ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6444/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A., a solicitat anularea actului administrativ înregistrat sub nr. 1290/C din 11 august 2010 prin care a fost respinsă cererea sa având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit în timpul și din cauza funcției exercitate în cadrul serviciului D.N.A. de la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, cu daune morale de 500.000 euro, în echivalent lei la data cererii.

În motivarea cererii, recurentul arată că a îndeplinit funcția de comisar în cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Bistrița-Năsăud, iar prin ordinul din 07 aprilie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a fost numit ofițer de poliție judiciară la Serviciul Parchetului Național Anticorupție de la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, funcție pe care a exercitat-o până în data de 31 martie 2004, când a fost trecut în rezervă pentru invaliditate de gradul II caracterizată prin pierderea totală a capacității de muncă cu posibilitatea invalidului de a se autoservi fără ajutorul altei persoane, conform art. 28 lit. b) din Legea nr. 164/2001.

A susținut reclamantul că această boală a intervenit în timpul și din cauza serviciului în poliție, având efecte deosebit de grave, fiindu-i afectată integritatea funcțională și viața socială, motiv pentru care a solicitat și plata unor daune morale. Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. a solicitat respingerea acțiunii ca urmare a prescripției dreptului material la acțiune, motivat de faptul că certificatul - decizie medicală din 09 martie 2004 a fost depus de către reclamant în dosarul său profesional încă din luna martie a anului 2004, iar cererea de acordare a despăgubirilor a fost formulată la peste 6 ani de la data nașterii dreptului.

De asemenea, pârâtul a susținut că reclamantul nu a respectat termenul de 6 luni prevăzut de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 referitor la introducerea plângerii prealabile, termen ce a început să curgă de la data emiterii certificatului menționat anterior, dar nu mai târziu de 21 aprilie 2004, data emiterii ordinului prin care s-a dispus încetarea numirii sale din funcția de ofițer al poliției judiciare, aceleași considerente fiind susținute și în privința daunelor morale. În privința fondului cauzei, pârâtul a arătat că sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 1050 din 07 mai 2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii.

Reclamantul B.A. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă, arătând, în privința excepției invocate, că nu i-a fost comunicat ordinul prin care s-a dispus eliberarea din funcție, fiindu-i comunicată doar decizia de pensionare, iar obiectul acestei cauze nu îl reprezintă contestarea acelei decizii. Prin sentința civilă nr. 30/2011, Curtea de Apel Cluj a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantului, apreciind că aceasta nu se circumscrie litigiilor specifice contenciosului administrativ, având la dispoziție calea dreptului comun. Prin Decizia nr. 217 din 19 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamant, a casat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pe considerentul că jurisdicția specială prevăzută de Legea nr. 188/1999 este aplicabilă și în prezenta speță, despăgubirile solicitate decurgând din exercitarea funcției publice.

La termenul de judecată din data de 22 martie 2012, Curtea a invocat din oficiu, excepția inadmisibilității cererii de anulare a adresei din 11 august 2010. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 227 din 22 martie 2012 , Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității și, în consecință, a respins cererea formulată de reclamant, având ca obiect anularea actului înregistrat din 11 august 2010. Totodată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, respinge cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că adresa din 11 august 2010, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu reprezintă un act administrativ, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ci reprezintă un simplu refuz de acordare a despăgubirilor solicitate de reclamant. În consecință, Curtea a constatat că cererea de anulare a acestei adrese este inadmisibilă. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, prima instanță a constatat că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei D.N.A. la plata despăgubirilor aferente prejudiciului moral suferit în timpul exercitării funcției, apreciind că despăgubirile sunt justificate prin prisma faptului că, în timpul și în legătură cu funcția exercitată, a fost diagnosticat cu „limfom non-hoggkin-grad scăzut de malignitate st.

IV B., chimiotratat-răspuns parțial. Prin urmare, fiind în prezența unei cereri de despăgubiri, termenul de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la data la care reclamantul cunoștea paguba și pe cel vinovat de producerea ei. Or, reclamantul a cunoscut despre boala de care suferea chiar înainte de emiterea certificatului medical din 09 martie 2004, în condițiile în care, în cuprinsul acestuia, se precizează faptul că limfomul de care suferea a fost chimiotratat.

