ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 350/A/2015

Deliberând asupra contestației în anulare de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 27 februarie 2015, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost înregistrată, sub nr. x/1/2015, cererea de contestație în anulare, formulată de A., împotriva Deciziei penale nr. 60/A din data de 18 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2013, cauza fiind repartizată aleatoriu la C8, cu prim termen de judecată la data de 15 aprilie 2015.

În motivarea contestației în anulare, contestatorul A. a invocat cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, susținând că erau îndeplinite toate condițiile ca, în baza probelor administrate (contract de mediere încheiat între inculpat și partea vătămată B., precum și declarația părții vătămate B. care atestă faptul că a intervenit împăcarea părților pe parcursul procesului penal) pentru a se constata, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. g) și art. 17 alin. (2) C. proc. pen., că există o cauză de încetare a procesului penal, respectiv împăcarea părților.

Prin încheierea din data de 27 mai 2015, pronunțată în prezenta cauză, a fost admisă în principiu cererea de contestație în anulare formulată de A. împotriva Deciziei penale nr. 60/A din 18 februarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/2/2013, fixându-se termen pentru judecarea în fond a contestației în anulare la data de 10 iunie 2015.

Prin încheierea din data de 8 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis cererea de abținere formulată de completul învestit cu soluționarea cauzei, ca fiind incompatibil, cauza fiind repartizată aleatoriu la C10, cu termen de judecată la data de 25 septembrie 2015.

Înalta Curte constată că, prin Sentința penală nr. 246/F din data de 17 iulie 2014, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 386 C. proc. pen. cu referire la art. 5 C. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor inculpatului A. din infracțiunile prevăzute de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale), art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. și art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., în infracțiunile prevăzute de art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 36 alin. (1) C. pen., art. 32 rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., respectiv art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., toate cu aplic. art. 38 C. pen.

În baza art. 322 C. pen., cu aplic. art. 36 alin. (1) C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și a celui prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a exercita profesia de avocat), ca pedeapsă complementară, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și pe cel prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a exercita profesia de avocat), ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. și art. 17 alin. (2) C. proc. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. a încetat procesul penal cu privire la inculpatul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. (parte vătămată C.).

În baza art. 32 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și a celui prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a exercita profesia de avocat), ca pedeapsă complementară, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în forma tentativei (parte vătămată B.).

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și pe cel prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a exercita profesia de avocat), ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 2 luni închisoare, în final urmând să execute pedeapsa de 2 ani și 2 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și a celui prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a exercita profesia de avocat), pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 45 alin. (5) și (3) lit. a) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și a celui prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a exercita profesia de avocat).

În baza art. 91 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și stabilește un termen de supraveghere de 4 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a impus inculpatului obligația de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., a obligat inculpatul ca pe parcursul termenului de supraveghere să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, în cadrul Consiliului Local București - Fundația pentru Promovarea Sancțiunilor Comunitare - pe o perioadă de 80 de zile.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a lăsat nesoluționată acțiunea civilă în ce privește săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. (parte vătămată C.).

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen., a luat act că partea vătămată B. nu a formulat prezenții civile.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., a dispus anularea contractului de asistență juridică din data de 18 martie 2009 (dosar de urmărire penală) și a contractului de cesiune de creanță din data de 22 octombrie 2009 (dosar de fond).

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 60 din data de 18 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 7041/2/2013, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 246/F din data de 17 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Cu privire la motivele de apel invocate de către inculpatul A., Înalta Curte, în esență, a reținut că este neîntemeiată solicitarea formulată de acesta, în sensul de a se da eficiență acordului de mediere intervenit între inculpat și B. și, pe cale de consecință, de a se dispune încetarea procesului penal cu privire la infracțiunea de înșelăciune, în forma tentativei.

S-a constatat că, deși judecata pe fond s-a desfășurat după noile reguli procedurale (etapa camerei preliminară și etapa judecății), până la citirea actului de sesizare, care s-a realizat la data de 28 aprilie 2014, inculpatul A. nu a învederat instanței că s-a împăcat cu partea vătămată B., manifestarea de voință privind împăcarea părților cu efecte asupra înlăturării răspunderii penale fiind realizată de acesta doar în ceea ce privește partea vătămată C., aspect constatat și de instanță care a dispus încetarea procesului penal.

În opinia instanței de apel, împrejurarea că, între inculpatul A. și partea vătămată B., a intervenit un acord de mediere în calea de atac a apelului, astfel cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei (dosar apel) nu poate conduce la încetarea procesului penal, având în vedere că nu a fost respectat termenul până la care se putea realiza împăcarea între părți, consfințită în cadrul acordului de mediere, respectiv cel prevăzut de dispozițiile art. 159 alin. (3) C. pen.

