare a preluării fără titlu a imobilului situat în Cluj-Napoca,

str. H. înscris inițial în CF C3. Cluj, tribunalul a admis excepția lipsei de interes

a reclamantei R.F.

Analizând pe fond acțiunea,

tribunalul a reținut că potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr.

M1. din 26 mai 2003 emis de B.N.P. Asociați ”M.” după defuncta C.N., decedată la

23 decembrie 1972 au calitatea de moștenitori C.I. în calitate de soț supraviețuitor

și F.V., în calitate de fiică.

Potrivit certificatului

de moștenitor nr. M2. din 5 ianuarie 1989 emis de Notariatul de Stat Cluj în Dosar

nr. 256/1989 F.R., în calitate de fiică este unica moștenitoare de defunctului C.I.,

decedat la 9 mai 1985.

În fine, potrivit certificatului

de moștenitor nr. 269 din 18 septembrie 1996 după defuncții F.I. decedat la 24 august

1991 și F.V. decedată la 4 ianuarie 1992 reclamanta este unic moștenitor în calitate

de fiică.

Potrivit copiei CF

nr. C4. Cluj imobilul cu nr. T1. constând din construcție din cărămidă compusă din

subsol, parter, două etaje și pod, împărțit ulterior în 13 apartamente a constituit

proprietatea numiților C.I. și soția N., apartamentele nr. X2., X3., X1., X4,

X10, X6, X7., parter, X8. etajul I, X10. și X11. la etajul II, X12. și X13. la subsol.

Apartamentul nr. X9. situat

la etajul I a constituit proprietatea soției lui F.I. născută C.V. În baza Decretului

nr. 92/1950 toate cele 13 apartamente au trecut în proprietatea Statului Român în

folosința și administrarea Sfatului Popular al orașului Cluj.

În baza Legii nr. 112/1995,

prin contractul de vânzare cumpărare nr. V1. din 3 decembrie 1996 încheiat între

SC C. SA, în calitate de mandatar al Statului Român prin Consiliul local și T.P.,

pârâta a devenit proprietarul apartamentului nr. X1., anterior deținând acest apartament

cu titlu de chirie.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

nr. V2. din 16 aprilie 1998 încheiat între SC C. SA, în calitate de mandatar al

Statului Român prin Consiliul local și N.M.M.T. pârâta devenit proprietare apartamentului

nr. X10.

Prin dispoziția nr. 249

din 18 iunie 209 emisă de Consiliul Județean prin Președinte s-a admis schimbarea

numelui de familie al numitei N.M.M.T. din N.M. în M.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

nr. V3. din 6 aprilie 1997 încheiat între SC C. SA, în calitate de mandatar al Statului

Român prin Consiliul local și M.A.T. și M.O.L., pârâții au devenit proprietarii

apartamentului nr. X7.

Prin contractul de vânzare

cumpărare nr. V4. din 19 decembrie 1996 încheiat între SC C. SA, în calitate de

mandatar al Statului Român prin Consiliul local și C.O. și A., pârâții au devenit

proprietarii apartamentului nr. X6.

În fine, prin contractul

de vânzare-cumpărare nr. V5. din 14 aprilie 1997 încheiat între SC C. SA, în calitate

de mandatar al Statului Român prin Consiliul local și C.V., pârâta a devenit proprietara

apartamentului nr. X8. Prin sentința civilă nr. 2519/2008 pronunțată de Judecătoria

Cluj-Napoca în Dosar nr. 10334/211/2007 s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta

V.C. împotriva pârâtei C.V. care a fost obligată să semneze în favoarea reclamantei

contract autentic de întreținere pentru apartamentul nr. 8 situat în Cluj-Napoca,

str. H., jud. Cluj înscris în CF C5. Cluj, nr. T1./1/VIII, în caz contrar s-a dispus

ca hotărârea să țină loc de contract autentic. S-a dispus totodată și înscrierea

în CF a dreptului de proprietate astfel obținut cu titlul de drept de întreținere

și a dreptului de uzufruct viager în favoarea pârâtei.

