ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4215/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1813 din 8 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamanta SC „A.T.G.” S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia, prin Decizia nr. 328 din data de 2 martie 2010, Consiliul Național al Audiovizualului a decis sancționarea cu amendă în cuantum de 30.000 RON a radiodifuzorului SC „A.” SA, pentru încălcarea prevederilor art. 32 alin. (1), art. 36 alin. (1) și (2) și art. 42 alin. (1) și (2) din Decizia nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, pe postul de televiziune A., care aparține radiodifuzorului SC „TV A.” SA, s-a difuzat în data de 25 februarie 2010, în intervalul orar 17 - 19, emisiunea ”Acces direct” ce a avut ca subiect viața privată și de familie a soților M. și I.C., punându-se în discuție un set de fotografii cu conotații sexuale, cu privire la care s-a presupus că protagonistă ar fi M.C., fotografii despre care s-a spus că ar putea constitui un posibil motiv de divorț al celor doi soți. Pe parcursul emisiunii, unii dintre invitați au discutat în termeni ironici despre soții C., apreciindu-se că familia în discuție ”nu este o familie normală”, folosindu-se expresii peiorative atât la adresa M.C., cât și la adresa soțului acesteia.

Examinând conținutul deciziei contestate și constatările din Raportul de monitorizare, prin raportare la probatoriul administrat în cauză, Curtea a apreciat că în mod corect s-a reținut că emisiunea a fost difuzată cu încălcarea art. 36 alin. (1) și (2) alin. (1) din Codul audiovizualului și că viața privată și de familie a soților C. a fost grav prejudiciată, în contextul în care niciunul dintre soții C. nu și-a dat acordul cu privire la difuzarea unei emisiuni cu un asemenea subiect, prezentarea unor poze cu conotații sexuale al căror conținut nu era în mod clar identificabil, dar despre care postul Antena 1 a pretins că protagonista lor este M.C., fiind de natură să afecteze dreptul la imagine al acesteia.

Pe de altă parte, instanța de fond a reținut că susținerile reclamantei potrivit cărora prevederile art. 32 alin. (1) din Decizia nr. 187/2006 nu pot reprezenta un temei de sancționare, textul trebuind coroborat cu alte articole ce stabilesc obligații în sarcina difuzorilor de programe, sunt corecte, însă, a constatat judecătorul fondului, membrii Consiliului au coroborat textul invocat, care permite o analiză a țintei unei anumite emisiuni prin prisma calității interesului unei anumite categorii de auditori și o limitare rezonabilă cu caracter de principiu a dreptului la informare, reprezentată de invadarea vieții private, cu prevederile art. 36 alin. (1) și (2) din același Cod. Totodată, Curtea a avut în vedere Solicitarea nr. 2660 din 26 februarie 2010 făcută către CNA la data de 26 februarie 2010, prin care d-l I.C., în nume propriu, în numele soției sale M.C.

și în numele familiei sale, sesiza Consiliul cu privire la emisiunea “Acces direct” și prin care aducea la cunoștința membrilor Consiliului că pe parcursul acestei emisiuni a fost adusă o gravă atingere a demnității umane a soției sale, fiindu-i prejudiciată imaginea, lucru care a afectat-o profund atât moral cât și material, astfel încât instanța de fond a apreciat că nu se poate susține că difuzarea emisiunii a fost efectuată în condițiile în care părțile implicate și-au exprimat acordul în acest sens, neexistând nici o dovadă în acest sens, iar faptul că emisiunea a avut la bază un interviu acordat de d-na C., declarațiile sale făcând obiectul discuțiilor din cadrul emisiunii, punctul său de vedere fiind în întregime redat în cadrul emisiunii, nu înseamnă că aceasta și-a dat acordul ca aspectele ce țin de viața sa privată și de familie să fie discutate în cadrul acestei emisiuni, cu atât mai mult la difuzarea unor materiale cu conotație sexuală.

