ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 162/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare, înregistrată inițial la Curtea de Arbitraj Comercial - Camera de Comerț și Industrie Vâlcea, sub Dosar nr. x din data de 7 septembrie 2012 și apoi la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, sub Dosar nr. x din 4 februarie 2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat să se dispună constatarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din 19 octombrie 2007, obligarea pârâtei la plata sumei de 22.700 euro, reprezentând avansul achitat de reclamantă, conform antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din 19 octombrie 2007, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de arbitrare.

Ulterior, reclamanta și-a precizat cel de-al doilea capăt de cerere și a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 15.716,42 euro, reprezentând 70% din avansul plătit de aceasta, în temeiul antecontractului.

Prin Sentința arbitrală nr. 63 din 28 mai 2015, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în Dosarul nr. x/2015 a respins excepția prescripției extinctive cu privire la cererea de arbitrare și a admis excepția prescripției extinctive cu privire la cererea reconvențională.

A admis cererea de arbitrare formulată de reclamanta A., obligând pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 15.716,42 euro, în RON la cursul BNR din ziua plății.

A fost respinsă cererea reconvențională ca prescrisă, fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 9.168,40 RON, cu titlu de cheltuieli arbitrale.

SC B. S.R.L. a formulat la 11 august 2015, acțiune în anularea hotărârii arbitrale, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2015.

Prin Sentința civilă nr. 14 din 18 ianuarie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea în anularea Sentinței nr. 63 din 28 mai 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/2015 al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, formulată de reclamanta S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta A.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut incidența în cauză a dispozițiilor noului C. proc. civ.

Împotriva Sentinței civile nr. 14 din 18 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. a declarat recurs.

Prin Decizia nr. 13 din 17 ianuarie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a respins excepția inadmisibilității recursului și a fost admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L., fiind casată sentința atacată cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe, reținându-se incidența în cauză a dispozițiilor C. proc. civ. de la 1865.

În rejudecare, acțiunea în anulare a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2015*.

Prin Sentința civilă nr. 223/A din 14 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respinsă ca nefondată acțiunea în anulare formulată de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva Sentinței arbitrale nr. 63 din 28 mai 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/2015 al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în contradictoriu cu intimata reclamantă-pârâtă A.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a apreciat că este nefondată prezenta acțiune în anulare formulată de petenta pârâtă-reclamantă S.C. B. S.R.L., neputându-se reține incidența motivelor invocate în baza art. 364 lit. b), c), f) și i) C. proc. civ. pentru desființarea hotărârii arbitrale.

Împotriva acestei sentințe recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. a declarat recurs.

În memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 și art. 304

1

C. proc. civ., recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. București solicită admiterea recursului și admiterea acțiunii în anulare, cu consecința rejudecării fondului acțiunii arbitrale și a cererii reconvenționale, precum și să se constate că a intervenit prescripția acțiunii arbitrale.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

În acest sens, arată că în cauză este vorba despre un raport juridic născut sub legea veche, atât din punct de vedere al normelor de drept substanțial cât și a celor de drept procesual. În speță, neputându-se reține faptul că prima cerere adresată de către pârâta A. Curții de Arbitraj Vâlcea ar fi fost o "cerere de arbitrare", iar cea dedusă judecații arbitrului unic C. ar fi fost o "cerere de organizare a arbitrajului", aspect sancționat de Înalta Curte prin casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecarea acțiunii în anulare. Astfel, acordul survenit în anul 2015 nu este de natură să determine - data începerii litigiului - câtă vreme raporturile dintre părți datorate neînțelegerilor cu privire la executarea contractului datează din anul 2007. Recurenta arată că este vorba de o singură cerere principală, o singură precizare, o singură cerere reconvențională așa cum rezultă din atenta observare a actelor de procedură, dosarul de la Tribunalul arbitral Vâlcea, fiind înaintat arbitrajului ad-hoc organizat la sediul R. București. Dosarul a fost transferat la București, arbitrii de la Vâlcea fiind recuzați, iar recuzarea admisă. Precizează că data începerii litigiului este data sesizării primei instituții de arbitraj la Curtea de Arbitraj de pe lângă C. civ.I. Vâlcea, în anul 2012.