Potrivit dispozițiilor

art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța a reținut că pot face obiectul unei acțiuni

în revendicare imobilele preluate fără titlu valabil doar dacă nu fac obiectul unei

legi speciale de reparație. În speță, imobilul în litigiu face obiectul unei legi

speciale de reparație - Legea nr. 10/2001. De altfel, reclamanta nu este străină

de acest aspect, întrucât a uzat de această procedură, fiindu-i restituite un număr

de 8 apartamente, pentru apartamentele în litigiu propunându-se acordarea de despăgubiri.

În legătură cu concursul

între Legea nr. 10/2001 și acțiunea de drept comun în revendicare, instanța de fond

a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin decizia nr.

33/2008, din cuprinsul căreia reiese că, pentru a formula o acțiune în revendicare

pe dreptul comun, este necesar să existe neconcordanțe între legea specială și C.E.D.O.

și să nu fie afectate drepturile de proprietate sau securitatea raporturilor juridice.

Cu privire la prima condiție,

tribunalul a apreciat că nu este îndeplinită în cauză. Reclamanta susține că Legea

nr. 10/2001 încalcă art. 1 din Protocolul 1 întrucât se eludează obligația statului

de a repara măsurile ilegale prin restituțio in integrum. Astfel, în cauzele pronunțate,

C.E.D.O. a statuat că recunoașterea dreptului de proprietate presupune nu numai

restituirea bunului, ci și acordarea unei compensații echitabile. Ori în speță,

reclamantei i s-a recunoscut dreptul la o compensație echitabilă pentru bunul revendicat,

compensație care constă în valoarea de circulație a imobilului, propusă a fi acordată

în condițiile Tilului VII al Legii nr. 247/2005.

Contrarietatea dintre

art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 modificată și art. 19 alin. (1) din același

act normativ și C.E.D.O. nu există. De altfel, reclamanta a susținut doar existența

unei contrarietăți, fără a explica în ce constă aceasta.

S-a reținut că nu este

îndeplinită nici a doua condiție, aceea de a nu fi încălcat un alt drept de proprietate

sau securitatea raporturilor juridice. În cauză, toate apartamentele revendicate

sunt vândute, deci constituie dreptul de proprietate al altor persoane, iar prin

petitul de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare cu

privire la apartamentele revendicate se aduce atingere principiului securității

raporturilor juridice.

În aceste condiții, instanța

a apreciat că formularea unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, respectiv art. 480 și art. 481 C. civ. nu mai este posibilă, respingând

acest petit ca inadmisibil.

Cu privire la petitul

de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, tribunalul

a apreciat că acesta este prescris. Contractele a căror constatare a nulității absolute

se cere au fost încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Pentru

a proteja securitatea raporturilor juridice civile, prin art. 45 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001 s-a prevăzut că indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune

se prescrie în termen de 1 an, termen prelungit succesiv. Reclamanta nu a formulat

acțiune în termenul special, astfel că o acțiune întemeiată pe dreptul comun este

inadmisibilă și în acest caz existând un conflict între legea specială și dispozițiile

generale, specialul aplicându-se în dauna generalului. Temeiul invocat pentru constatarea

nulității absolute, art. 948 alin. (4) C. civ., nu este aplicabil pârâților cumpărători

de bună credință, iar art. 1716 alin. (2) C. civ. se referă la tranzacții și este

străin de pricina pendinte.

Instanța a apreciat că

prin respingerea acestui petit ca prescris, excepția tardivității invocată de Consiliul

local al municipiului Cluj-Napoca nu mai are obiect, cu atât mai mult cu cât legea

prevede expres că este vorba de un termen de prescripție și nu de decădere.

Potrivit dispozițiilor

art. 36 din Legea nr. 7/1996 acțiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea

înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greșita calificare a dreptului

înscris, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris

un drept real, dobândit cu bună-credință și prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se

pe cuprinsul cărții funciare, în termen de trei ani de la data înregistrării cererii

de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare

se cere, afară de cazul când dreptul material la acțiunea de fond nu s-a prescris.

Prin urmare, instanța a reținut că petitele de rectificare CF sunt prescrise.

În ceea ce privește preferabilitatea

titlului reclamantei, acest petit a fost respins atâta timp cât reclamantei nu i

s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, ea nedeținând

un titlu care să fie supus comparării cu titlul pârâților.

