ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6444/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin

cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, reclamantul B.A., în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

D.N.A., a solicitat anularea actului administrativ înregistrat sub nr. 1290/C

din 11 august 2010 prin care a fost respinsă cererea sa având ca obiect

acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit în timpul și din cauza

funcției exercitate în cadrul serviciului D.N.A. de la nivelul Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel Cluj, cu daune morale de 500.000 euro, în echivalent

lei la data cererii.

În motivarea cererii, recurentul arată că a

îndeplinit funcția de comisar în cadrul Inspectoratului de Poliție Județean

Bistrița-Năsăud, iar prin ordinul din 07 aprilie 2009 al Procurorului General

al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a fost numit ofițer de

poliție judiciară la Serviciul Parchetului Național Anticorupție de la nivelul

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, funcție pe care a exercitat-o până

în data de 31 martie 2004, când a fost trecut în rezervă pentru invaliditate de

gradul II caracterizată prin pierderea totală a capacității de muncă cu posibilitatea

invalidului de a se autoservi fără ajutorul altei persoane, conform art. 28 lit.

b) din Legea nr. 164/2001.

A susținut reclamantul că această boală a

intervenit în timpul și din cauza serviciului în poliție, având efecte deosebit

de grave, fiindu-i afectată integritatea funcțională și viața socială, motiv

pentru care a solicitat și plata unor daune morale.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. a solicitat

respingerea acțiunii ca urmare a prescripției dreptului material la acțiune,

motivat de faptul că certificatul - decizie medicală din 09 martie 2004 a fost

depus de către reclamant în dosarul său profesional încă din luna martie a

anului 2004, iar cererea de acordare a despăgubirilor a fost formulată la peste

6 ani de la data nașterii dreptului.

De asemenea, pârâtul a susținut că

reclamantul nu a respectat termenul de 6 luni prevăzut de art. 7 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004 referitor la introducerea plângerii prealabile, termen ce a

început să curgă de la data emiterii certificatului menționat anterior, dar nu

mai târziu de 21 aprilie 2004, data emiterii ordinului prin care s-a dispus

încetarea numirii sale din funcția de ofițer al poliției judiciare, aceleași

considerente fiind susținute și în privința daunelor morale.

În privința fondului cauzei, pârâtul a arătat

că sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 1050 din 07 mai 2007 pronunțată de secțiile

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul

legii.

Reclamantul B.A. a formulat răspuns la

întâmpinarea depusă, arătând, în privința excepției invocate, că nu i-a fost

comunicat ordinul prin care s-a dispus eliberarea din funcție, fiindu-i

comunicată doar decizia de pensionare, iar obiectul acestei cauze nu îl

reprezintă contestarea acelei decizii.

Prin sentința civilă nr. 30/2011, Curtea de

Apel Cluj a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantului, apreciind că

aceasta nu se circumscrie litigiilor specifice contenciosului administrativ,

având la dispoziție calea dreptului comun.

Prin Decizia nr. 217 din 19 ianuarie 2012,

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamant, a

casat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe, pe considerentul că jurisdicția specială prevăzută de Legea nr. 188/1999

este aplicabilă și în prezenta speță, despăgubirile solicitate decurgând din

exercitarea funcției publice.

La termenul de judecată din data de 22 martie

2012, Curtea a invocat din oficiu, excepția inadmisibilității cererii de

anulare a adresei din 11 august 2010.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința

nr. 227 din 22 martie 2012

, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității și,

în consecință, a respins cererea formulată de reclamant, având ca obiect

anularea actului înregistrat din 11 august 2010.

Totodată, a admis excepția prescripției

dreptului material la acțiune și, în consecință, respinge cererea reclamantului

de obligare a pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune

morale.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că adresa din 11 august 2010, emisă de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu reprezintă un act

administrativ, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004,

ci reprezintă un simplu refuz de acordare a despăgubirilor solicitate de

reclamant.

În consecință, Curtea a constatat că cererea

de anulare a acestei adrese este inadmisibilă.

În ceea ce privește excepția prescripției

dreptului material la acțiune, prima instanță a constatat că reclamantul a

solicitat obligarea pârâtei D.N.A. la plata despăgubirilor aferente

prejudiciului moral suferit în timpul exercitării funcției, apreciind că

despăgubirile sunt justificate prin prisma faptului că, în timpul și în

legătură cu funcția exercitată, a fost diagnosticat cu „limfom non-hoggkin-grad

scăzut de malignitate st. IV B., chimiotratat-răspuns parțial.

Prin urmare, fiind în prezența unei cereri de

despăgubiri, termenul de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la

data la care reclamantul cunoștea paguba și pe cel vinovat de producerea ei.

