ÎCCJ, decizie (scj.ro #140173)

Hotărârea arbitrală. Acțiunea în anulare hotărâre arbitrală.Cale de atac specială.

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic: acțiune în anulare

-hotărâre arbitrală

NCPC, art. 27

Legea nr. 76/2012, art. 3

C. proc. civ. din 1865

Hotărârea arbitrală este un act jurisdicțional prin care tribunalul arbitral se dezînvestește de soluționarea litigiului concret ce i-a fost dedus spre judecată.

Regula de drept intertemporal prevăzută de art. 27 din noul Cod de procedură civilă dispune că „hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul”.

Prin „cale de atac” în sensul art. 27 C. proc. civ. se înțelege orice mijloc de control al legalității și temeiniciei unei hotărâri judecătorești sau arbitrale, indiferent de denumirea acesteia sau de regimul ei concret, de drept comun ori special.Regimul căii de atac cuprinde toate aspectele legale care o privesc, așadar nu numai denumirea căii de atac, ci întreaga reglementare, înțelegându-se prin aceasta atât motivele care pot fi invocate, cât și regulile de procedură prin care calea de atac este efectiv valorificată.

Acțiunea în anularea hotărârii arbitrale este o cale de atac specială, astfel că pe plan procesual prevederile legale care o reglementează sunt cele în vigoare la data începerii procesului arbitral, potrivit art. 27 din noul cod de procedură civilă și art. 3 din Legea nr. 76/2012, respectiv cele cuprinse în C. proc. civ. de la 1865.

Sectia a -II- a civila, Decizia nr. 13 din 17 ianuarie 2017

Prin cererea de arbitrare, înregistrată inițial la Curtea de Arbitraj Comercial - Camera de Comerț și Industrie Vâlcea, sub nr. x din 7

septembrie 2012 și apoi la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, sub nr. x din 4 februarie 2015, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 69/19.10.2007, obligarea pârâtei la plata sumei de 22.700 euro, reprezentând avansul achitat de reclamantă, conform antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 69/19.10.2007, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de arbitrare. Ulterior, reclamanta și-a precizat cel de-al doilea capăt de cerere și a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 15.716,42 euro, reprezentând 70% din avansul plătit de aceasta, în temeiul antecontractului.

Prin sentința arbitrală nr. 63/28.05.2015, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României,  în dosarul nr. x/2015, a respins excepția prescripției extinctive cu privire la cererea de arbitrare și a admis excepția prescripției extinctive cu privire la cererea reconvențională.

A admis cererea de arbitrare formulată de reclamanta A., obligând pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 15.716,42 euro, în lei la cursul BNR din ziua plății.

A fost respinsă cererea reconvențională ca prescrisă, fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 9.168,40 lei,  cu titlu de cheltuieli arbitrale.

S.C. B. S.R.L. a formulat la 11 august 2015, acțiune în anularea hotărârii arbitrale, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a Civilă, sub nr. x/2/2015.

Prin sentința civilă nr. 14 din 18 ianuarie 2016, Curtea de Apel București,  Secția a V-a Civilă a respins acțiunea în anularea sentinței nr. 63 din 28.05.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, formulată de reclamanta S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta A.

Împotriva sentinței civile nr. 14 din 18 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a Civilă, recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. a declarat recurs.

Recurenta a indicat în memoriul de recurs depus la dosar motivele de nelegalitate prevăzute la art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., art. 364 lit. i) C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 304

1

din același cod, apreciind că în cauză sunt incidente dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, susținând că data începerii litigiului este data sesizării primei instituții de arbitraj la Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a județului Vâlcea, aparținând Camerei de Comerț și Industrie a României - în anul 2012.