Petitele privind constatarea

că în masa succesorală rămasă după defuncții antecesori ai reclamantei fac parte

și apartamentele în litigiu, înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei,

și obligarea pârâților să-i lase imobilul în deplină proprietate și pașnică posesie,

fiind subsecvente și dependente de soluțiile petitelor respinse, au fost respinse.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta F.R., solicitând admiterea apelului, schimbarea în totalitate

a hotărârii, în sensul admiterii tuturor capetelor de cerere așa cum au fost formulate

în fața primei instanțe.

Pârâții M.A.T. și M.O.L.

au formulat cerere de aderare la apel, prin care au solicitat schimbarea în parte

a sentinței, în sensul obligării reclamantei să plătească pârâților suma de 2975

RON cheltuieli de judecată la instanța de fond.

În motivare au arătat

că au solicitat, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, obligarea reclamantei

la plata cheltuielilor de judecată, culpa procesuală a acesteia fiind dovedită,

însă instanța nu făcut nicio mențiune cu privire la cheltuielile de judecată care

li se cuvin, ci numai referitor la cheltuielile datorate celorlalți părți.

Prin decizia nr. 262/A

din 17 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

S-a admis cererea de aderare

la apel formulată de pârâții M.A.T. și M.O.L., fiind obligată reclamanta să plătească

pârâților suma de 2.975 RON cheltuieli de judecată, la fondul cauzei.

Cererea intimaților M.A.T.

și M.O.L. de acordare a cheltuielilor de judecată pentru cererea de aderare la apel,

a fost respinsă întrucât reclamanta F.R., intimată în apelul pârâților amintiți,

nu este în culpă procesuală față de omisiunea instanței de fond de a se pronunța

asupra cheltuielilor de judecată.

În temeiul prevederilor

art.

274

C. proc. civ.,

a fost

obligată apelanta F.R., aflată în culpă

procesuală față de respingerea apelului său, să plătească intimaților C.O. și C.A.

suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat,

intimatelor T.P. și K.E. suma de 1.500 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând

onorariu avocat, intimaților N.M.M.T., M.A.T. și M.O.L. suma de 1.620 RON cheltuieli

de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat, intimatelor C.V. și V.C. suma

de 1.500 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.

În considerentele deciziei,

s-au reținut următoarele:

Referitor la modul de

soluționare a excepțiilor, instanța de apel a constatat că relevant este dacă acțiunea

poate fi admisă și abia apoi are importanță calitatea procesuală pasivă a pârâților,

respectiv indicarea corectă, de către reclamantă și de către instanță, a pârâților

care trebuie să stea în judecată. Chiar dacă s-ar constat că modul de soluționarea

a excepțiilor s-ar fi făcut greșit, aceasta ar fi fără finalitate atâta timp cât

acțiunea, așa cum a fost formulată, nu poate fi admisă față de orice pârât ar fi

chemat în judecată reclamanta.

Prin urmare, față de modul

de formulare a petitelor, curtea a reținut că prima instanță a soluționat corect

excepțiile.

În ceea ce privește fondul

acțiunii, s-a reținut că, atâta timp cât prin dispozițiilor art. 2 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, se recunoaște caracterul abuziv al preluării imobilelor naționalizate

prin decretul nr. 95/1950, reiese că acțiunea reclamantei este lipsită de interes,

pentru acest aspect, indiferent că acțiunea este formulată în temeiul dreptului

comun sau în temeiul legii speciale, recunoașterea fiind făcută prin chiar acest

act normativ pentru toate imobilele preluate în temeiul decretului nr. 95/1950.

După intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, reclamanta a formulat notificare, notificare soluționată prin

dispoziția de restituire și propunere privind acordarea de despăgubiri nr. D1.

din 15 septembrie 2006 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca prin care i s-au

restituit în natură apartamentele nr. X2., nr. X3., nr. X9. nr. X10., nr. X11.,

părțile indivize și terenul aferent.

Cu privire la apartamentele

nr. X1, X5. - X8. și pentru terenul aferent acestora, s-a propus acordarea de despăgubiri

în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin urmare, reclamanta

a apelat deja la dispozițiile legii speciale și nu mai poate, deci, apela la dispozițiile

legii generale, anume la o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru

că ar apărea că a primit o dublă despăgubire, ceea nu ar crea decât o îmbogățire

fără just temei.