Mai susține recurenta că acțiunea arbitrală a fost formulată cu încălcarea termenului legal prevăzut de Decretul nr. 167/1958, fiind astfel depășit termenul de prescripție.

În acest context, se arată că în raport cu termenul din 11 martie 2009, când a avut loc recepția imobilului, însușită de reclamantă, acțiunea arbitrală este tardivă, fiind introdusă peste termenul de prescripție - aspecte pe care arbitrul, în mod greșit le-a nesocotit, încălcând dispozițiile imperative ale legii, fiind astfel incidente prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ.

În acest sens, recurenta susține că și reclamanta a recunoscut faptul că, începând cu data de 31 decembrie 2008 ar fi putut solicita rezilierea antecontractului și aplicarea clauzei penale și că, tot de la acea dată putea face aplicarea art. 8.10 din antecontract, aspecte ce fac ca dreptul reclamantei să fi fost prescris chiar de la data de 20 decembrie 2011, după împlinirea celor 3 ani de la recepție.

În continuare, recurenta susține că stabilirea altor momente decât cele permise de matricea legală constituită de dreptul aplicabil în această materie - C. civ. și Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripție - sau stipulate prin convențiile dintre părți cu puterea conferită de dispozițiile art. 969 C. civ., atrage după sine anularea hotărârii arbitrale, în temeiul dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., întrucât au fost ignorate dispozițiile de ordine publică privitoare la prescripția extinctivă.

Motivează că, în mod eronat și contrar dispozițiilor legale, arbitrul "a unit cu fondul" excepția prescripției, deși nu existau probe "comune" care să determine o asemenea măsură procedurală, amânând de mai multe ori în mod inutil dezbaterile, pentru administrarea de probe, în favoarea reclamantei.

Potrivit dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., instanța - inclusiv cea arbitrală - trebuie să se pronunțe mai întâi asupra acelor excepții de procedură care fac inutilă cercetarea în fond a cauzei, fie în totalitate, fie numai în parte. Conform alin. (2) al art. 137 C. proc. civ., nu pot fi unite cu fondul cauzei excepțiile de procedură, decât atunci când pentru soluționarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii. Deseori în jurisprudență, se arată că nu este corectă practica instanțelor care unesc excepția cu fondul, pentru a respinge apoi acțiunea exclusiv în baza excepției, dovedindu-se astfel că nu era necesară cercetarea fondului dreptului dedus judecății.

În susținerea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține că judecătorul acțiunii în anulare le refuză liberul acces la justiție - dat de prevederile legale privind cenzurarea hotărârilor arbitrale prin acțiunea în anulare.

Astfel, deși hotărârea conține motive contradictorii, judecătorul fondului afirmă că este infailibilă prin faptul că nu ar putea examina decât aspecte de formă, nu și de fond, iar din perspectiva art. 21 din Constituție rezultă că dispozițiile legale privind acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, ale art. 364 - 366

1

ar fi neconstituționale în măsura în care ar lipsi de efecte o critică de legalitate, precum cea făcută de promitenta-vânzătoare, întrucât hotărârea arbitrală ar fi imposibil de cenzurat.

De altfel, instanța de judecata socotește că arbitrajul ad-hoc este unul privat, lăsând să se înțeleagă că arbitrajul instituționalizat nu ar fi tot unul privat, ci ar fi public.

Într-o altă critică ce vizează faptul că hotărârea atacată conține motive contradictorii, recurenta se referă la faptul că cererea reconvențională a fost considerată prescrisă, deși arbitrul a reținut că reclamanta A., pe parcursul procedurii arbitrale și-a precizat cererea, recunoscându-și culpa în conduita contractuală cu S.C. B. S.R.L.

Astfel, judecătorul acțiunii în anulare a considerat însă că nu poate să intervină, ceea ce constituie o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenție și o violare a art. 20 din Constituție, care consacră primatul aplicării Convenției, în speță fiind vorba de un drept fundamental, dreptul de proprietate, protejat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Cu toate acestea, potrivit principiului nediscriminării, deși un moment și un termen, se stabilesc în raport cu ambii contractanți și trebuie să aibă o aceeași înrâurire asupra ambelor părți, arbitrul a considerat că acțiunea introductivă a reclamantei nu este prescrisă, în schimb cererea reconvențională a pârâtei ar fi prescrisă.