S-a reținut că medierea reprezintă, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 192/2006, o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, urmare a negocierilor dintre părți, fără ca mediatorul să poată impune o soluție (art. 50 din legea specială), ca atare, medierea reprezintă, în fapt, o înțelegere între persoana care a suferit o vătămare în urma comiterii infracțiunii și persoana care a săvârșit-o, în esență, având același fundament ca și instituția împăcării, singura diferență dintre cele două instituții fiind aceea că, în cazul împăcării, se stinge și acțiunea civilă.

Având în vedere împrejurarea că, în cazul împăcării, legiuitorul a stabilit acele condiții referitoare la modalitatea și momentul exprimării voinței părților, pentru a produce efectele legale - înlăturarea răspunderii penale și stingerea acțiunii penale și civile -, să fie făcută în fața instanței și să reprezinte voința părților, necondiționată, sau să fie consemnată într-un act autentic și numai până la citirea actului de sesizare al instanței, instanța de apel a apreciat că aceste condiții nu sunt îndeplinite în cazul acordului de mediere, acesta poate îmbrăca forma scrisă - act sub semnătură privată - (art. 58 alin. 4 din Legea nr. 192/2006), fiind posibilă și forma autentică, dar în mod obligatoriu și numai pentru situațiile prevăzute expres în dispozițiile art. 58 alin. (4) din legea specială, fără a se specifica momentul până la care acest acord se poate încheia, considerându-se că este greu de justificat rațiunea pentru care, în cazul medierii, nu ar trebui respectate aceleași cerințe impuse de lege unei cauze de înlăturare a răspunderii penale expres prevăzută de lege în art. 159 alin. (3) C. pen.

Pe de altă parte din interpretarea dispozițiilor art. 16 lit. g) C. proc. pen., care menționează limitativ cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale și exercitarea acțiunii penale, s-a constatat că, după enunțarea ipotezei de retragere a plângerii, este indicată și sfera infracțiunilor pentru care acesta poate opera (infracțiunile pentru care retragerea înlătură răspunderea penală), sunt prevăzute ipotezele de împăcare ori mediere, în condițiile legii, deci tot cu referire la infracțiunile pentru care ele pot opera. Or, cum acordul de mediere este o formă particulară de realizare a înțelegerii părților, care consfințește cu alte cuvinte împăcarea dintre părți, instanța de apel a apreciat că acesta trebuie să intervină în condițiile legii penale și care nu pot fi diferite de cele impuse instituției împăcării în art. 159 alin. (3) C. pen.

S-a mai arătat că, un alt argument de text vizează și împrejurarea că, în art. 70 din Legea nr. 192/2006, se prevede posibilitatea suspendării judecății în situația în care părțile consimt la încheierea unui acord de mediere de către judecător, însă, fiind vorba de judecata unor infracțiuni pentru care tragerea la răspundere penală este condiționată de manifestarea de voință a părților pentru continuarea procesului penal, nu se poate aprecia că suspendarea poate opera oricând, ci numai până la citirea actului de sesizare. Mai mult, dacă acordul de mediere nu se realizează în final, prin împăcarea părților, procesul penal se reia, din oficiu, imediat după primirea procesului-verbal prin care se constată că nu s-a încheiat înțelegerea (împăcarea), sau la expirarea termenului de 3 luni de la data la care a fost dispusă suspendarea acestuia.

Sub aspectul laturii civile a procesului penal, s-a constatat că procedura medierii se aplică în cauzele penale, atât în latura penală, cât și în latura civilă, prin urmare, părțile pot solicita suspendarea judecării cauzei, oricând, în cursul judecății, până la pronunțarea unei hotărâri definitive, inclusiv, în cauzele în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă părțile au un acord de mediere, fiind aplicabile dispozițiile art. 26 C. proc. pen.

Examinând contestația în anulare formulată, în raport de criticile formulate și în temeiul art. 432 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, în latura penală a procesului, dispozițiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracțiuni pentru care potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte constată că, în sarcina contestatorului inculpat A. s-a reținut, printre altele, săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 32 rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., constând în aceea că inculpatul a solicitat executorului judecătoresc B. punerea în executare a contractului de asistență juridică din 18 martie 2009, până la concurența sumei de 1.200.000 lei, prin inducerea în eroare a acestuia, cu privire la realitatea creanței constatate în cuprinsul contractului, în scopul valorificării acestei creanțe pe calea executării silite.