Pot face obiectul unei

acțiuni în revendicare imobilele preluate fără titlu valabil doar dacă nu fac obiectul

unei legi speciale de reparație.

Or, în cauză, imobilul

în litigiu face obiectul unei legi speciale de reparație, anume Legea nr. 10/2001,

iar potrivit deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată

în recurs în interesul legii, concursul între legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.

Doar în cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun,

în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unul alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Reclamantei i s-a recunoscut

dreptul la o compensație echitabilă pentru bunul revendicat, compensație care constă

în restituirea în natură a unei părți din imobil și în valoarea imobilului, propusă

a fi acordată în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru apartamentele

care nu pot fi restituite în natură.

Toate apartamentele revendicate,

care nu au fost restituite reclamantei în natură prin dispoziția nr. 3051 din

15 septembrie 2006, sunt vândute, deci constituie dreptul de proprietate al altor

persoane, iar prin petitul de constatare a nulității absolute a contractelor de

vânzare cumpărare cu privire la apartamentele revendicate se aduce atingere principiului

securității raporturilor juridice.

Petitul de constatare

a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare este prescris, dat fiind

că prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că indiferent de cauza

de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an, termen prelungit

succesiv, iar reclamanta nu a formulat acțiune în termenul special, pe orice temei

de nulitate, astfel că o acțiune întemeiată pe dreptul comun este prescrisă, după

expirarea termenului de prescripție prevăzut de legea generală, și în acest caz

existând un conflict între legea specială și dispozițiile generale, fiind aplicabil

termenul de prescripție din legea specială, chiar dacă se invocă dispozițiile dreptului

comun, pentru că altfel s-ar ocoli dispoziții imperative, ceea ce nu poate fi admis.

Petitele privind constatarea

că în masa succesorală rămasă după defuncții antecesori ai reclamantei fac parte

și apartamentele în litigiu, înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei

și obligarea pârâților să-i lase imobilul în deplină proprietate și pașnică posesie

sunt petite subsecvente și dependente de soluțiile petitelor principale, prin urmare

corect au fost respinse, și nu se impunea analiza lor distinctă decât în măsura

în care s-ar fi admis petitele principale.

Nu orice acțiune întemeiată

pe dreptul comun, după promulgarea Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, ci trebuie

analizat dacă imobilul nu a făcut nu face obiectul legii speciale sau dacă din anumite

considerente, cum ar fi obținerea unui titlu anterior legii speciale, dar care din

motive obiective și concrete nu a putut fi restituit, când o acțiune întemeiată

pe dreptul comun poate fi admisă.

Nici decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii,

nu exclude de plano admisibilitatea unei acțiuni în revendicare, în anumite cazuri

particulare, dar dă prevalență principiului specialia generalibus derogant.

Ceea ce interesează în

speță este că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001 și prin urmare nu poate face

obiectul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Instanța de fond nu a

refuzat să respecte investirea determinată de capetele de cerere, și nu a judecat

în temeiul Legii nr. 10/2001, ci doar a indicat prevalența legii speciale, iar cu

privire la capetele subsecvente a indicat corect că pot fi analizate doar după admiterea

capetelor principale, ceea ce nu era cazul.

Chiar dacă s-a solicitat

compararea titlurilor, aceasta nu se poate face dat fiind că reclamanta nu are un

titlu cu privire la imobilele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, dat fiind că

trebuia să ceară în prealabil constatarea nulității contractelor. Nu se poate afirma

că nu se aduce atingere nici unui alt titlu de proprietate în cazul în care vânzarea

în temeiul Legii nr. 112/1995 nu este desființată, ci doar se compară titlurile,

deoarece cumpărătorul în temeiul Legii nr. 112/1995 ar fi lipsit de bunul său efectiv,

ceea ce are aceeași finalitate.

Revendicarea este imprescriptibilă,

dar constatarea nulității contractelor trebuia cerută în termenul prevăzut de

art. 45 din Legea nr. 10/2001, termen prevăzut din rațiuni de securitate a circuitului

civil.

