ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4540/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4540/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28

decembrie 2009, reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național

al Audioviazulului a solicitat anularea deciziei nr. 1099 din 15 decembrie 2009

emisă de pârât și exonerarea de la plata amenzii contravenționale în cuantum de

100.000 RON.

În subsidiar, a solicitat

reducerea sau înlocuirea sancțiunii dispuse.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că măsurile dispuse de Consiliul Național al

Audioviazulului prin decizia contestată sunt vădit neîntemeiate și nelegale și în

contradicție cu situația de fapt și de drept aplicată.

Reclamanta a susținut

că, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că în analizarea faptei trebuie pornit

de la prezumția de nevinovăție a celui cercetat, iar sarcina probei aparține celui

care acuză, astfel că orice îndoială trebuie să profite celui acuzat (in dubio pro

reo). Or, prin actul contestat, pârâtul a încălcat aceste principii acționând cu

părtinire și emoțional.

Jurisprudența C.E.D.O.,

care interpretează art. 10 din Convenție (libertatea de exprimare) are prioritate

față de legislația internă conform Constituției României. În acest sens, reclamanta

a arătat că nicio reglementare internă în România nu poate fi invocată pentru a

sancționa o instituție de presă din domeniul audovizualului, pentru lipsa de reacție

a moderatorului sau realizatorului unei emisiuni față de limbajul sau afirmațiile

făcute de invitații emisiunii. Aceștia fiind răspunzători direct în fața legii,

pentru afirmațiile sau limbajul folosite, conform jurisprudenței C.E.D.O. (Cazul

Jersild vs. Danemarca, 23 septembrie 1994).

În această cauză, C.E.D.O.

a statuat că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele unei societăți

democratice și că protecția care trebuie acordată presei are o importanță specifică.

Luând în considerare „datoriile și responsabilitățile" unui jurnalist, impactul

potențial al mediului său este un factor important și este unanim recunoscut că

media audiovizuale au adesea un efect cu mult mai rapid și puternic decât media

scrise (Purceii și alții v. Irlanda).

Art. 10 protejează nu

numai substanța ideilor și informației exprimate, dar și forma în care sunt transmise.

(Oberschlick v. Austria) „Prezentarea știrilor pe bază de interviu, fie editat sau

nu, constituie unul dintre cele mai importante mijloace prin care presa este în

măsură să joace rolul său vital de «câine de pază public»".

Pedepsirea unui jurnalist

pentru că a asistat în diseminarea unor declarații făcute de altă persoană, într-un

interviu, ar periclita serios contribuția presei la discutarea problemelor de interes

public și nu poate fi luată în considerare, decât dacă există foarte puternice motive

în acest sens.

Reclamanta a mai arătat

că, în cauza Jersild v. Danemarca, C.E.D.O. a anulat soluția dată de o instanță

daneză care a sancționat cu amendă pe realizatorul unei emisiuni la Danmarks Radio

(Danish Broadcasting Corporation) din 21 iulie 1985, pentru că acesta nu a reacționat

la limbajul și afirmațiile invitaților în emisiunea sa. Invitații erau membrii unui

grup extremist (Greenjacket) care au proferat insulte rasiste la adresa imigranților,

de tipul „negrii nu sunt ființe umane, sunt animale, așa (...). Ar trebui să ni

se permită să avem sclavi" etc.

După pronunțarea soluției

C.E.D.O., Danermarca a emis reglementări audiovizuale care statuează că afirmațiile

invitaților în emisiuni directe, în audiovizual, sunt responsabilitatea lor proprie

și nu a realizatorului sau moderatorului.

SC A. SA a susținut că

prevederile art. 42 alin. (2) Codul audiovizualului nu sunt aplicabile întrucât,

în speță, nu s-au adus nici un fel de acuzații privind fapte sau comportamente ilegale

ori imorale, părtinirea pârâtului fiind evident manifestată, astfel cum rezultă

din cuprinsul actului contestat, dar și din adresa din 16 decembrie 2009.

