ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1219/2017

Decizia nr. 1219/2017

Asupra

recursului de față, reține următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 270 din 13 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția

a VI-a civilă, a constatat perimată acțiunea în anulare

formulată de A. împotriva sentinței arbitrale nr. 81 din 01 iulie

2015, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional

de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în contradictoriu

cu Agenția Domeniilor Statului.

Împotriva

acestei sentințe, A. a declarat recurs, solicitând casarea sa în tot și

trimiterea cauzei, pentru continuarea judecății, la curtea de apel.

În motivare,

recurentul a prezentat istoricul litigiului, subliniind că, în timp ce pe

rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, se

afla acțiunea în anulare pe care o formulase împotriva sentinței

arbitrale nr. 81 din 01 iulie 2015 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional

de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, SC B. SRL

a depus la dosar o cerere de intervenție accesorie în interesul intimatei,

care a fost respinsă ca inadmisibilă prin încheierea din 19.03.2015,

recurată. Efectul promovării respectivului recurs a constat în

suspendarea judecății, până la soluționarea căii de

atac, măsură pe care instanța a luat-o, în temeiul art. 64 alin.

(4) teza finală C. proc. civ., la 21.05.2015.

Ulterior,

prin decizia nr. 2216 din 03 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția a II-a civilă, a respins ca nefondat recursul

declarat împotriva încheierii din 19.03.2015, pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2/2014.

În

continuare, recurentul a evocat art. 416 C. proc. civ., a apreciind că,

potrivit acestui text de lege, perimarea intervine numai în situația în

care cauza a rămas în nelucrare timp de 6 luni, din motive imputabile

părții.

În acest

context, a arătat că decizia nr. 2216 din 03 noiembrie 2015 a Înaltei

Curți nu i-a fost comunicată la adresa unde își are domiciliul,

ci la sediul SCA C., deși contractul de asistență juridică

încheiat cu această societate de avocatură fusese reziliat. De aceea,

recurentul a afirmat că nu a avut cunoștință de faptul

că recursul, care s-a judecat fără citarea părților, a

fost soluționat, astfel încât a susținut că în mod nelegal, cu

încălcarea art. 416 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a constatat

perimarea cererii, motivele rămânerii în nelucrare nefiindu-i imputabile.

Pe de

altă parte, a arătat că potrivit art. 416 alin. (2) C. proc.

civ., termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit

de părți sau de instanță și a subliniat că, în

speță, ultimul act de procedură îndeplinit de instanța de

judecată este reprezentat de emiterea, la data de 17.06.2016, a citației

pentru termenul de judecată din data de 13.10.2016. Astfel, a susținut

că, având în vedere că decizia nr. 2216 din 03 noiembrie 2015 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă,

nu i-a fost comunicată la adresa de domiciliu, este cert că ultimul

act de procedură - citația emisă la 17.06.2016 - a fost efectuat

de instanță în cadrul termenului de 6 luni, care s-a împlinit la

25.09.2016.

În altă

ordine de idei, a arătat că suspendarea judecății a fost

dispusă de curtea de apel în temeiul art. 64 alin. (4) teza finală C.

proc. civ., astfel că nu a fost cauzată de lipsa de stăruință

a părților. Or, potrivit art. 418 C. proc. civ., în cazurile

prevăzute la art. 413 C. proc. civ., precum și în alte cazuri

prevăzute de lege, cursul perimării este suspendat cât timp

durează suspendarea judecății. De aceea, cum în citația

emisă de curtea de apel la 17.06.2016 se menționa că la termenul

de judecată pentru care a fost emisă urmează să se verifice

subzistența temeiului suspendării, este cert că la data de

17.06.2016 cauza a fost repusă pe rol de instanța de judecată și

că nu intervenise perimarea. Prin urmare, la termenul de judecată din

13.10.2016 urma să se verifice dacă mai dăinuie măsura

suspendării, nicidecum perimarea, al cărei curs fusese suspendat în

conformitate cu dispozițiile art. 418 C. proc. civ.