Pentru petitul privind

rectificarea în CF intervine prescripție de trei ani, dat fiind că, potrivit

art.

36

din Legea

nr. 7/1996, acțiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a

titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greșita calificare a dreptului înscris,

se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris un drept

real, dobândit cu bună-credință și prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se

pe cuprinsul cărții funciare, în termen de trei ani de la data înregistrării cererii

de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare

se cere.

Chiar dacă acțiunea în

revendicare este imprescriptibilă, sub rezerva celor expuse mai sus cu privire la

incidența legii speciale, o acțiune în rectificare de carte funciară

împotriva terțelor persoane care și-au înscris un drept real,

dobândit cu bună-credință și prin act juridic cu titlu oneros, este supusă unui

termen de prescripție de 3 ani.

Reclamanta a beneficiat

de acces la justiție și de o judecata echitabilă cât timp cauza ei a fost analizată

prin prisma argumentelor de mai sus care țin seama și de incidența Convenției Europene

a Drepturilor Omului, a Protocoalelor ce o completează și de principiul securității

circuitului civil.

Cu privire la cererea

de aderare la apel formulată de pârâții M.A.T. și M.O.L., Curtea de Apel a reținut

că la primul dosar al instanței de fond (Dosar nr. 8118/211/2008 al Judecătoriei

Cluj-Napoca), înainte de declinare, pârâții menționați au formulat întâmpinare,

prin care au solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În apel s-a depus copia contractului de asistență juridică din data de 25

august 2008 și chitanța din aceeași dată prin care s-a plătit onorariul de avocat

în sumă de 2975 RON. Cu toate acestea instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cereri

de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, a reținut

instanța de apel, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este întemeiată,

prin prisma art. 274 C. proc. civ., reclamanta fiind în culpă procesuală față de

respingerea acțiunii.

Împotriva deciziei pronunțate

în apel au declarat recurs reclamanta F.R. și pârâții M.A.T., M.O.L.

În recursul formulat de

reclamanta F.R. și întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C.

proc. civ., sunt formulate următoarele critici:

O primă critică vizează

faptul că, în mod greșit, instanța de apel a menținut soluția privind admiterea

excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun,

ignorând decizia nr. 73/1995 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, jurisprudența C.E.D.O. (cauza Păduraru contra României),

principiul inadmisibilității îmbogățirii fără just temei.

Un al doilea motiv de

recurs se referă la faptul că instanța de apel s-a pronunțat asupra a ceea ce nu

s-a cerut (prescrierea dreptului la acțiune pentru constatarea nulității absolute

a contractelor de vânzare cumpărare) și nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut

în subsidiar (constatarea nulității absolute), în temeiul unei norme ce nu este

incidentă în cauză, adică art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aceste dispoziții

legale fiind de strictă interpretare, aplicabile doar în cazul imobilelor ce intră

în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001. Or, în speță, e vorba de un imobil preluat

fără titlu, caz în care dreptul de proprietate nu a fost pierdut, imobil ce nu face

obiectul legii speciale de reparație și, prin urmare, nu i se pot aplica prevederile

art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Mai arată recurenta-reclamantă

că instanța de apel a ignorat, astfel, dispozițiile art. 21 din Constituție și

art. 6 din C.E.D.O., refuzând să judece un capăt de cerere, prin aplicarea inadmisibilă

a unor norme din legea specială, ce nu au incidență în cauza de față.

În fine, reclamanta-recurentă

critică hotărârea și sub aspectul faptului că, întrucât imobilul în litigiu nu intră

sub incidența Legii nr. 112/1995, este ilogic și lipsit de temei legal să se susțină

buna credință raportat la acest act normativ, evaluarea legalității prevalând față

de alte aspecte. Invocă, în acest sens, cauzele Străin contra României și Maria

Atanasiu contra României.

Susține, totodată, că

în mod greșit instanța de apel a reținut că nu se poate face o comparare a titlurilor

de proprietate, fără a arăta care sunt motivele pe care își întemeiază o astfel

de opinie.

În ceea ce privește recursul

declarat de pârâții M.A.T. și M.O.L., se reține că acesta este întemeita în drept

pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează

doar critica privind neacordarea cheltuielilor de judecată.