În drept, acțiunea a fost

întemeiată pe Legea nr. 504/2002 a audiovizualului și decizia nr. 187/2006 privind

Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

În dovedirea acțiunii,

reclamanta a depus la dosar înscrisuri.

Prin cererea precizatoare,

reclamanta a susținut că din procesul verbal depus de pârât rezultă că amenda propusă

a fost de 50.000 RON și nu de 100.000 RON.

Pârâtul a depus documentația

care a stat la baza actului contestat, conform art. 13 din Legea nr. 554/2004, precum

și întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă

nr. 4585 din 17 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC

A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, a modificat

decizia Consiliului Național al Audiovizualului din 15 decembrie 2009 în sensul

că a redus cuantumul amenzii la suma de 10.000 RON.

A menținut celelalte dispoziții

ale actului contestat.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut următoarele:

Prin actul contestat decizia

din 15 decembrie 2009 pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului a dispus sancționarea

cu amendă în cunatum de 100.000 RON, a radiodifuzozului SC A. SA. (licența audiovizuală

din 16 decembrie 2003 și decizia de autorizare din 24 iunie 2005 pentru postul A.N.C.A.)

pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 și art. 36

alin. (1)-(2) și art. 42 alin. (1)-(4) din decizia nr. 187/2006 privind Codul de

reglementare a conținutului audiovizual.

Autoritatea pârâtă a reținut

în actul contestat că, din raportul întocmit de Direcția Monitorizare cu privire

la emisiunea „Ș.Z" difuzată pe postul de televiziune A., în ziua de 9 decembrie

2009, emisiunea a fost moderată de dna G.V.F. și invitatul emisiunii a fost C.V.T.,

președintele P.R.M., europarlamentar.

În raportul de monitorizare

s-a reținut că emisiunea a avut ca titluri afișate pe ecran „și morții au votat

cu Băsescu" „Liberalii au decis" „P.S.D. 100.000 voturi fraudate".

Fără nicio legătură cu

subiectele anunțate ale emisiunii, în contextul unor discuții de natură politică

pe tema recentelor alegeri prezidențiale, moderatorul emisiunii a făcut aprecieri

cu privire la o decizie de sancționare primită de postul A., pentru încălcarea flagrantă

în ziua alegerilor a prevederilor legale referitoare la campania pentru alegerea

Președintelui României.

Moderatoarea a menționat

că postul A. a luat o amendă de la Consiliul Național al Audiovizualului și se așteaptă

ca în săptămâna în curs să mai primescă una, iar aceste afirmații i-au permis d-lui

C.V.T. să facă anumite considerații la adresa unui membru a Consiliului

Național al Audiovizualului, dna N.C.I., despre care a afirmat că „terorizează presa"

și că „se va ocupa de ea".

Pornind de la aceste afirmații,

moderatoarea a inițiat și dezvoltat un demers defăimător la adresa d-nei N.C.I.

Consiliul Național al

Audiovizualului

a reținut că moderatoarea a lansat în spațiul public, pe care televiziunea îl reprezintă,

o serie de acuzații la adresa d-nei N.C.I. care i-au adus o gravă atingere dreptului

la imagine al acesteia, drept ocrotit și garantat de art. 30 din Constituția României

și legislația audiovizuală.

Conform art. 3 alin. (1)

din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului „prin difuzarea și retransmisia serviciilor

de programe se realizează și se asigură pluralismul politic și social, diversitatea

culturală, lingvistică și religioasă, informarea, educarea și divertismentul publicului,

cu respectarea libertăților și a drepturilor fundamentale ale omului".

Potrivit celorlalte prevederi

legale reținute în actul contestat și anume art. 36 alin. (1)-(2) din Codul audiovizual:

„1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie,

a domiciliului și a corespondenței sale, 2) Este interzisă difuzarea de știri, dezbateri,

anchete, sau de reportaje audiovizuale privind viața privată și de familie a persoanei,

fără acordul acesteia".

