ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2226/2015
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2226/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1.1.Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal,
reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu Uniunea Națională a Barourilor din România anularea deciziei nr. 350 din 3 martie 2012 emisă de Consiliul U.N.B.R. prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva deciziei nr. 47 din 28 noiembrie 2011 emisă de Baroul Olt.
În esență, reclamantul a criticat decizia U.N.B.R. motivat de faptul că nu i s-a comunicat termenul legal de exercitare a căii de atac și instanța competentă să soluționeze contestația împotriva deciziei menționate.
1.2. Prin sentința nr. 42 din 7 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Prin sentința nr. 2293 din 8 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul A., deținut în Penitenciarul Jilava, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România, ca nefondată.
În considerentele sentinței, instanța a reținut că argumentele reclamantului nu pot fi primite, lipsa termenului și a instanței competente din cuprinsul deciziei contestate nu poate reprezenta un motiv de nulitate a acesteia, reclamantul nefăcând dovada producerii unei vătămări.
Totodată, reclamantul nu poate invoca necunoașterea legii în motivarea cererii sale prin care invocă nulitatea absolută a actului atacat. Termenul de contestație a unui act administrativ sau de autoritate este prevăzut în Legea nr. 554/2004, reclamantul contestând decizia în cadrul termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Pe de altă parte, decizia nu este nelegală și netemeinică deoarece din cuprinsul acesteia nu rezultă că, avocatul B., vizat de cererea formulată de reclamant la Baroul Olt și U.N.B.R., ar fi săvârșit față de acesta fapte care să reprezinte abateri disciplinare.
Concluzionând instanța a constatat că reclamantul nu a făcut dovada unei vătămări sau încălcarea unui drept legitim prin decizia contestată emisă de U.N.B.R.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamantul A., solicitând modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii, fără a-și încadra în drept motivele de recurs.
Analizând cu prioritate excepția tardivității recursului, invocată din oficiu, potrivit art. 137 C. proc. civ., aplicabil și în recurs în temeiul art. 316 corelat cu art. 298 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:
Conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare”.
În cauză, sentința atacată a fost comunicată personal recurentului, aflat în stare de detenție la Penitenciarul Jilava, la data de 12 noiembrie 2014, iar recursul a fost transmis prin poștă la data de 11 decembrie 2014, cu depășirea evidentă a termenului legal de 15 zile.
Conform dispozițiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ.: „neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei”.
Constatând că recursul nu a fost declarat în termenul imperativ prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și că, recurentul nu a pretins și nu a dovedit că ar fi fost împiedicat în exercitarea în termen a căii de atac, printr-o împrejurare mai presus de voința sa, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor legale sancționatorii mai sus invocate și să decidă în sensul respingerii recursului, ca tardiv formulat.
În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata Uniunea Națională a Barourilor din România.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 2293 din 8 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.
Obligă recurentul la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata Uniunea Națională a Barourilor din România.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2015.