Instanța de fond a mai reținut că nu se poate susține că soții C. și-au dat acordul ca declarațiile anterioare ce vizau viața intimă și de familie să fie analizate pe postul de televiziune, în forma în care rezultă din Raportul de monitorizare, iar din modalitatea de abordare a subiectului și limbajul folosit de către invitați, coroborate cu atitudinea moderatorului, a rezultat în mod evident că s-a depășit spațiul rezonabil al analizei unor declarații date de d-na C. într-o emisiune, fiind invadată viața privată a celor doi soți, fără să existe acordul acestora pentru un asemenea gen de abordare, iar faptul că d-nul C. a refuzat să aibă o intervenție în emisiune nu înseamnă că și-ar fi dat acordul cu realizarea emisiunii în acest mod, dovedind mai degrabă o reacție adversă a acestuia, având în vedere că ulterior s-a adresat CNA.

Totodată, prima instanță a apreciat că autoritatea pârâtă a reținut în mod corect că o astfel de abordare a constituit în esență o acuzație de natură morală adusă d-nei C. raportat la statutul de femeie căsătorită, situație în care postul avea obligația să respecte principiul ”audiatur et altera pars” reglementat de dispozițiile art. 42 alin. (2) din Codul audiovizualului, aplicarea sancțiunii fiind justificată și prin raportare la un standard obiectiv, ținând cont chiar și de specificul emisiunii și de categoria de public căreia se adresează. Împotriva Sentinței civile nr. 1813 din data de 8 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs în termen legal reclamanta SC A.T.G.

SA București, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac formulate și modificarea în întregime a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii în contencios administrativ, cu consecința, în principal, a anulării Deciziei nr. 355 din 18 martie 2010 emisă de intimatul Consiliul Național al Audiovizualului și a exonerării recurentei de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON, sau, în subsidiar, a dispunerii - urmare constatării faptului că sancțiunea aplicată de intimat este disproporționată față de gravitatea faptei reținute - înlocuirii sancțiunii amenzii cu cea a somației publice.

S-a învederat, prin motivele cererii de recurs, în primul rând, că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 36 alin. (1) și (2) și art. 42 alin. (1) și (2) din Decizia nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conținutului în audiovizual, întrucât difuzarea emisiunii a fost efectuată în condițiile în care părțile implicate și-au exprimat acordul în acest sens iar principiul audiatur et altera pars a fost pe deplin respectat. În al doilea rând, recurenta a susținut că dispozițiile art. 32 alin. (1) din Decizia nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conținutului în audiovizual nu pot prezenta un temei de sancționare al reclamantei, în caz contrar fiind vorba de un veritabil act de cenzură.

Atâta vreme cât "viața privată nu a fost invadată" interesul publicului trebuie întotdeauna satisfăcut, iar CNA nu poate pretinde că are atributul de a stabili ce interes trebuie sau nu satisfăcut. Or, a arătat recurenta, din moment ce ambii soți și-au exprimat acordul cu privire la difuzarea emisiunii, ambii soți au avut posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere în cadrul emisiunii și, în final, niciunul dintre soți nu a formulat vreo plângere sau orice altă formă de petiție în care să invoce vreun prejudiciu de imagine, inițiativa CNA de a stabili în mod justițiar existența unui prejudiciu și sancționarea mai mult decât aspră a pretinsei fapte prejudiciatoare nu reprezintă decât o interferență în exercitarea dreptului la libera exprimare.