Astfel, pârâții arată

că hotărârea instanței de apel este greșită întrucât s-a respins integral cererea

de acordare a cheltuielilor de judecată, reținându-se că dovada de plată de la dosar

apel reprezintă cheltuieli de judecată numai pentru cererea de aderare la apel,

în realitate fiind vorba și de cheltuielile pe care le-au efectuat pentru susținerea

apărării față de apelul reclamantei.

Totodată, mai arată că,

deși au avut aceleași reprezentant legal cu cel al intimatei N.M.M.T., cheltuielile

de judecată au fost suportate separat, instanța reținând greșit că dovezile de plată

aflate la dosar evidențiază doar onorariul de avocat achitat de către intimata menționată.

Investită cu soluționarea

recursurilor declarate în cauză, Înalta Curte va analiza cu prioritate, în temeiul

dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului reclamantei,

invocată de intimatele T.P. și K.E.

Susținerea intimatelor,

în sensul că, deși recurenta-reclamantă a indicat formal anumite articole din Codul

de procedură civilă, motivarea concretă a recursului este inexistentă, nu poate

fi primită.

Reclamanta a invocat motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6,7 și 9 C. proc. civ.

În principal, criticile

formulate de aceasta vizează greșita aplicare a dispozițiilor legale în materia

retrocedării imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, ceea ce permite încadrarea

lor formală în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la aplicarea

sau interpretarea greșită a legii.

În raport de aceste considerente,

precum și ținând seama de dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit

cărora indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea, dacă dezvoltarea

acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304,

excepția nulității recursului invocată de invocată de intimatele T.P. și K.E. urmează

a fi respinsă.

În ceea ce privește recursul

declarat de reclamanta F.R. se vădește a fi nefondat pentru următoarele considerente:

Analizând mai întâi critica

recurentei ce se referă la faptul că instanța de apel s-a pronunțat asupra a ceea

ce nu s-a cerut (prescrierea dreptului la acțiune pentru constatarea nulității absolute

a contractelor de vânzare cumpărare) și nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut

în subsidiar (constatarea nulității absolute), se constată că aceasta se circumscrie

motivului de nelegalitate

reglementat de textul art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Ipotezele sus-menționate

au drept

scop necesitatea respectării principiului disponibilității procesuale, adică obligația

instanței să statueze în cadrul procesual determinat de părți și, în privința obiectului

litigiului, pronunțarea în limitele pretențiilor deduse în justiție.

Or, în speță, investită

fiind cu cererea de

constatare

a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare

, instanța de apel a statuat

în limitele învestirii și prin raportate la obiectul litigiului, reținând că pentru

acest capăt de cerere dreptul la acțiune s-a prescris, având în vedere

termenul prevăzut de

art. 45 din Legea nr. 10/2001

.

Prin urmare, critica întemeiată

pe acest motiv de recurs, se vădește a nu fi fondată, nefiind vorba de o încălcare

a

principiului

disponibilității părților, consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

De altfel, contrar susținerilor

recurentei-reclamante, nu i se poate imputa instanței de apel nesoluționarea unui

capăt de cerere și, prin aceasta, încălcarea limitelor învestirii prin pronunțarea

minus petita.

În primul rând, după modificarea

art. 304 pct. 6 prin O.U.G. nr. 138/2000, recursul se poate declara, în caz de nerespectare

a limitelor învestirii, doar atunci când instanța a acordat mai mult decât s-a cerut

sau ceea ce nu s-a cerut, legiuitorul eliminând ipoteza în care instanța nu s-a

pronunțat asupra unui capăt de cerere.

A analiza ca motiv de

recurs pronunțarea minus petita, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ar presupune

a nu da eficiență voinței legiuitorului de a restrânge aria motivelor de recurs

și a eluda astfel dispozițiile legale referitoare incidente.

În al doilea rând, în

speță, curtea de apel , a cărei hotărâre se atacă, nu a rejudecat ea însăși pricina,

pentru a se pronunța, astfel, asupra mai multor capete de cerere, ci pricina a fost

soluționată de către tribunal, iar instanța de apel nu a avut de verificat decât

temeinicia și legalitatea soluției, prin prisma criticilor formulate de apelanți.