Art. 42 alin. (1)-(4)

din același act normativ, decizia nr. 187/2006, prevede că: „1) orice persoană are

dreptul la propria imagine, 2) În cazul în care în emisiunile audiovizuale se aduc

acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale sau imorale, acestea

trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru

a-și exprima punctul de vedere; dacă acuzațiile sunt aduse de radiodifuzor, acesta

trebuie să respecte principiul auditur et altera pars". 3) realizatorii emisiunilor

au obligația să respecte dreptul persoanei la propria imagine și să pună în vedere

interlocutorilor să probeze acuzațiile acuzatoare, sau să indice cel puțin probele

care susțin stăruința moderatorului și acestea trebuie să fie convingătoare astfel

încât să ajute publicul să-și formeze o opinie corectă. 4) realizatorii emisiunilor

au obligația să nu permită invitaților să folosească un limbaj injurios sau să instige

la violență împotriva altei persoane".

Faptele reținute de Consiliul

Național al Audiovizualului au fost afirmațiile moderatorului emisiunii „Ș.Z."

din 9 decembrie 2009, d-na G.V.F., în sensul că: „deocamdată nu respectă legea,

face abuzuri și deocamdată vede parul, dar nu vede bârna (...)" „(...) va regreta

toate aceste amenzi pe care le propune și le provoacă. Toate aceste amenzi. Pentru

că realmente s-a ajuns să nu mai poți spune nimic. Te trezești cu amendă în fiecare

zi, la sfârșitul săptămânii cu amenzi. Folosind deja pluralul. Pentru că d-na N.C.I.

nu are altă ocupație". „Se va dovedi cine este. Eu îi transmit doar că, dacă

mai îndrăznește să pronunțe numele meu în anumite contexte peiorative și să facă

aprecieri la persoana mea voi spune și eu pe post cu martori cum era scoasă din

toaleta J.N. când lucra acolo". „Eu nu spun deocamdată nimic. Dacă mai îndrăznește".

„Voi veni și eu și voi spune ceea ce știu și nu cred că-i va fi foarte moale. Că

se plângea că are; copil și că-i pare rău să afle despre ea anumite lucruri".

Consiliul Național al

Audiovizualului a reținut faptul că, atitudinea dnei G.V.F. a permis invitatului

emisiunii dl. C.V.T. să continue demersul defăimător lansat de moderatorul emisiunii

atunci când a afirmat că d-na Iorga a fost scoasă din toaleta J.N. „beată moartă"

sau: „dar cum trăia cu soldații sârbi în Kosovo? Când făcea pe corespondenta în

Kosovo". „Cu cine a făcut copilul ăla?" „Bărbatul ăla a fost angajat la

Academia A.I.C. de Poliție, ca lector de către V.B. Și ea e sluga lui T.B. și a

lui A.V. cu care a trăit".

Față de criticile aduse

actului contestat de către reclamantă în sensul că autoritatea pârâtă ar fi încălcat

jurisprudența C.E.D.O. în materie și nu ar fi pornit în analizarea faptelor de la

prezumția de nevinovăție, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate.

Moderatorul emisiunii

G.V.F. a adus fără îndoială acuzații unei persoane cu privire la comportamente imorale,

iar cu privire la interlocutor, aceasta nu a pus în vedere invitatului emisiunii

C.V.T. să probeze afirmațiile acuzatoare.

Prin afirmațiile moderatorului

emisiunii s-a sugerat publicului că va veni și va spune ceea ce știe despre unul

din membrii C.N.A., dar însăși această atitudine de folosire a postului de televiziune

pentru a profera amenințări a condus la formarea unei opinii publice, în sensul

dorit de către moderator, fără a respecta dreptul persoanei a cărei imagine și drept

la viața privată și de familie au fost amenințate.

Încălcarea libertății

de exprimare invocată de către reclamantă cu referire la art. 10 din C.E.D.O., astfel

cum a fost analizată de C.E.D.O., nu poate fi reținută.

