ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 127/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 127/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 127/2015

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/40/2010*

din 17 ianuarie 2014, SC A. SRL Botoșani a solicitat revizuirea Deciziei nr. 14

din 2 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, arătând, în esență, că soluția s-a bazat pe

un înscris falsificat de către B.

Prezent în instanță la

data de 20 februarie 2014, reprezentantul societății a arătat că solicită

revizuirea Deciziei nr. 14 din 2 martie 2012 în temeiul dispozițiilor art. 322 pct.

4 C. proc. civ., motivat de faptul că aceasta are la bază Hotărârea arbitrală nr.

454 din 25 mai 2000, care este falsă întrucât a ocolit proprietarul originar,

fiind emisă prin fapte penale și că decizia atacată a preluat falsul

reprezentat de interpretarea eronată a procesului verbal a proprietarului

originar C., în sensul că și D. este proprietara spațiului în litigiu.

La aceeași dată,

instanța a pus în vedere reprezentantului revizuentei să precizeze în scris

cererea de revizuire, cu indicarea exactă a cazului de revizuire incident în

speță, iar în situația în care D. se invocă dispozițiile art. 322 pct. 4 C.

proc. civ., să indice expres care este actul falsificat.

Prezent în instanță

la termenul de judecată din 20 martie 2014, reprezentantul revizuentei a

precizat că a înțeles să formuleze o cerere de revizuire a Deciziei nr. 14 din

2 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Suceava în Dosarul nr. x/40/2010,

motivat de faptul că la pronunțarea acestei decizii, instanța a avut în vedere

anumite înscrisuri false, respectiv: Hotărârea arbitrală nr. 454 din 25 mai 2000,

procesul-verbal de recepție preliminară din 30 septembrie 1987 și contractul de

închiriere din 29 ianuarie 1997, dar că falsul nu a mai putut fi cercetat pe

cale penală, așa cum rezultă din Ordonanța nr. 2237/II din 2 din 15 ianuarie 2013

și Rezoluția nr. x/P/2011 din 2 noiembrie 2012 ale Parchetului de pe lângă

Judecătoria Botoșani, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale.

De asemenea, a

precizat că înțelege să renunțe la pct. 4, care se referă la acționarea în

judecată cu rea-credință a C. Botoșani.

În dovedirea

caracterului fals al acestor înscrisuri a arătat că înțelege să se folosească

de actele din dosarul penal și din expertiza extrajudiciară depusă în instanță,

efectuată într-un alt dosar aflat pe rolul Judecătoriei Botoșani.

Prin Decizia nr. 73

din 27 martie 2014 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, cererea de revizuire formulată de

revizuenta SC A. SRL a fost respinsă ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut următoarele:

Revizuenta a formulat

plângere penală împotriva numitei B. pentru săvârșirea unor infracțiuni de fals

în legătură cu actul de proprietate asupra imobilului situat în Botoșani,

document pe care la data de 22 mai 2000 l-a depus la Dosarul nr. x/2000 a

Curții de Arbitraj de pe lângă C., instituție care a emis Hotărârea nr. 454 din

25 mai 2000, prin care se constată că imobilul de la adresa susmenționată este

proprietatea E. Botoșani; prin Rezoluția nr. x/P din 2 noiembrie 2012 a

Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoșani, confirmată prin Ordonanța nr.

2237/II din 15 ianuarie 2013 a prim-procurorului de pe lângă Judecătoria

Botoșani, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de presupusa

făptuitoare, motivat de împrejurarea că a intervenit prescripția răspunderii

penale.

Față de cele arătate,

instanța de revizuire a apreciat că urmează să procedeze pe cale incidentă, la

cercetarea existenței sau inexistenței infracțiunii de fals, cererea de

revizuire fiind, în principiu, astfel admisibilă.

De asemenea, prin

raportare la termenul în care revizuentei i-a fost comunicată ordonanța

procurorului, s-a constatat că cererea de revizuire este introdusă în termenul

prevăzut de art. 324 pct. 3 C. proc. civ.

Cu privire la

infracțiunea de fals invocată ca temei al cererii de revizuire, în ceea ce

privește Hotărârea arbitrală nr. 454 din 25 mai 2000, s-a constatat că

revizuenta susține că aceasta este falsă, întrucât cele reținute în hotărâre nu

corespund realității.

Curtea de Apel

Suceava a arătat că practica judiciară în această materie este în sensul că, în

cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. prin înscris fals

trebuie să se înțeleagă nu doar înscrisul falsificat prin săvârșirea unei

infracțiuni, ci și cel al cărui conținut nu este real, deși prin operațiunea de

alterare a realității nu s-a comis o infracțiune.