S-a mai relevat că programul prezentat de reclamantă, prin postul său de televiziune, nu încalcă nicio normă legală, astfel că măsura sancționatorie este abuzivă. Dreptul la libera exprimare, s-a adăugat, se bucură de o protecție absolută iar exercitarea acestuia poate fi limitată, prin excepție, numai în baza legii. Curtea de la Strasburg, s-a menționat, a stabilit prin jurisprudența sa că "articolul 10 protejează nu numai conținutul ideilor și informațiilor exprimate dar și forma de exprimare a acestora. Această libertate de exprimare este obiectul unor excepții reglementate de art. 10 alin. (2) din Convenție, care trebuie însă interpretate în modul cel mai restrictiv cu putință" (Hotărârea FELDEK versus Slovacia) și că "instanța trebuie să se limiteze la a verifica dacă interferența autorității publice poate fi descrisă ca fiind "absolut necesară într-o societate democratică". Adjectivul "necesară" implică existența unei nevoi sociale presante.

În exercitarea competenței sale, instanța trebuie să analizeze interferența în exercitarea dreptului la liberă exprimare din perspectiva întregii spețe, inclusiv conținutul textului împotriva căruia s-a dispus sancționarea și contextul în care acesta a fost transmis. Instanța trebuie să se convingă că autoritatea publică a aplicat standarde conforme principiilor art. 10 din Convenție și că și-a întemeiat actul pe o evaluare acceptabilă a stării de fapt" (Hotărârea LEHIDEUX și ISORNI versus Franța). Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul Consiliul Național al Audiovizualului a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea, în esență, că hotărârea recurată este temeinică și legală.

Intimata a precizat că decizia ce a format în speță obiectul controlului de legalitate se întemeiază pe o evaluare acceptabilă a stării de fapt CNA aplicând standarde conforme principiilor art. 10 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, că legislația care guvernează domeniul audiovizualului respectă și ocrotește, în egală măsură, libertatea de exprimare dar și alte drepturi și libertăți fundamentale ale omului, precum cel la imagine sau viață privată, în concordanță cu legislația europeană în această materie, că sancțiunea aplicată nu este disproporționată, ci este individualizată corect, raportat la dispozițiile legale în domeniu potrivit cărora individualizarea sancțiunii se face ținându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile anterioare, și că radiodifuzorul, deși a mai fost sancționat anterior, pentru încălcarea acelorași norme, chiar în cadrul aceleiași emisiuni, nu a înțeles să adopte o conduită care să respecte legislația în domeniu.

Recursul este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. În mod întemeiat judecătorul fondului a procedat, prin hotărârea recurată, cu o motivare convingătoare și cu aplicarea corectă a legii la împrejurările de fapt ale litigiului, la respingerea contestației formulate de reclamanta SC A.T.G. SA împotriva Deciziei nr. 328 din data de 2 martie 2010 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului, prin care s-a dispus sancționarea radiodifuzorului SC A. SA, având licența audiovizuală nr. TV 012.1 din 25 ianuarie 1993 și Decizia de autorizare nr. 025 din 14 iunie 1994, pentru postul de televiziune ANTENA 1, cu amendă în cuantum de 30.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 32 alin. (1), art. 36 alin. (1) - (2) și art. 42 alin. (1) - (2) din Decizia nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare.

Prin Decizia de sancționare nr. 328 din data de 2 martie 2010 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului în urma analizării raportului de monitorizare întocmit în baza Reclamației nr. 2660 din 26 februarie 2010 și a vizionării emisiunii "Acces direct" difuzată de postul A. în data de 25 februarie 2010, că radiodifuzorul a încălcat grav, fără a exista un interes public justificat, un drept fundamental al omului, respectiv dreptul la viață intimă, familială și privată, garantat de art. 26 din Constituția României, și de legislația din domeniul audiovizualului, legislație armonizată cu cea europeană.

Se constată că nu este întemeiată susținerea recurentei potrivit căreia art. 36 alin. (1) și (2) și art. 42 alin. (1) și (2) din Decizia nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare, nu sunt aplicabile litigiului, în condițiile în care a existat acordul familiei C. în vederea difuzării emisiunii și au fost întreprinse demersuri pentru respectarea principiului audiatur et altera pars, fiind probat în cauză că sub numărul 2660 din data de 26 februarie 2010 a fost înregistrată la Consiliul Național al Audiovizualului reclamația formulată de domnul I.C. prin care se sesiza faptul că în cadrul emisiunii "Acces direct" din data de 25 februarie 2010 au fost difuzate materiale cu conotație sexuală și i-au fost adresate injurii, fapt ce a condus la prejudicierea gravă a imaginii sale și a familiei precum și a dreptului la demnitate umană.