În drept,

recurentul a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În temeiul

art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra

admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la

dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a

fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra

faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să

depună puncte de vedere la raport; doar recurentul a prezentat un punct de

vedere.

Analizând

actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor

de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În mod

prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 C. proc. civ.,

„prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea

instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare

invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori,

după caz, s-au respins (...)”.

Succesiunea

actelor de procedură îndeplinite în cauză relevă formularea unei

cereri de intervenție accesorie pe parcursul judecării prezentului

proces la curtea de apel, respingerea sa ca inadmisibilă prin încheierea

de la 19.03.2015, recurarea respectivei încheieri și, ca o consecință,

suspendarea judecății acțiunii, până la soluționarea

căii de atac, în temeiul art. 64 alin. (4) teza finală C. proc. civ.,

măsură adoptată prin încheierea de la 21.05.2015. De asemenea,

se mai cuvine notată respingerea recursului declarat împotriva încheierii

din 19.03.2015, prin decizia nr. 2216 din 03 noiembrie 2015 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Potrivit art.

64 alin. (4) teza finală C. proc. civ., în măsura în care încheierea

de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție este

atacată, judecarea cererii principale se suspendă până la soluționarea

căii de atac astfel exercitate.

Prin urmare,

suspendarea reglementată de acest text legal este limitată până

la soluționarea căii de atac, așa cum a stabilit și curtea

de apel prin încheierea de la 21.05.2015; ca atare, întinderea în timp a

suspendării nu acoperă și momentul la care părții interesate

în a obține redeschiderea judecății i se comunică decizia

din recurs, așa cum, în mod greșit, a reținut curtea de apel și

cum susține recurentul.

De aceea,

chiar dacă actul procedural al comunicării nu s-a îndeplinit sau a

fost nelegal îndeplinit (ca în speță, la SCA C., deși nu a

existat o alegere de domiciliu la sediul societății de avocați -

aspect pe care, în concret, recurentul nici nu l-a invocat, de altfel, ci doar

încetarea mandatului, care însă nici nu fusese adusă la cunoștința

instanței supreme, împrejurare aptă să atragă consecințele

prevăzute de art. 172 C. proc. civ.), asemenea situații nu

prezintă nicio relevanță.

În concluzie,

de la data de 03.11.2015, când Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a II-a civilă, a judecat recursul declarat împotriva

încheierii din 19.03.2015, a operat încetarea suspendării impuse de art.

64 alin. (4) teza finală C. proc. civ.

Aceeași

dată este cea de la care cauza a rămas în nelucrare din cauza lipsei

de stăruință a părților.

În acest

context, Înalta Curte înlătură susținerile recurentului, care a

afirmat că nu a avut cunoștință de soluționarea

recursului, reținând că dispozițiile art. 10 C. proc. civ. impun

părților, printre obligațiile ce le revin în desfășurarea

procesului, și pe aceea de a urmări finalizarea sa.

În

considerarea argumentelor expuse mai sus, instanța supremă

constată că de la 03.11.2015, când cauza a rămas în nelucrare

din cauza lipsei de stăruință a părților, a început

să curgă termenul de 6 luni prevăzut de art. 416 alin. (1) C. proc.

civ., acesta împlinindu-se la 03.05.2016, când perimarea a operat de drept.

În aceste

condiții, emiterea unei citații la 17.06.2016, ulterior momentului la

care perimarea deja operase, nu are aptitudinea de a produce consecințele

juridice pe care recurentul le urmărește.

Iar faptul

că în citația din 17.06.2016 se menționa că la termenul de

judecată pentru care a fost emisă urma să se verifice subzistența

temeiului suspendării nu putea să împiedice constatarea

perimării, deja intervenită.

Prin urmare, sentința

atacată se dovedește a fi una legală, criticile invocate nefiind

apte să determine casarea sa, așa încât, în baza art. 496 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva sentinței civile nr.

270 din 13 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 19 septembrie 2017.