Cu toate acestea, s-a

apreciat că o astfel de interpretare nu este aplicabilă în cazul de față,

întrucât hotărârea arbitrală (despre care se susține ar fi fost pronunțată pe

baza unor înscrisuri necorespunzătoare realității) a fost pronunțată de o

instanță care funcționează în temeiul legii, astfel încât susținerea că cele

reținute în hotărâre nu se bazează pe documente, acte sau schițe constituie

motive de netemeinicie a hotărârii arbitrale, ce puteau fi invocate doar în cadrul

căilor de atac prevăzute de lege împotriva acelei hotărâri, neputând în niciun

caz să confere acesteia caracterul de act fals.

Cu privire la

falsificarea procesului verbal de recepție a imobilului din 30 septembrie 1987,

din cuprinsul concluziilor scrise (fila 119, pct. 2) instanța de revizuire a

apreciat că, de fapt, revizuenta nu contestă conținutul acestui proces verbal,

ci modul în care instanța care a pronunțat decizia a cărei revizuire o

solicită, modul în care s-a interpretat calitatea în care D. Botoșani a semnat

acest proces verbal, respectiv cea de beneficiar al investiției și nu de

coordonator al investiției, aspect care nu poate duce la concluzia că

mențiunile din procesul verbal sunt nereale sau că acest proces verbal a fost

falsificat printr-un act material.

Referitor la

contractul de închiriere din 29 ianuarie 1997, revizuenta a arătat că acesta

este fals pentru că se referă la suprafața de 64 mp, iar spațiul în litigiu

este de Sc=25,41 mp și Su=19,56 mp, concluzionând că acesta se referea la un

alt spațiu. Ca urmare, ceea ce pune revizuenta în discuție, este faptul că

suprafața indicată în contractul de închiriere nu este identică cu cea ce a

făcut obiectul litigiului finalizat prin decizia a cărei revizuire se cere,

invocând de fapt o greșită apreciere a probelor și nu a unei mențiuni false în

cuprinsul contractului de închiriere.

În concluzie,

instanța a apreciat că, în speță, nu se poate reține caracterul fals al

înscrisurilor indicate de către revizuentă, motiv pentru care, nefiind dovedită

incidența cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., a

respins cererea de revizuire.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat recurs revizuenta SC A. SRL, criticând-o pentru

nelegalitate.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, revizuenta susține, în esență, că motivarea deciziei are

un caracter formal, instanța refuzând să facă cercetările pe cale incidentală

cu privire la caracterul fals al Hotărârii arbitrale nr. 454/2000, pe care s-a

bazat decizia a cărei revizuire o solicită.

În continuare,

recurenta arată că Hotărârea arbitrală nr. 454/2000 este un act fals,

împrejurare ce rezultă din probele administrate în Dosarul nr. x/193/2007 al

Judecătoriei Botoșani și Dosarul nr. x/40/2010 al Tribunalului Botoșani

(declarații de martori), din probele efectuate în Dosarul penal nr. x/P/2011,

din expertiza tehnică întocmită în Dosarul nr. x/193/2013 al Judecătoriei

Botoșani, din comparația acestei hotărâri arbitrale cu Hotărârea arbitrală nr.

689 din 31 octombrie 2000, prezentându-se, în mod exhaustiv, toate aceste probe

și comparații.

În final, se solicită

admiterea, recursului și, pe fond, admiterea cererii de revizuire a deciziei nr.

14/02 martie 2012 a Curții de Apel Suceava, retractarea deciziei atacate și, pe

fond, respingerea acțiunii în revendicare.

Intimata A. a depus

întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru

neîncadrarea motivelor de recurs în prevederile art. 304 C. proc. civ.

Prioritar, în

conformitate cu prevederile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., analizând

excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare, se constată că aceasta

nu este întemeiată, întrucât criticile recurentei-revizuente vizează greșita

interpretare și aplicare a prevederilor art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc.

civ., astfel încât Înalta Curte apreciază, în temeiul art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., că acestea se circumscriu unui motiv de nelegalitate dintre cele

expres și limitativ prevăzute de art. 304, anume ipoteza de la pct. 9, în

raport de care urmează a fi analizată hotărârea atacată.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și a temeiului de drept reținut, Înalta Curte constată că recursul declarat de

revizuentă este nefondat pentru următoarele considerente:

Instanța de apel,

analizând cererea de revizuire cu care a fost învestită, a făcut aplicarea

dispozițiilor legale incidente cauzei, respectiv a art. 322 pct. 4 teza a II-a C.

proc. civ., și a constatat în mod legal neîndeplinirea cerințelor prevăzute de

această normă.

Astfel, potrivit textului

menționat: „revizuirea unei hotărâri (…) se poate cere (…) dacă un judecător,

martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv

pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în

temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății ori dacă un

magistrat a fost sancționat disciplinar pentru exercitarea funcției cu

rea-credință de gravă neglijență în acea cauză”.

Prin înscris declarat

fals în cursul sau în urma unei judecăți, în sensul art. 322 pct. 4 C. proc.

civ., se înțelege, astfel cum legal a reținut instanța fondului, nu doar

înscrisul reținut ca atare odată cu stabilirea săvârșirii unei infracțiuni, ci

și înscrisul al cărui conținut nu este real, chiar dacă prin operațiunea de

alterare a realității nu s-a comis o infracțiune.