Pe de altă parte, se reține că un interviu sau o declarație dintr-o emisiune nu constituie un acord expres pentru difuzarea în cadrul altei emisiuni a unor aspecte ținând de viața intimă, în sensul prevăzut de normele audiovizuale a căror încălcare s-a reținut, și că o atare împrejurare nu poate face nici dovada respectării principiului audiatur et altera pars. Într-adevăr, principiul enunțat impune ca persoanei căreia, într-o emisiune, i se impută anumite fapte sau atitudini, să i se dea posibilitatea de a-și exprima poziția cu privire la acestea chiar în emisiunea respectivă, fie în mod direct, prin intermediul unei convorbiri telefonice, fie prin prezența efectivă în emisiune, fie prin difuzarea unei înregistrări a răspunsului.

Respectarea principiului audiatur et altera pars presupune, potrivit art. 49 alin. (2) din Codul audiovizualului, condiții nediscriminatorii de exprimare în cadrul aceluiași program, ceea ce nu s-a îndeplinit în speță. Critica recurentei constând în împrejurarea că dispozițiile art. 32 alin. (1) din Codul audiovizualului, care stabilesc că "Nu orice interes al publicului trebuie satisfăcut, iar invocarea dreptului la informare nu poate justifica invadarea vieții private", nu pot reprezenta un temei de sancționare nu este fondată, aceste prevederi instituind nu numai un principiu ci și o obligație a radiodifuzorilor de a nu invoca satisfacerea interesului public pentru a justifica o imixtiune ce depășește limitele firești în viața privată a persoanei.

Pe de altă parte, se observă că recurenta, prin actul administrativ contestat, a fost sancționată nu numai pentru încălcarea prevederilor art. 32 alin. (1) ci și pentru nerespectarea art. 36 alin. (1) și (2) și respectiv art. 42 alin. (1) și (2) din Decizia nr. 187/2006, care stipulează că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale, că este interzisă difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje audiovizuale privind viața publică și de familie a persoanei, fără acordul acesteia, că orice persoană are dreptul la propria imagine și că în cazul în care în emisiunile audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale sau imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere; dacă acuzațiile sunt aduse de radiodifuzor, acestea trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars.

În ceea ce privește aspectul referitor la cuantumul amenzii aplicate reclamantei, de 30.000 RON, se constată că amenda a fost aplicată de intimată cu respectarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 90 alin. (4) și 91 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, cu modificările și completările ulterioare, prin luarea în considerare a sancțiunilor anterioare ale radiodifuzorului, a gravității faptei și a efectelor acesteia. Pe de altă parte, nu pot fi primite nici susținerile reclamantei în sensul că, raportat la Constituția României, la prevederile art. 10 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și la jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, programul prezentat de reclamantă nu încalcă nicio normă legală iar sancțiunea aplicată constituie o măsură abuzivă ce limitează dreptul la libera exprimare a acesteia.

Libertatea de exprimare nu poate prejudicia, conform art. 30 alin. (6) din Constituția României, demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit prin jurisprudența sa că libertatea de exprimare nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, ea presupunând luarea în considerare a unor interese de ordin general, dar și unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a împiedica informații confidențiale. În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu sunt întemeiate motivele de recurs invocate în cauză și că este legală și temeinică hotărârea atacată, urmează a se dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanta SC A.T.G. SA București împotriva Sentinței civile nr. 1813 din data de 8 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC „A.T.G.” SA împotriva Sentinței civile nr. 1813 din 8 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2012. Procesat de GGC - LM