Libertatea de exprimare,

ca principiu fundamental al statului de drept, presupune respectarea normelor de

drept interne și internaționale care garantează tuturor persoanelor dreptul de a

se manifesta potrivit propriilor opțiuni. Aceste opțiuni nu pot leza drepturile

altor membrii ai colectivității, așa cum sunt dreptul la viața privată și de familie,

precum și dreptul la propria imagine.

C.E.D.O. a statuat că

între exercițiul la liberă exprimare, pe de o parte, și protecția intereselor sociale

și ale drepturilor individuale ce aparțin altor persoane, pe de altă parte, trebuie

să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în exercitarea libertății de exprimare

implică necesitatea răspunderii juridice. Dreptul la liberă exprimare, ca de altfel

orice drept fundamental, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat

cu bună credință, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor și intereselor

în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept.

Susținerea reclamantei

în sensul că, într-o speță similară, C.E.D.O. a anulat soluția dată de o instanță

daneză care a sancționat cu amendă realizatorul emisiunii pentru că a reacționat

la limbajul și afirmațiile invitaților din emisiunea sa, iar exemplul ar trebui

urmat în speță, nu poate fi reținut.

În prezenta cauză nu este

vorba doar despre atitudinea invitatului emisiunii în mod exclusiv, ci de atitudinea

atât a moderatorului, cât și a invitatului emisiunii, care prin afirmațiile făcute

au adus acuzații privind fapte și comportamente imorale ale altei persoane, aceasta

din urmă nefiind invitată să intervină, sa-și exprime punctul de vedere, prin eludarea

principiului „audiatur et altera pars".

Moderatorul nu a respectat

dreptul la propria imagine a persoanei acuzate și nu a stăruit pentru probarea acuzațiilor

.

Cu privire la solicitarea

reclamantei de înlocuire/reducere a sancțiunii amenzii în cuantum de 100.000 RON

se constată că acest capăt de cerere este întemeiat.

Din procesul-verbal depus

la dosar nu rezultă considerentele pentru care s-a aplicat amenda de 100.000 RON.

În condițiile în care

marja de apreciere a cuantumului amenzii se situează între 5.000 și 100.000 RON,

împrejurarea că reclamanta a mai fost sancționată anterior cu amendă nu conduce

automat la stabilirea cuantumului maxim al amenzii.

Autoritatea pârâtă avea

obligația analizării în concret a tuturor elementelor stabilite de art. 162

alin. (3) din decizia nr. 187/2006 la individualizarea sancțiunii, iar în speță,

nu s-a făcut referire decât la sancționarea anterioară a radiodifuzorului.

Față de aceste aspecte,

Curtea a admis în parte acțiunea și apreciind îndeplinite doar una dintre condițiile

prevăzute de art. 162 alin. (3) din Codul audiovizual, a apreciat suma de 10.000

RON (dublul cuantumului minim al amenzii) ca fiind suficientă pentru sancționarea

faptelor reținute de Consiliul Național al Audiovizualului.

Pentru aceste considerente

în temeiul art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, Curtea a admis în parte acțiunea,

a modificat decizia contestată, în sensul că va reduce cuantumul amenzii la 10.000

RON și va respinge în rest acțiunea.

Împotriva acestei hotărâri,

în termen legal, a formulat recurs pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului

arătând, în esență, următoarele:

Prin decizia nr. 1099

din 15 decembrie 2009 reclamanta a fost sancționată cu amendă în cuantum de 100.000

RON pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului

nr. 504/2002, precum și ale art. 36 alin. (1)-(2) și art. 42 alin. (1)-(4) din decizia

nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual pentru că

în emisiunea „Ș.Z.” din 9 decembrie 2009 moderatoarea G.V.F., precum și invitatul

său, domnul C.V.T. au formulat acuzații foarte grave, nedovedite, cu privire la

vița privată a unei persoane, doamna N.C.I., membru în Consiliul Național al Audiovizualului.