În susținere, a arătat că sunt aplicabile dispozițiile vechiului cod de procedură civilă, întrucât, în cauză, raportul juridic este născut sub legea veche, atât din punct de vedere al normelor de drept substanțial, cât și a celor de drept procesual, iar acordul survenit în anul 2015 nu este de natură să determine - data începerii litigiului - câtă vreme raporturile dintre părți datorate neînțelegerilor cu privire la executarea contractului datează  din anul 2007. Recurenta arată că este vorba de o singură cerere principală, o singură precizare, o singură cerere reconvențională așa cum rezultă din atenta observare a actelor de procedură, dosarul de la Tribunalul arbitral Vâlcea, fiind înaintat arbitrajului ad-hoc organizat la sediul C.C.I.R. București. Dosarul a fost transferat la București, arbitrii de la Vâlcea fiind recuzați, iar recuzarea admisă. Precizează că data începerii litigiului este data sesizării primei instituții de arbitraj la Curtea de Arbitraj de pe lângă C.C.I. Vâlcea, în 2012.

Mai susține recurenta că acțiunea arbitrală a fost formulată cu încălcarea termenului legal prevăzut de Decretul nr. 167/1958, cu depășirea termenului de prescripție.

Astfel că, în raport cu termenul din 11.03.2009, când a avut loc recepția imobilului, însușită de reclamantă, acțiunea arbitrală este tardivă, fiind introdusă peste termenul de prescripție - aspecte pe care arbitrul, în mod greșit le-a nesocotit, încălcând dispozițiile imperative ale legii, fiind incidente prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ.

În acest sens, recurenta susține că și reclamanta a recunoscut faptul că, începând cu data de 31.12.2008, ar fi putut solicita rezilierea antecontractului și aplicarea clauzei penale si că, tot de la acea dată putea face aplicarea art.  8.10 din antecontract, aspecte ce fac ca dreptul reclamantei să fi fost prescris chiar de la data de 20.12.2011, după împlinirea celor 3 ani de la recepție.

În continuare, recurenta susține că stabilirea altor momente decât cele permise de matricea legală constituită de dreptul aplicabil în această materie – C. civ. și Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripție - sau stipulate prin convențiile dintre părți cu puterea conferită de dispozițiile art. 969 C. civ., atrage după sine anularea hotărârii arbitrale, în temeiul dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., întrucât au fost ignorate dispozițiile de ordine publică privitoare la prescripția extinctivă.

Motivează că, în mod eronat și contrar dispozițiilor legale, arbitrul „a unit cu fondul” excepția prescripției, deși nu existau probe „comune” care să determine o asemenea măsură procedurală, amânând de mai multe ori în mod inutil dezbaterile, pentru administrarea de probe în favoarea reclamantei.

Potrivit dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., instanța - inclusiv cea arbitrală - trebuie să se pronunțe mai întâi asupra acelor excepții de procedură care fac inutilă cercetarea în fond a cauzei, fie în totalitate, fie numai în parte. Conform alin. 2 al art. 137 C. proc. civ., nu pot fi unite cu fondul cauzei excepțiile de procedură, decât atunci când pentru soluționarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii. Deseori în jurisprudență, se arată că nu este corectă practica instanțelor care unesc excepția cu fondul, pentru a respinge apoi acțiunea exclusiv în baza excepției, dovedindu-se astfel că nu era necesară cercetarea fondului dreptului dedus judecății.

O altă critică a recurentei vizează faptul că hotărârea atacată conține motive contradictorii, având în vedere că cererea reconvențională a fost considerată prescrisă, deși arbitrul a reținut că reclamanta A., pe parcursul procedurii arbitrale și-a precizat cererea, recunoscându-și culpa în conduita contractuală cu S.C. B. S.R.L.

Astfel, judecătorul acțiunii în anulare a considerat însă că nu poate să intervină, ceea ce constituie o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenție și o violare a art. 20 din Constituție, care consacră primatul aplicării Convenției, în speță fiind vorba de un drept fundamental, dreptul de proprietate, protejat de CEDO prin art. 1 din Protocolul adițional nr. l la Convenție.