În acest context, recurenta susține că dacă acțiunea reclamantei nu era prescrisă, rezultă că nici cererea reconvențională nu era prescrisă și trebuia admisă, iar soluția arbitrului fiind nelegală, trebuie desființată.

Mai susține recurenta că, dacă ar fi judecat în echitate, deși nu exista vreun acord, atunci arbitrul ar fi putut constata că a operat compensația între pretențiile reciproce ale părților și, văzând datoria reclamantei față de pârâtă, în valoare de 30.215,68 euro, invocată prin cererea reconvențională, pretinsul debit în sumă de 15.716,42 euro ar fi fost stins prin compensație.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta consideră că instanța a interpretat greșit actele supuse judecății, întrucât nu reclamanta din prezentul litigiu a invocat lipsa procedurii prealabile de conciliere, ci pârâta A., în ceea ce privește cererea reconvențională a S.C. B. S.R.L.

În acest sens, recurenta S.C. B. S.R.L., promitentă-vânzătoare și pârâtă în raport cu reclamanta A. precizează că singura cerere reconvențională este cea depusă la Vâlcea și aflată la dosarul cauzei.

Printr-o altă critică, recurenta susține că instanța a încălcat prevederile art. 364 lit. f) C. proc. civ., potrivit cărora, "tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut", întrucât prin acțiunea introductivă, reclamanta A. a solicitat și constatarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare, capăt de cerere la care nu a renunțat în mod expres, iar în dispozitiv nu exista nicio referire în acest sens.

Mai susține recurenta, că renunțarea la un capăt de cerere trebuie să respecte condițiile de formă și totodată produce și efectele prevăzute la art. 246 și urm. C. proc. civ. Or, la dosarul cauzei nu exista nicio cerere de renunțare la primul capăt de cerere, astfel că arbitrul nu s-a pronunțat pe întreaga cerere de arbitrare, iar cum unul din efectele renunțării la un capăt de cerere, poarta asupra cheltuielilor de judecată, în aceasta situație, acestea ar fi trebuit compensate.

În continuare, recurenta arată cu privire la cheltuielile arbitrale că acestea au fost puse doar în sarcina S.C. B. S.R.L., omițându-se faptul că reclamanta A. a renunțat la un capăt de cerere; neavându-se în vedere recunoașterea culpei reclamantei în conduita contractuală.

Acest aspect a fost contestat, față de obligarea recurentei la plata cheltuielilor arbitrale, având în vedere că arbitrul a absolvit-o în mod eronat pe reclamanta A. de culpa pe care și-a recunoscut-o și de renunțarea, pe o cale ocolită, a primului capăt de cerere, privind rezoluțiunea contractului.

Fiind contrară dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. privitoare la suportarea cheltuielilor de judecată de către "partea căzută în pretențiuni hotărârea arbitrală este nelegală, devenind pasibilă de anulare în temeiul dispozițiilor art. 264 lit. i) C. proc. civ., întrucât principiul stabilit de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia, partea în culpă procesuală va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuia aplicat și cu privire la culpa reclamantei A. și la renunțarea ei la primul capăt de cerere din acțiunea introductivă.

Mai mult, dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. permit în mod expres judecătorului (arbitrului) să diminueze cuantumul unor cheltuieli de judecată, iar existența și aplicabilitatea acestor norme legale poate fi negată sau ignorată.

O altă critică vizează nerespectarea dispozițiilor art. 364 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora "tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule sau inoperante", precum și cele prevăzute la lit. c) a aceluiași articol, potrivit cărora "tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală", aspecte ce rezultă din examinarea convenției arbitrale cu procedura urmată în acest litigiu, reclamanta A. inițiind un arbitraj care nu a respectat dispozițiile clauzei compromisorii din antecontract.

Astfel, recurenta arată că a contestat Tribunalul arbitral ilegal de la Vâlcea, întrucât deși era un arbitraj ad-hoc, fără acceptul său, contrar clauzei compromisorii, reclamanta A. s-a adresat unui așa-zis tribunal arbitral de la Vâlcea a cărui nelegală constituire și competență a contestat-o ulterior provocând aceleași incidente la București - aspecte ce determină incidența art. 364 lit. b) și c) C. proc. civ.