Se reține că, în cazul infracțiunii de înșelăciune, în conformitate cu dispozițiile art. 244 alin. (3) C. pen., împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte constată, în dezacord cu instanța de apel, că medierea nu reprezintă o modalitate a împăcării, ci este o cauză sui generis, care înlătură răspunderea penală, reglementată prin Legea nr. 192/2006, și care operează atât cu privire la categoria infracțiunilor pentru care împăcarea părților înlătură răspunderea penală, cât și referitor la cealaltă categorie a infracțiunilor, pentru care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală.

Prin urmare, contrar opiniei instanței de apel, care a apreciat că nu a fost respectat termenul până la care se putea realiza împăcarea între părți, consfințită în cadrul acordului de mediere, respectiv cel prevăzut de dispozițiile art. 159 alin. (3) C. pen., Înalta Curte constată, cu privire la termenul până la care medierea poate interveni cu privire la latura penală a cauzei, având în vedere că textul nu face nicio distincție cu privire la vreun anumit stadiu al judecății, că acordul de mediere poate fi încheiat oricând în cursul acesteia, până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 367 alin. (3) C. proc. pen. prevăd că suspendarea judecății se dispune și pe perioada desfășurării procedurii de mediere, potrivit legii, fără a limita momentul până la care instanța poate proceda în acest sens. Ca atare, oricând în cursul judecății, instanța poate suspenda cauza în vederea desfășurării procedurii reglementate de dispozițiile Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator.

Mai mult, textul de lege sus-menționat, care reglementează suspendarea judecății, este inclus în cap. I "Dispoziții generale" al titlului III "Judecata" din partea specială a Codului de procedură penală, ceea ce face ca dispozițiile sale să fie aplicabile atât în tot cursul judecății în primă instanță, cât și în tot cursul judecății în apel, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.

Având în vedere că cele două cauze care înlătură răspunderea penală, respectiv încheierea unui acord de mediere și împăcarea nu au același fundament, fiind cauze distincte, și văzând că între inculpatul A. și partea vătămată B. a fost încheiat un acord de mediere aflat la dosar apel, având ca rezultat împăcarea totală a părților în sensul art. 159 C. pen., dându-se eficiență dispozițiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006, Înalta Curte, apreciind ca fiind incidență o cauză de încetare a procesului penal, constată contestația în anulare întemeiată și, pentru aceleași considerente, instanța va admite apelul și va dispune încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru infracțiunea prevăzută de art. 32 rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

În raport de cel de-al doilea motiv de apel formulat, în sensul aplicării dispozițiilor art. 83 - 86 C. pen. privind amânarea aplicării pedepsei pentru infracțiunea de fals în formă continuată, prevăzută de art. 322 C. pen., cu aplic, art. 36 alin. (1) C. pen., Înalta Curte apreciază că acesta vizează aspecte privind greșita individualizare a pedepsei și nu se încadrează, din punct de vedere formal, în cazurile de contestație în anulare prevăzute expres și limitativ de lege, motiv pentru care apelul se admite exclusiv prin prisma incidenței în speță a unei cauze de încetare a procesului penal.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 432 C. proc. pen., Înalta Curte va admite contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 60/A din 18 februarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2/2013.

Va desființa, în parte, decizia contestată și rejudecând:

Va admite apelul declarat de inculpatul A., va desființa, în parte, Sentința penală nr. 246/F din 17 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și rejudecând:

Va descontopi pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor.

În baza art. 17 alin. (2) rap. la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., va înceta procesul penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune în forma tentativei prev. de art. 32 rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

Va reduce termenul de supraveghere la 3 ani și 8 luni.

Va menține celelalte dispoziții ale deciziei penale și ale sentinței penale care nu contravin prezentei.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul cuvenit apărătorului din oficiu în sumă de 260 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei penale nr. 60/A din 18 februarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2/2013. Desființează în parte decizia contestată și rejudecând:

Admite apelul declarat de inculpatul A., desființează în parte Sentința penală nr. 246/F din 17 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și rejudecând:

Descontopește pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor.

În baza art. 17 alin. (2) rap. la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., încetează procesul penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune în forma tentativei prev. de art. 32 rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

Reduce termenul de supraveghere la 3 ani și 8 luni.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei penale și ale sentinței penale care nu contravin prezentei.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul cuvenit apărătorului din oficiu în sumă de 260 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 octombrie 2015.

Procesat de GGC - CL