ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2216/2015

Asupra recursului de față, constată următoarele: Conform art. 499 teza I N.C.P.C., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod, hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. Prin sentința arbitrală nr. 81 din 01 iulie 2014, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, a fost admisă cererea de arbitrare formulată de reclamanta Agenția Domeniilor Statului în contradictoriu cu pârâtul V.C., s-a dispus rezilierea contractului de concesiune nr. 11 din 20 mai 2003, încheiat între părți, s-a luat act de renunțarea reclamantei la petitul privind obligarea pârâtului la plata de daune-interese și a fost obligat acesta din urmă la plata către reclamantă a sumei de 129.399,83 lei, cu titlu de cheltuieli arbitrale.

Reclamantul V.C. a formulat acțiune în anularea sentinței arbitrale menționate, care a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, formându-se astfel Dosarul nr. 5357/2/2014. În cadrul acestui dosar, SC A.B. SRL a formulat o cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei, care a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea din 19 martie 2015. Împotriva acestei încheieri, a declarat recurs intervenienta accesorie SC A.B. SRL, solicitând casarea sa, în sensul admiterii în principiu a cererii de intervenție în interesul intimatei. În motivare, recurenta a susținut că în mod eronat curtea a reținut că instanța arbitrală i-ar fi respins cererea de intervenție și că, în realitate, nu s-a pronunțat asupra acesteia, ca și consecință a netimbrării.

Raportat la obiectul litigiului și la particularitățile speței, autoarea căii de atac a susținut că are în cauză nu un interes eventual, ci unul determinat, legitim, personal, născut și actual, așa cum prevăd dispozițiile art. 33 N.C.P.C., având în vedere că prin adresa nr. 90033 din 13 ianuarie 2014 a solicitat concesionarea suprafeței de teren ce face obiectul contractului de concesiune din 20 mai 2003, în litigiu. În aceste condiții, a susținut că interesul său este personal și actual și că rezidă chiar în soluționarea litigiului în favoarea pârâtei, consecința directă fiind scoaterea la licitație a terenului ce formează obiectul contractului de concesiune a cărui reziliere se cere. Recunoscând că nu se poate cunoaște dinainte câștigătorul unei licitații, recurenta a susținut că această împrejurare nu este asimilabilă lipsei sale de interes, întrucât acesta trebuie raportat la intenția sa de concesionare, iar nu la câștigarea licitației.

Din această perspectivă, a enumerat o serie de dosare aflate pe rolul instanțelor de judecată, susținând că în situații similare i-au fost admise cererile de intervenție accesorie în interesul Agenției Domeniilor Statului și a conchis că prin hotărârea recurată, curtea a interpretat greșit prevederile art. 33, art. 61 și art. 63 N.C.P.C., reținând că nu justifică un interes actual, direct și personal. În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) N.C.P.C., s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, concluziile acestuia fiind că este admisibil, fiind îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) și (2) N.C.P.C., dezvoltarea criticilor formulate de recurentă încadrându-se în cazul de casare indicat, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 N.C.P.C.

Raportul a fost comunicat părților, conform dovezilor de înmânare aflate la filele 56, 57 și 58 din dosar, iar acestea nu au depus puncte de vedere. Analizând recursul în condițiile art. 493 alin. (6) N.C.P.C. din perspectiva motivului de casare invocat și a normelor legale incidente, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, urmând a-l respinge în considerarea următoarelor argumente: Potrivit art. 61 alin. (1) și (3) N.C.P.C., „oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare", iar „intervenția este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părți" Articolul 32 alin. (1) lit. d) din același cod prevede ca una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile este interesul, care trebuie justificat de autorul demersului judiciar.

Potrivit art. 33 N.C.P.C., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Din cuprinsul normelor legale menționate rezultă astfel că și terțul trebuie să justifice întotdeauna un interes propriu, indiferent de felul intervenției, acesta fiind o condiție sine qua non pentru exercitarea oricărei forme concrete de manifestare a acțiunii civile. Astfel, intervenientul accesoriu trebuie să exhibe un interes propriu, chiar dacă în cadrul procesului în care intervine nu pretinde un drept propriu, el trebuie să urmărească obținerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziție o susține. Astfel, se poate aprecia că susținând una dintre părțile inițiale, terțul urmărește să preîntâmpine pronunțarea unei hotărâri care ar fi susceptibilă să creeze o situație de natură a-i compromite propriile drepturi.

În art. 33 teza a II-a N.C.P.C., legiuitorul a statuat că și în situația în care interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente, ce nu s-ar putea repara. Din cele anterior expuse, rezultă că dacă dreptul terțului este amenințat sau dacă prejudiciul pe care acesta l-ar putea suferi este iminent, grija sa de a preveni încălcarea/ realizarea acestuia îl legitimează procesual activ să formuleze o cerere de intervenție, chiar dacă interesul său nu este nici născut, nici actual.

Prin urmare, în cazul intervenției voluntare accesorii, în cazul prevenirii încălcării unui drept subiectiv amenințat sau al preîntâmpinării producerii unei pagube iminente, terțul urmărește să obțină un folos practic direct și imediat prin pronunțarea unei hotărâri în favoarea părții în sprijinul căreia intervine, prin care se va stabili sau se va confirma o situație ce-i conferă certitudinea că drepturile sale, conexe cu situația juridică dedusă judecății, nu vor fi afectate. Prin urmare, deși de principiu, un demers judiciar este admisibil în condițiile expuse mai sus, în speță, promovarea de către SC A.B.

SRL a cererii de intervenție accesorie în interesul intimatei-pârâte nu este de natură, în eventualitatea unei soluții favorabile pârâtei, să-i confere autoarei sale, care intenționează să obțină concesiunea terenului care formează obiectul contractului a cărui reziliere se tinde a fi paralizată pe calea acțiunii în anularea sentinței arbitrale, certitudinea dreptului de a-l dobândi, acesta fiind condiționat de eventualitatea organizării de către Agenția Domeniilor Statului a unei licitații, de participarea intervenientei la derularea acesteia, precum și de adjudecarea sa. Prin urmare, recurenta nu este titular al unui drept subiectiv care să fie amenințat și nici nu se află în situația de a suporta o pagubă iminentă, așa încât instanța supremă constată că ea nu poate fi legitimată procesual activ să inițieze demersul judiciar al intervenției accesorii, în condițiile în care interesul său nu este nici născut, nici actual, ci doar eventual.

Or, caracterul eventual al interesului nu se numără printre cele la care se referă art. 33 N.C.P.C., așa încât nu sunt îndeplinite toate condițiile de exercitare a acțiunii civile. De aceea, Înalta Curte impune părților concluzia că, în mod legal, prima instanță a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție accesorie, astfel că, în baza art. 493 alin. (6) N.C.P.C, urmează să respingă recursul ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-intervenientă SC A.B. SRL împotriva încheierii din 19 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 5357/2/2014. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 noiembrie 2015.