Or, reclamantul a cunoscut despre boala de

care suferea chiar înainte de emiterea certificatului medical din 09 martie 2004,

în condițiile în care, în cuprinsul acestuia, se precizează faptul că limfomul

de care suferea a fost chimiotratat.

A invocat reclamantul, în susținerea

respingerii excepției prescripției, faptul că nu cunoștea circumstanțele în

care s-a îmbolnăvit, această mențiune fiind făcută doar în cuprinsul

certificatului medical la care a făcut referire și care nu i-a fost comunicat

decât la data de 27 mai 2010.

Or, judecătorul fondului nu a putut avea în

vedere aceste susțineri, în condițiile în care certificatul medical din 09

martie 2004 a stat la baza emiterii Deciziei de pensionare nr. 136607 din 24

mai 2004, prin care reclamantul a fost pensionat ca urmare a pierderii

capacității de muncă, beneficiind de pensie anticipată, potrivit dispozițiilor art.

13 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 164/2001.

De asemenea, s-a reținut că reclamantul a

fost pensionat la cererea sa, astfel încât se prezumă că tot el a fost cel care

a depus actele necesare pensionării, inclusiv certificatul medical care atesta

incapacitatea sa de muncă.

Prin urmare, reclamantul cunoștea, cel târziu

la data pensionării sale, despre existența și conținutul certificatului

medical, pe care el l-a depus, anexat cererii de pensionare.

Or, raportat la această dată (24 mai 2004),

formularea cererii de chemare în judecată abia la data de 03 noiembrie 2010

apare ca fiind făcută cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani.

Recursul

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul

B.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În susținerea recursului, recurentul -

reclamant a arătat, în esență, că reținerea instanței de fond în sensul că a

cunoscut existența bolii încă din momentul depistării acesteia și, cel mai

târziu, la momentul depunerii dosarului de pensionare, nu are nicio susținere

pe plan probator.

A precizat că nu s-a ocupat de întocmirea

dosarului de pensionare, acesta fiind întocmit de compartimentul de

specialitate din cadrul M.A.I., recurentul doar semnând cererea de pensionare

anticipată.

De asemenea, recurentul a reiterat susținerea

referitoare la data la care i-a fost comunicată decizia medicală, și anume 27

mai 2010.

Considerentele și soluția

instanței de recurs

Examinând sentința atacată în raport de

criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză, cât și în

temeiul dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul formulat în cauză este nefondat, urmând a fi respins pentru

considerentele expuse în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este definit ca fiind

„actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate

publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii

sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge

raporturi juridice (…).”

Cu alte cuvinte, actul

administrativ reprezintă o manifestare de voință făcută în scopul nașterii,

modificării sau stingerii raporturilor juridice, a cărei realizare este

garantată prin forța de constrângere a statului.

Din cele de mai sus, rezultă că

nu orice manifestare de voință este un act juridic, simpla exprimare a unui

răspuns din partea unei instituții publice administrative, în speță adresa din 11

august 2010, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, nefiind un act administrativ, în sensul dispozițiilor legale

menționate, astfel cum în mod legal instanța de fond a reținut.

Referitor la cererea

reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu

de daune morale, aferente prejudiciului moral suferit în timpul exercitării

funcției, Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, prescripția dreptului la

acțiune în repararea unei pagube începe să curgă de la data când păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de

ea.

Or, pe baza actelor aflate la

dosarul cauzei, în mod just instanța de fond a considerat că reclamantul a cunoscut

despre boala de care suferea chiar înainte de emiterea certificatului medical

din 09 martie 2004, în condițiile în care, în cuprinsul acestuia, se precizează

faptul că limfomul de care suferea a fost chimiotratat.

Totodată, în mod corect,

susținerile sale în sensul că nu a cunoscut circumstanțele în care s-a

îmbolnăvit, certificatul medical fiindu-i comunicat la data de 27 mai 2010, nu

au fost avute în vedere de către prima instanță, dat fiind că certificatul

medical din 09 martie 2004 a stat la baza emiterii Deciziei de pensionare nr.

136607 din 24 mai 2004, nelipsit de importanță fiind și faptul că reclamantul a

fost pensionat la cererea sa.

În condițiile în care apare

evident faptul că reclamantul a cunoscut, cel târziu la data pensionării sale,

despre existența și conținutul certificatului medical, raportat la data emiterii

deciziei de pensionare - 24 mai 2004, în mod temeinic și legal, instanța de

fond a constatat că formularea cererii de chemare în judecată la data de 03

noiembrie 2010 apare ca fiind făcută cu depășirea termenului legal de

prescripție.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în

temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

modificată, coroborat cu art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B.A. împotriva sentinței

nr. 227 din 22 martie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1

octombrie 2013.