Cu toate acestea, potrivit principiului nediscriminării, deși un moment și un termen, se stabilesc în raport cu ambii contractanți și trebuie să aibă o aceeași înrâurire asupra ambelor părți, arbitrul a considerat că acțiunea introductivă a reclamantei nu este prescrisă, în schimb cererea reconvențională a pârâtei ar fi prescrisă.

În acest context, recurenta susține că dacă acțiunea reclamantei nu era prescrisă, rezultă că nici cererea reconvențională nu era prescrisă și trebuia admisă, iar soluția arbitrului fiind nelegală, trebuie desființată.

Mai susține recurenta că, dacă ar fi judecat în echitate, deși nu exista vreun acord, atunci arbitrul ar fi putut constata că a operat compensația între pretențiile reciproce ale părților și, văzând datoria reclamantei față de pârâtă, în valoare de 30.215,68 euro, invocată prin cererea reconvențională, pretinsul debit în sumă de 15.716,42 euro ar fi fost stins prin compensație.

De asemenea, recurenta consideră că instanța a interpretat greșit actele supuse judecății, întrucât nu reclamanta din prezentul litigiu a invocat lipsa procedurii prealabile de conciliere, ci pârâta A., în ceea ce privește cererea reconvențională a S.C. B. S.R.L.

Mai susține recurenta că instanța a încălcat prevederile art. 364 lit. f) C. proc. civ., potrivit cărora, „

tribunalul arbitral s-a pronun

țat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat

mai mult decât s-a cerut

", întrucât prin acțiunea introductivă, reclamanta A. a solicitat și constatarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare, capăt de cerere la care nu a renunțat în mod expres, iar în dispozitiv nu exista nici o referire în acest sens.

Printr-o altă critică, recurenta arată că renunțarea la un capăt de cerere trebuie să respecte condițiile de formă și totodată produce și efectele prevăzute la art. 246 și urm. C. proc. civ. Or, la dosarul cauzei nu exista nicio cerere de renunțare la primul capăt de cerere, astfel că arbitrul nu s-a pronunțat pe întreaga cerere de arbitrare, iar cum unul din efectele renunțării la un capăt de cerere, poarta asupra cheltuielilor de judecată, în aceasta situație, acestea ar fi trebuit compensate.

În continuare, recurenta arată cu privire la cheltuielile arbitrale că acestea au fost puse doar în sarcina S.C. B. S.R.L., omițând faptul că reclamanta A. a renunțat la un capăt de cerere, precum și de recunoașterea culpei reclamantei în conduita contractuală.

Acest aspect a fost contestat, față de obligarea recurentei la plata cheltuielilor arbitrale, având în vedere că arbitrul a absolvit-o în mod eronat pe reclamanta A. de culpa pe care și-a recunoscut-o și de renunțarea, pe o cale ocolită, a primului capăt de cerere, privind rezoluțiunea contractului.

O altă critică vizează nerespectarea dispozițiilor art. 364 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora „

tribunalul arbitral a solu

ționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule sau

inoperante

”, precum și cele prevăzute la lit. c) a aceluiași articol, potrivit cărora „

tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală

”, aspecte ce rezultă din examinarea convenției arbitrale cu procedura urmată în acest litigiu, reclamanta A. inițiind un arbitraj care nu a respectat dispozițiile clauzei compromisorii din antecontract.

Astfel, potrivit prevederilor art. 366 alin. 2 și 366

1

C. proc. civ., hotărârile prin care se soluționează acțiunea în anulare sunt supuse recursului, iar potrivit art. 129 din Constituție, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.  De la această regulă, ca și de la prevederile C. proc. civ., derogările trebuie să fie exprese. Mai mult, nici o parte nu poate fi lipsită de o judecată asupra fondului problemei deduse judecății, aceasta fiind o critica esențială a hotărârii instanței arbitrale, pe care prima instanța a nesocotit-o.

În continuare, recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. arată că hotărârea Curții de Apel București a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât în cauză sunt aplicabile dispozițiile vechiului C.  proc. civ., având în vedere că este vorba despre un raport juridic născut sub legea veche, atât din punct de vedere al normelor de drept substanțial cât și a celor de drept procesual.