Față de deschiderea unui arbitraj ad-hoc la București, abia în anul 2015, cu privire la antecontractul de vânzare-cumpărare și la clauzele acestuia, de departe, acțiunea arbitrala era și este prescrisă.

Aceasta nu înseamnă că, deși început în 2015, arbitrajul nu rămânea guvernat de Cartea a IV-a din vechiul C. proc. civ. și din vechiul C. civ., (astfel cum rezultă din precizarea cererii de arbitraj din 2015 a d-nei A., întemeiate pe prevederile art. 1073 C. civ., așa cum părțile au și considerat, iar judecătorul acțiunii în anulare a ignorat.

Analizând critica adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul declarat de recurenta S.C. B. S.R.L. București să fie respins, pentru următoarele considerente:

Motivele de recurs circumscrise dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., pe care se întemeiază recursul se apreciază că nu pot fi primite, întrucât prin recursul formulat împotriva unei sentințe pronunțate în cadrul acțiunii în anulare nu pot fi atacate legalitatea și temeinicia hotărârii arbitrale, având în vedere că acțiunea în anulare reprezintă un mijloc de control judecătoresc specific unei sentințe arbitrale, în baza unor motive strict delimitate, nefiind posibilă atacarea unei asemenea sentințe pe alte căi de atac, fie acestea ordinare sau extraordinare.

Astfel, niciunul dintre motivele prevăzute expres și limitativ de art. 364 nu vizează greșita judecată a litigiului, în fapt sau în drept, nici măcar dispozițiile prevăzute la lit. i) - invocate de recurent - nu privesc reexaminarea hotărârii arbitrale sub aspectul soluționării fondului litigiului, criticile sale legate de sentința arbitrată vizează intenția de a obține o rejudecare pe fond a litigiului arbitral, ceea ce în mod evident nu este permis, potrivit acestor dispoziții.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

Critica recurentei, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care arată că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că instanța a aplicat în mod greșit prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ. (hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii), susține faptul că acțiunea arbitrală a fost formulată în afara termenului legal de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Analizând susținerile recurentei, se constată că această critică este nefondată, întrucât instanța a reținut în mod corect faptul că tribunalul arbitral avea obligația, conform art. 18 din Decretul-lege nr. 167/1958, de a cerceta dacă dreptul la acțiune era prescris, sens în care a respins excepția prescripției invocată de pârâta-reclamantă.

Astfel, față de data intervenirii rezoluțiunii în temeiul art. 8.4.3 lit. a) din contract, potrivit cu care la data de 2 octombrie 2009 pârâta-reclamantă, exercitându-și dreptul său conform dispozițiilor contractuale și legale a optat pentru rezoluțiunea de drept, în temeiului pactului comisoriu expres de gradul 4 prevăzut în antecontract, iar data introducerii cererii de arbitrare este data de 7 septembrie 2012, se constată că în mod corect tribunalul arbitral a constatat că cererea de arbitrare a fost introdusă în termenul de prescripție de 3 ani.

Dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 prevăd că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, text de lege avut în vedere la soluționarea excepției prescripției acțiunii arbitrale, întrucât tribunalul arbitral a apreciat momentul de la care s-a născut dreptul la acțiune și în raport cu care a calculat termenul general de prescripție de 3 ani. Modul de stabilire a datei la care s-a născut dreptul la acțiune ține însă de o interpretare și aplicare a normelor de drept la situația concretă, de aprecierea arbitrului raportat la particularitățile speței, și nicidecum de o încălcare a unor dispoziții imperative ale legii.

În acest sens, se constată că prima instanță a procedat în mod corect, constatând că motivul de anulare prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. se referă la pronunțarea hotărârii arbitrale cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii, ceea ce nu este cazul în speță și prin urmare, a apreciat că aceste critici nu pot constitui motiv de desființare a hotărârii arbitrale.