Recurenta-reclamantă invocă

și

motivul

de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7

C. proc. civ., care se

dovedește a nu avea incidență în cauză întrucât decizia recurată cuprinde considerentele

de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția instanței de apel, pe de o parte,

iar pe de altă parte, prin decizia recurată, prin care s-a respins apelul reclamantei,

s-a păstrat soluția instanței de fond, inclusiv considerentele de fapt și de drept

pe care aceasta și-a întemeiat soluția, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar

asupra deciziei recurate pe calea prezentului recurs.

În ceea ce privește motivul

de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat

de recurenta-reclamantă, se constată, de asemenea, că este nefondat, pentru cele

ce urmează.

Imobilul în litigiu a

fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, intrând în sfera de aplicare a

art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Imobilul-construcție a

fost împărțit în mai multe apartamente, iar apartamentele rezultate au fost înstrăinate,

prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâților-persoane

fizice.

În această împrejurare,

este evident că imobilului de față îi sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001,

iar reclamanta avea obligația să urmeze procedura specială reglementată de această

lege.

De altfel, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta a formulat notificare, soluționată prin

dispoziția de restituire și propunere privind acordarea de despăgubiri nr. D1.

din 15 septembrie 2006, emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, prin care i

s-au restituit în natură apartamentele nr. X2., nr. X3., nr. X9. nr. X10., nr. X11.,

părțile indivize și terenul aferent.

Cu privire la apartamentele

nr. X1., X10. - X8. și pentru terenul aferent acestora, s-a propus acordarea de

despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin urmare, reclamanta

a apelat deja la dispozițiile legii speciale și nu mai poate, deci, apela la dispozițiile

legii generale, anume la o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru

că ar apărea că a primit o dublă despăgubire, ceea nu ar crea decât o îmbogățire

fără just temei.

Pot face obiectul unei

acțiuni în revendicare imobilele preluate fără titlu valabil doar dacă nu fac obiectul

unei legi speciale de reparație.

În ceea ce privește revendicarea

imobilului în litigiu, se constată că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

„bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari

sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Prin decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii,

s-a stabilit că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar

dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială.

Prin urmare, se constată

că, în mod corect, instanța de apel a dat eficiență excepției inadmisibilității,

întrucât, așa cum în mod constant a statuat practica judiciară, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor

nu mai poate fi solicitată decât în temeiul acestei legi, excluzând calea dreptului

comun, conform principiului „specialia genralibus derogant”.

Doar în cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun,

în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unul alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Afirmația reclamantei,

conform căreia prin admiterea acțiunii nu ar fi afectat nici un alt drept de proprietate,

se reține că nu poate fi luată în considerare, întrucât apartamentele revendicate

se află în prezent în proprietatea pârâților, care au dobândit dreptul de proprietate

prin cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, titlurile lor nefiind desființate,

iar analizarea bunei credințe a cumpărătorilor nu poate fi abordată în prezentul

cadru procesual, aceasta putând constitui obiect de cercetare în cadrul capătului

de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate de către aceștia, însă reclamanta nu a investit în termen legal instanța

cu o astfel de cerere. Și aceasta deoarece, în mod corect, s-a respins ca fiind

prescris un astfel de capăt de cerere, întrucât prin art. 45 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001 s-a prevăzut că, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune

se prescrie în termen de 1 an, termen prelungit succesiv. Reclamanta nu a formulat

acțiune în termenul special, astfel că o acțiune întemeiată pe prevederile dreptului

comun este prescrisă.

Prin urmare, contractele

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a căror „nelegalitate”

s-a invocat de către reclamantă ca argument pentru restituirea apartamentelor, nefiind

atacate cu acțiune în justiție în constatarea nulității în termenul prevăzut de

art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, așa cum a fost prelungit,

sunt valabile, producându-și efectele în continuare.

Se reține că decizia dată

de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece

analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile

juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor

deținute în baza unui contract de închiriere.