Data începerii litigiului este data sesizării primei instituții de arbitraj la Curtea de arbitraj de pe lângă C.C.I. a județului Vâlcea, aparținând CCIR - adică 2012. În acest context nu se poate reține faptul că acordul survenit în anul 2015 este de natură să constituie „data începerii litigiului” câtă vreme raporturile dintre părți datorate neînțelegerilor cu privire la executarea contractului datează încă din anul 2007.

Intimata A. a depus la dosar întâmpinare la 29.04.2016, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, având în vedere dispozițiile art. 613 alin. 4 C. proc. civ.

Recurenta-reclamanta S.C. B. S.R.L. a depus la 23 mai 2016, răspuns la întâmpinarea intimatei prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului, întrucât în cauză sunt incidente dispozițiile C. proc. civ. de la 1865.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. 2 din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil, însă, în măsura în care instanța va stabili că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile noului cod de procedură civilă, atunci soluționarea recursului va fi reevaluată.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 13 septembrie 2016 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. 4 C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 16 septembrie 2016.

Recurenta-reclamanta S.C. B. S.R.L. a depus la 28 septembrie 2016, punct de vedere asupra raportului, prin care solicită respingerea concluziilor raportului și constatarea aplicabilității dispozițiilor C. proc. civ. de la 1865.

Cu titlu preliminar, instanța supremă ia în analiză excepția inadmisibilității recursului întemeiată pe incidența prevederilor art. 613 alin. 4 coroborat cu art. 613 alin. 3 C. proc. civ., în considerarea soluției de respingere a acțiunii în anulare concomitent cu analiza motivului de recurs privind aplicarea greșită a legii noi de procedură civilă în detrimentul codului de procedură civilă de la 1865.

Curtea de apel învestită cu soluționarea acțiunii în anulare hotărâre arbitrală pare a se raporta, în stabilirea legii de procedură aplicabile procesului, la momentul sesizării instanței cu acțiunea în anulare hotărâre arbitrală, fără a exclude și posibilitatea de a se raporta la data declanșării litigiului arbitral (dată pe care a determinat-o în mod greșit). A conchis că ambele repere temporale se situează în anul 2015, după data intrării în vigoare a noului cod de procedură civilă și a reținut incidența sa în soluționarea acțiunii în anulare hotărâre arbitrală.

Concluzia la care a ajuns Curtea de apel cu prilejul determinării legii de procedură aplicabile acțiunii în anulare deduse spre soluționare este greșită.

Hotărârea arbitrală este un act jurisdicțional prin care tribunalul arbitral se dezînvestește de soluționarea litigiului concret ce i-a fost dedus spre judecată.

Hotărârea arbitrală a fost pronunțată la 28.05.2015 după intrarea în vigoare a noului cod de procedură civilă.

Procesul arbitral a început însă la data de 07.09.2012, prin cererea de arbitrare formulată de reclamanta-pârâtă A. și înregistrată pe rolul Camerei de Comerț și Industrie Vâlcea. Procedura arbitrajului în cadrul acestei Curți de arbitraj s-a desfășurat prin constituirea tribunalului arbitral, formulat din trei arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părți, iar al treilea – supraarbitrul – a fost desemnat de Președintele Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Vâlcea întrucât părțile nu s-au înțeles în această privință.

La data de 21.12.2012 pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat cerere de recuzare împotriva supraarbitrului C. în fața Tribunalului București.

Ca urmare a soluționării cererii de recuzare a supraarbitrului instanța judecătorească a stabilit caracterul ad-hoc al arbitrajului și a numit în calitate de supraarbitru pe domnul arbitru D.