În aplicarea acestei

dispoziții legale se impune, astfel cum de altfel s-a și considerat în cauză,

ca însăși instanța sesizată cu cererea de revizuire să stabilească dacă

înscrisurile avute în vedere la pronunțarea hotărârii atacate au ori nu un

conținut real.

Relativ la acest

aspect, în speță, instanța de apel a constatat, în mod legal, că

Hotărârea arbitrală nr.

454/2000, fiind pronunțată de către o instanță care funcționează în temeiul

legii, criticile revizuentei, în sensul că hotărârea arbitrală nu se bazează pe

documente, acte sau schițe valabile, constituie, în realitate, eventuale motive

de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii, ce puteau fi invocate doar în cadrul

căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor arbitrale; în plus,

înscrisul pretins necorespunzător realității este procesul verbal de recepție a

imobilului din 30 septembrie 1987, valorificat ca mijloc de probă la

pronunțarea hotărârii arbitrale.

Or, Decizia civilă nr.

14 din 2 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, a avut ca obiect apelul declarat

împotriva sentinței civile nr. 1198 din 28 septembrie 2010 a Tribunalului

Botoșani, secția comercială, care a fost schimbată în parte, în sensul

admiterii acțiunii în revendicare formulată de reclamanta E. Botoșani împotriva

pârâtei SC A. SRL cu privire la spațiul comercial din mun. Botoșani, jud.

Botoșani, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței (cu privire la

soluționarea unor excepții procesuale); din cuprinsul motivării acestei

decizii, rezultă că Hotărârea arbitrală nr. 454/2000 a fost reținută drept

titlul în temeiul căruia a fost admisă cererea în revendicare împotriva pârâtei

SC A. SRL (revizuenta cauzei), iar pe de altă parte, potrivit susținerilor

revizuentei, la pronunțarea hotărârii arbitrale a fost valorificat în cadrul

materialului probator procesului verbal de recepție a imobilului din 30

septembrie 1987, înscris pretins falsificat, potrivit motivelor susținute prin

promovarea cererii de revizuire.

În consecință, Înalta

Curte apreciază că această susținere nu ar fi putut fi analizată în mod valabil

și cu un eventual efect în ce privește soluția dată revendicării, decât în

calea de atac specifică prevăzută de lege (acțiunea în anulare) îndreptată

împotriva hotărârii arbitrale, astfel cum corect a reținut și instanța de

revizuire, cale de atac accesibilă însă doar părților între care s-a derulat

litigiul finalizat cu hotărârea arbitrală.

Cum prin Decizia civilă

nr. 14 din 2 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, instanța de judecată a reținut drept

titlu al reclamantei E. Botoșani Hotărârea arbitrală nr. 454/2000 prin care se

constata dreptul său de proprietate asupra spațiului comercial în litigiu

(pretins a fi fost pronunțată pe baza unor înscrisuri cu un conținut nereal,

anume procesul verbal de recepție a imobilului din 30 septembrie 1987),

cercetarea acestui pretins fals ar antrenat consecințe juridice în ce privește

dovada dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui imobil dacă ar fi

fost posibilă, în condițiile legii, chiar revizuirea hotărârii arbitrale în

baza cererii unui terț față de acel litigiu (revizuenta), iar nu a deciziei

prin care acțiunea în revendicare a fost admisă împotriva sa.

Simetric, în

contextul art. 322 pct. 4 C. proc. civ., doar dacă revizuenta din cauza de față

ar fi susținut că hotărârea arbitrală este un înscris falsificat, iar nu

înscrisurile în baza cărora aceasta a fost pronunțată, în cauza de față ar fi

fost admisibilă cercetarea pretinsului fals, pe cale incidentală; or, prin

motivele dezvoltate de revizuentă au fost susținute motive de nelegalitate și

netemeinicie a hotărârii arbitrale, pronunțată în baza unui înscris pretins

falsificat.

Ca atare, faptul că

instanța de revizuire nu a avut în vedere probele administrate în dosarul penal

și procesele civile nu are semnificația necercetării pe cale incidentală a

caracterului fals al hotărârii arbitrale, așa cum pretinde recurenta, atât

vreme cât, în procedura prevăzută de art. 184 C. proc. civ. pot fi constatate,

pe cale incidentală, ca fiind false numai înscrisuri valorificate în mod

determinant la pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se cere, înscrisuri în

sens acte juridice - negotium (manifestare de voință a unui subiect de drept în

sensul de a da naștere, a modifica sau de a stinge un raport juridic), iar nu

hotărâri arbitrale (act jurisdicțional pronunțat într-o procedură prevăzută de

lege).

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte

urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de revizuenta SC A. SRL

împotriva

Deciziei nr. 73 din 27 martie 2014 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 16 ianuarie 2015.