Astfel, Înalta Curte a

reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale

cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate,

ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită,

Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca

ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unui titlu

în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește noțiunea

de „bun”, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât

și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde

că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce

se degajă din jurisprudența C.E.D.O., „bunul actual” presupune existența unei decizii

administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau

indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții

împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005).

În schimb, Curtea Europeană

a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul art. menționat speranța de a

redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională,

care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva

României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii

Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva

României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002).

Însă, jurisprudența Curții

Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată,

în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar cauza Maria Atanasiu

și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat

nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui

imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).

Față de aceste considerente,

se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură

a imobilelor în litigiu, astfel cum aceasta pretinde, pe calea acțiunii în revendicare,

ci are un drept de creanță (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii

nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea

cu succes a acțiunii în revendicare, în măsura în care a uzat de procedura specială

prevăzută de acest act normativ.

De precizat, că, până

în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era

posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță

de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare,

deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terț

a imobilului aparținând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și

ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului Proprietatea,

nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului,

ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile

deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Însă, urmare a hotărârii

Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu

permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță ce

poate fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta

a uzat de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv

accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul

art. 6 din C.E.D.O.

Schimbarea de abordare

în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii -

pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un

termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute

de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.

Stabilirea obligației

Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea

mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente,

parag. 232 echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute

de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării

imobilului către fostul chiriaș.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii - pilot, din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie

nu poate fi ignorata de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și

în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Referitor la preferabilitatea

titlului pârâților persoane fizice, se constată că, într-adevăr, aceștia justifică

un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul

termenului prevăzut de lege, titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei

persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit

un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde

nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ

și din jurisprudența Curții Europene.

Prin urmare, reclamanta,

care nu deține un „bun actual", nu are un drept la restituire care să o îndreptățească

la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței

unui „bun

”

și în patrimoniul pârâților,

precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți.

Așadar, față de considerentele

mai sus expuse, criticile formulate de reclamantă referitoare la interpretarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materie sunt nefondate.

Prin urmare, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantă.

În ceea ce privește recursul

declarat de pârâții M.A.T. și M.O.L., întemeiat în drept pe motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și care vizează doar critica privind neacordarea

cheltuielilor de judecată, se constată că acesta este fondat.

Astfel, în mod greșit

instanța de apel a respins integral cererea de acordare a cheltuielilor de judecată

în apel, reținându-se că dovada de plată de la fila 68 reprezintă doar cheltuieli

de judecată pentru cererea de aderare la apel, în realitate fiind vorba și de cheltuielile

pe care pârâții M.A.T. și M.O.L. le-au efectuat pentru susținerea apărării față

de apelul reclamantei.

Este adevărat că pârâții

menționați au avut același reprezentant legal cu cel al intimatei N.M.M.T., însă

cheltuielile de judecată au fost suportate separat, ceea ce duce la concluzia că

aceștia sunt îndreptățiți la acordarea cheltuielilor de judecată proporțional cu

pretențiile admise.

Se impune, așadar, admiterea

recursului declarat de pârâții M.A.T. și M.O.L. împotriva deciziei instanței de

apel și modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul că va fi obligată reclamanta

la 1000 RON cheltuieli de judecată către acești pârâți, în faza procesuală a apelului.

Vor fi menținute celelalte

dispoziții ale deciziei

.

Văzând dispozițiile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurenta-reclamantă la 2000 RON

cheltuieli de judecată către intimatele T.P. și K.E., la 400 RON cheltuieli de judecată

către intimata C.V. și la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimații C.O. și

C.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului reclamantei invocată de intimatele T.P. și K.E.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta F.R. împotriva deciziei nr. 262/A din 17 iunie 2011 a Curții

de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Admite recursul declarat

de pârâții M.A.T. și M.O.L. împotriva aceleiași decizii.

Modifică în parte decizia

atacată, în sensul că obligă pe reclamantă la 1000 RON cheltuieli de judecată către

acești pârâți, în faza procesuală a apelului.

Menține celelalte dispoziții

ale deciziei.

Obligă pe recurenta reclamantă la 2000 RON cheltuieli

de judecată către intimatele T.P. și K.E., la 400 RON cheltuieli de judecată către

intimata C.V. și la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimații C.O. și C.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie

2012.