În cursul lunii ianuarie 2015 părțile au agreat soluționarea acestui arbitraj ad-hoc de către un arbitru unic și sesizarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României pentru organizarea și desfășurarea procesului arbitral în modalitatea convenită. Dosarul conținând cererea de arbitrare și toate actele îndeplinite în fața Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Vâlcea au fost înaintate Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României care a organizat arbitrajul.

În mod greșit instanța de anulare a hotărârii arbitrale a reținut că data începerii litigiului se situează în anul 2015, când părțile au convenit ca litigiul să fie soluționat de un arbitru unic în cadrul unui arbitraj ad-hoc organizat de Camera de Comerț și Industrie a României. Curtea de apel nu a observat că acest acord a intervenit în contextul în care cererea de arbitrare era înregistrată pe rolul Camerei de Comerț și Industrie Vâlcea iar soluționarea sa a fost temporizată de ivirea incidentului procedural al recuzării supraarbitrului, desemnat cu ocazia constituirii tribunalului arbitral până când, după soluționarea acestui incident, între părți a intervenit înțelegerea de a fi desemnat un arbitru unic în persoana domnului arbitru E. și a organizării arbitrajului de către Curtea de Arbitraj Comercial Internațional București.

În aceste circumstanțe, trebuie subliniat că, prin hotărârea arbitrală din 28.05.2015, Tribunalul arbitral din cadrul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României prin pronunțarea hotărârii arbitrale ce face obiectul acțiunii în anulare a soluționat cererea de arbitrare din 07.09.2012, înregistrată inițial pe rolul Curții de Arbitraj Vâlcea.

Litigiul arbitral a început la 07.09.2012, dată la care era în vigoare codul de procedură de la 1865 și s-a finalizat prin pronunțarea hotărârii arbitrale la 28.05.2015, dată la care era în vigoare noul cod de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.

În această situație devine incidentă regula de drept intertemporal prevăzută de art. 27 din noul cod de procedură civilă potrivit cu care „hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul”.

Prin „cale de atac”, în sensul art. 27 C. proc. civ. se înțelege orice mijloc de control al legalității și temeiniciei unei hotărâri judecătorești sau arbitrale, indiferent de denumirea acesteia sau de regimul ei concret, de drept comun ori special.

Regimul căii de atac cuprinde toate aspectele legale ale acesteia, respectiv nu numai denumirea căii de atac, ci întreaga reglementare înțelegându-se prin aceasta atât motivele care pot fi invocate cât și regulile de procedură prin care calea de atac este efectiv valorificată.

Acțiunea în anulare hotărâre arbitrală este o cale de atac specială, astfel că pe plan procesual prevederile legale care o reglementează sunt cele în vigoare la data începerii procesului arbitral potrivit art. 27 din noul cod de procedură civilă și art. 3 din Legea nr. 76/2012, respectiv cele cuprinse în C. proc. civ. de la 1865.

În cauză, Curtea de apel printr-o interpretare restrictivă a stabilit în mod greșit legea de procedură care guvernează acțiunea în anulare hotărâre arbitrală și a convertit, în mod nelegal, motivele acțiunii în anulare prevăzute de art. 364 C. proc. civ. de la 1865 în motivele prevăzute de art. 608 din noul cod de procedură civilă.

Rezultă că, în cauză, litigiul este guvernat pe plan procesual de dispozițiile codului de procedură civilă de la 1865. Potrivit art. 366 alin. 2 C. proc. civ. de la 1865 hotărârea instanței judecătorești cu privire la acțiunea în anulare poate fi atacată cu recurs, situație în care excepția inadmisibilității recursului este lipsită de temei legal, urmând a fi respinsă.

Față de considerentele ce preced, având în vedere că instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare nu a analizat motivele acțiunii în anulare prin  prisma motivelor și regulilor procesuale aplicabile în forma în vigoare la data începerii procesului arbitral, în temeiul art. 312 alin. 1, 3 și 5 C. proc. civ. raportat la art. 304 alin. 1 pct. 5 și 9 C. proc. civ. a fost admis recursul și a fost casată hotărârea recurată cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată la aceeași instanță.