Într-o altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs, recurenta susține că în mod eronat și contrar dispozițiilor legale, arbitrul "a unit cu fondul" excepția prescripției, deși nu existau probe "comune" care să determine o asemenea măsură procedurală, în cauză fiind amânate dezbaterile pentru administrarea de probe, în favoarea reclamantei, sens în care apreciază că au fost astfel încălcate prevederile alin. (2) al art. 137 C. proc. civ.

Această critică se constată a fi nefondată, întrucât prevederile evocate nu se circumscriu dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., textul de lege amintit având în vedere doar normele imperative de drept material și prin urmare susținerile recurentei referitoare la greșita unire cu fondul a excepției prescripției acțiunii arbitrale nu pot fi analizate ca motive de nulitate a unei hotărâri arbitrale din perspectiva dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Referitor la celelalte susțineri ale recurentei privind culpa reclamantei-pârâte în conduita contractuală și la efectele ce ar fi trebuit recunoscute pentru stabilirea prejudiciului cauzat pârâtei-reclamante, la stabilirea unui singur moment și termen de prescripție în raport cu ambii contractanți, se constată că instanța a apreciat în mod corect că aceste aspecte exced dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., întrucât nu vizează încălcarea ordinii publice, bunelor moravuri ori dispozițiilor imperative ale legii, în speță fiind vorba de o interpretare și aplicare a dispozițiilor contractuale și legale la situația concretă rezultată din probatoriul administrat.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., pe care recurenta nu le-a citat și nici nu a argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat.

În susținerea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea atacată conține motive contradictorii, cu referire la faptul că cererea reconvențională a fost considerată prescrisă, deși arbitrul a reținut că reclamanta A., pe parcursul procedurii arbitrale și-a precizat cererea, recunoscându-și culpa în conduita contractuală cu S.C. B. S.R.L.

Această critică nu poate fi primită, având în vedere raționamentul tribunalului arbitral, potrivit căruia dacă s-ar lua în calcul, ca moment al începutului cursului prescripției și data ultimei notificări de invitație la notarul public care ar fi fost făcută pentru 20 septembrie 2009, se constată că față de data introducerii cererii reconvenționale - 29 ianuarie 2013 - în oricare din situații și pentru al doilea drept principal, plata restului de preț, dreptul la acțiune cu privire la dreptul principal este prescris, față de dispozițiile art. 1 alin. (2) prevăzute în Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora, un drept accesoriu se va stinge prin prescripție odată cu dreptul principal, rezultă că dreptul pârâtei-reclamante de a solicita penalități la întârzierea atât la tranșa a doua din avans, cât și la plata restului de preț, este prescris.

Într-o altă critică, recurenta susține că, dacă ar fi judecat în echitate, atunci arbitrul ar fi putut constata că a operat compensația între pretențiile reciproce ale părților, însă acest aspect nu poate fi luat în discuție întrucât între părți nu a existat vreun acord în acest sens.

Observând considerentele hotărârii criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor formulate în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate, astfel că sub acest aspect nu poate fi reținută nelegalitatea întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurentei care vizează probele dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că, "hotărârea cuprinde motive contradictorii" și prin urmare, critica nu va fi reținută.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta consideră că instanța a interpretat greșit actele supuse judecății, întrucât nu reclamanta din prezentul litigiu a invocat lipsa procedurii prealabile de conciliere, ci pârâta A., în ceea ce privește cererea reconvențională a S.C. B. S.R.L.

Potrivit art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când instanța interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Acest motiv de casare își găsește aplicațiunea numai în cazul în care din probele administrate în cauză coroborate cu susținerile părților ar rezulta un dubiu asupra conținutului actului supus judecății, iar judecătorii s-ar substitui părților contractante modificând sau înlocuind clauzele contractuale fie schimbând natura juridică a actului care a fost încheiat, ipoteză ce nu se regăsește în criticile aduse hotărârii pronunțate.

Din această perspectivă se constată că aceste critici care privesc interpretarea contractelor încheiate între părți nu intră în sfera art. 364 lit. i) C. proc. civ., având în vedere că acestea reprezintă expresia voinței părților, neintrând în sfera ordinii publice ori a dispozițiilor imperative ale legii.