A invocat reclamantul, în susținerea respingerii excepției prescripției, faptul că nu cunoștea circumstanțele în care s-a îmbolnăvit, această mențiune fiind făcută doar în cuprinsul certificatului medical la care a făcut referire și care nu i-a fost comunicat decât la data de 27 mai 2010. Or, judecătorul fondului nu a putut avea în vedere aceste susțineri, în condițiile în care certificatul medical din 09 martie 2004 a stat la baza emiterii Deciziei de pensionare nr. 136607 din 24 mai 2004, prin care reclamantul a fost pensionat ca urmare a pierderii capacității de muncă, beneficiind de pensie anticipată, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 164/2001. De asemenea, s-a reținut că reclamantul a fost pensionat la cererea sa, astfel încât se prezumă că tot el a fost cel care a depus actele necesare pensionării, inclusiv certificatul medical care atesta incapacitatea sa de muncă.

Prin urmare, reclamantul cunoștea, cel târziu la data pensionării sale, despre existența și conținutul certificatului medical, pe care el l-a depus, anexat cererii de pensionare. Or, raportat la această dată (24 mai 2004), formularea cererii de chemare în judecată abia la data de 03 noiembrie 2010 apare ca fiind făcută cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani. Recursul Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În susținerea recursului, recurentul - reclamant a arătat, în esență, că reținerea instanței de fond în sensul că a cunoscut existența bolii încă din momentul depistării acesteia și, cel mai târziu, la momentul depunerii dosarului de pensionare, nu are nicio susținere pe plan probator.

A precizat că nu s-a ocupat de întocmirea dosarului de pensionare, acesta fiind întocmit de compartimentul de specialitate din cadrul M.A.I., recurentul doar semnând cererea de pensionare anticipată. De asemenea, recurentul a reiterat susținerea referitoare la data la care i-a fost comunicată decizia medicală, și anume 27 mai 2010. Considerentele și soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză, cât și în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele expuse în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este definit ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice (…).” Cu alte cuvinte, actul administrativ reprezintă o manifestare de voință făcută în scopul nașterii, modificării sau stingerii raporturilor juridice, a cărei realizare este garantată prin forța de constrângere a statului. Din cele de mai sus, rezultă că nu orice manifestare de voință este un act juridic, simpla exprimare a unui răspuns din partea unei instituții publice administrative, în speță adresa din 11 august 2010, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nefiind un act administrativ, în sensul dispozițiilor legale menționate, astfel cum în mod legal instanța de fond a reținut.

Referitor la cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale, aferente prejudiciului moral suferit în timpul exercitării funcției, Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. Astfel, prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Or, pe baza actelor aflate la dosarul cauzei, în mod just instanța de fond a considerat că reclamantul a cunoscut despre boala de care suferea chiar înainte de emiterea certificatului medical din 09 martie 2004, în condițiile în care, în cuprinsul acestuia, se precizează faptul că limfomul de care suferea a fost chimiotratat.

Totodată, în mod corect, susținerile sale în sensul că nu a cunoscut circumstanțele în care s-a îmbolnăvit, certificatul medical fiindu-i comunicat la data de 27 mai 2010, nu au fost avute în vedere de către prima instanță, dat fiind că certificatul medical din 09 martie 2004 a stat la baza emiterii Deciziei de pensionare nr. 136607 din 24 mai 2004, nelipsit de importanță fiind și faptul că reclamantul a fost pensionat la cererea sa. În condițiile în care apare evident faptul că reclamantul a cunoscut, cel târziu la data pensionării sale, despre existența și conținutul certificatului medical, raportat la data emiterii deciziei de pensionare - 24 mai 2004, în mod temeinic și legal, instanța de fond a constatat că formularea cererii de chemare în judecată la data de 03 noiembrie 2010 apare ca fiind făcută cu depășirea termenului legal de prescripție.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, coroborat cu art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.A. împotriva sentinței nr. 227 din 22 martie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2013.