De asemenea, stabilirea conținutului unui contract, precum și a modalității în care acestea își găsesc aplicarea în concret, ori stabilirea existenței unor încălcări contractuale, reprezintă chestiuni de fapt, care nu pot fi supuse reexaminării pe calea unei acțiuni în anulare și, pe cale de consecință, nici pe calea recursului împotriva hotărârii prin care acțiunea în anulare a fost respinsă.

Printr-o altă critică, recurenta susține că instanța a încălcat prevederile art. 364 lit. f) C. proc. civ., întrucât prin acțiunea introductivă reclamanta A. a solicitat și constatarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare, capăt de cerere la care nu a renunțat în mod expres, aspect ce produce și efectele prevăzute la art. 246 și urm. C. proc. civ., având în vedere că la dosarul cauzei nu exista nicio cerere de renunțare la primul capăt de cerere, astfel că arbitrul nu s-a pronunțat pe întreaga cerere de arbitrare, iar cum unul din efectele renunțării la un capăt de cerere, poarta asupra cheltuielilor de judecată, în această situație, acestea ar fi trebuit compensate.

Criticile formulate de recurentă, cu referire la motivul prevăzut de art. 364 lit. f) C. proc. civ., potrivit cărora, tribunalul arbitral nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, se constată că sunt nefondate, întrucât tribunalul arbitral a avut în vedere spre soluționare acțiunea arbitrală, astfel cum aceasta a fost precizată la data de 21 aprilie 2015, instanța arbitrală nemaifiind învestită și cu capătul de cerere referitor la constatarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare, iar în cauză nu au existat obiecții față de această cerere precizatoare.

În aceste context, nu se poate reține că instanța arbitrală nu s-ar fi pronunțat asupra unui lucru cerut, iar susținerile referitoare la efectele renunțării la un capăt de cerere asupra cheltuielilor de judecată sunt nerelevante sub aspectul incidenței art. 364 lit. f) C. proc. civ.

O altă critică a recurentei vizează nerespectarea dispozițiilor art. 364 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora "tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule sau inoperante", precum și cele prevăzute la lit. c) ale aceluiași articol, potrivit cărora "tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală", aspecte ce rezultă din examinarea convenției arbitrale cu procedura urmată în acest litigiu, reclamanta A. inițiind un arbitraj care nu a respectat dispozițiile clauzei compromisorii din antecontract.

Referitor la argumentele invocate de recurentă prin prisma incidenței art. 364 lit. b) și c) C. proc. civ., se constată că motivele evocate pentru desființarea hotărârii arbitrale nu mai pot fi invocat pe calea acțiunii în anulare, față de dispozițiile art. 358

12

C. proc. civ., potrivit căruia, orice excepție privind existența și validitatea convenției arbitrale ori constituirea tribunalului arbitral trebuie ridicată, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de judecată, termen la care recurenta a fost prezentă în fața instanței arbitrale prin avocat, însă nu a înțeles să invoce vreo excepție cu privire la competența sau constituirea tribunalului arbitral ci, dimpotrivă a declarat că nu are obiecțiuni cu privire la competența și compunerea tribunalului arbitral, precum și cu privire la faptul că acesta este un arbitraj ad-hoc.

De asemenea, se constată că aspectele privind probatoriul administrat nu pot face obiectul criticilor pe calea acțiunii în anulare și, pe cale de consecință, nu pot fi analizate nici prin recursul formulat având în vedere că atât aprecierea probatoriului administrat în cauză de către instanța arbitrală, precum și concluziile extrase din interpretarea coroborată a probelor existente la dosar reprezintă aspecte legate de stabilirea temeiniciei pretențiilor deduse judecății, iar analizarea acestora nu este posibilă prin intermediul unei căi speciale de atac, cu caracter nedevolutiv, ținând seama de faptul că reprezintă critici în legătură cu valoarea probatorie a probelor administrate în cauză, așadar chestiuni de fapt, în caz contrar, s-ar trece la o rejudecare a fondului, aspect ce nu este permis în prezența unui recurs împotriva unei hotărâri cu privire la o acțiune în anulare întemeiată pe art. 364 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că decizia atacată este la adăpost de orice critică, în raport cu argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. B. S.R.L. București împotriva Sentinței civile nr. 223/A din 14 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. București împotriva Sentinței civile nr. 223/A din 14 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - NN