Deși a respins toate apărările

de fond ale reclamantei, considerându-le neîntemeiate, deși nu a motivat că amenda

aplicată ar fi disproporționat de mare în raport cu fapta reținută, pornind de la

premisa greșită că procesul verbal al ședinței ar constitui o condiție de validitate

a deciziei de sancționare, instanța de judecată a diminuat cuantumul amenzii doar

pentru că aceasta ar constitui maximul prevăzut de lege.

Nerespectarea prevederilor

art. 3 din Legea audiovizualului se sancționează conform cu alin. (1) lit. h) și

art. 90 din același act normativ, cu amendă între 10.000 și 200.000 RON, astfel

că afirmația instanței că s-ar fi aplicat amenda maximă nu este reală încălcarea

dispozițiilor art. 36 și 42 din Codul audiovizualului se sancționează conform

art. 162 din Cod, cu amendă cuprinsă între 5000 și 100.000 RON.

În condițiile în care

temeiul juridic al sancțiunii din decizie contestată a fost anulat, ținta maximă

a amenzii nu putea fi de 5000, așa cum în mod greșit a interpretat instanța de fond,

ci de 100.000 RON, în caz contrar, în interpretarea instanței sancțiunea pentru

faptele prevăzute în art. 90 din Legea audiovizualului ar fi aplicată sub limita

minimă prevăzută de lege, ceea ce este inadmisibil.

Cât privește procesul

verbal al ședinței, acesta nu se regăsește printre condițiile de validitate ale

deciziilor emise de Consiliu, în acest înscris făcându-se mențiunile arătate în

art. 15 din Legea audiovizualului, actul administrativ producător de efecte juridice

fiind decizia de sancționare care, de fapt, constituie obiectul prezentei cauze

și pe care instanța de fond nu a considerat-o nelegală sub nici un aspect.

Instanța de fond nu a

observat că motivele care au condus la aprecierea cuantumului amenzii aplicate se

regăsesc în considerentele deciziei de sancționare, act administrativ care a produs

efecte juridice față de reclamantă, astfel încât acestea nu trebuiau consemnate

și în procesul-verbal de ședință, așa cum eronat a reținut instanța de judecată.

Cel de-al doilea argument

pentru care instanța de fond a diminuat cuantumul amenzii aplicate, prin decizia

contestată se regăsește în afirmația potrivit căreia împrejurarea că reclamanta

a mai fost sancționată anterior cu amendă și în condițiile în care marja de apreciere

a cuantumului amenzii se situează între 5000 și 100.000 RON nu conducea automat

la stabilirea cuantumului maxim al amenzii.

Pe lângă faptul că afirmația

nu este reală în sensul că limita maximă a amenzii este de 200.000, nu de 100.000

RON, aceasta este o apreciere pur subiectivă a instanței care nu este susținută

cu vreun argument fie el și subiectiv și care nu este întemeiată pe un text de lege

care ar interzice Consiliului să facă aprecieri asupra cuantumului amenzilor aplicate

radiodifuzorilor pentru încălcarea prevederilor legale din domeniul în care aceștia

își desfășoară activitatea. Dreptul de apreciere a organelor administrației publice

pe considerente de oportunitate se face cu respectarea principiului legalității,

iar posibilitatea de acțiune este limitată strict de lege, or, măsura dispusă a

fost luată cu respectarea principiilor de drept, în sensul că la aplicarea sancțiunii

Consiliul a ținut cont de criteriile reglementate în art. 90 alin. (4) din Legea

audiovizualului, precum și de cele prevăzute în art. 162 alin. (3) din Codul audiovizualului,

criterii în funcție de care pot fi individualizate sancțiunile aplicate radiodifuzorilor.

Ultimul argument pentru

care instanța de fond a dispus diminuarea cuantumului amenzii aplicate îl constituie

faptul că la individualizarea sancțiunii nu s-a făcut analizarea în concret a tuturor

elementelor stabilite în art. 162 alin. (3) din Codul audiovizualului, pretinzând

că s-a făcut referire la sancționarea anterioară.

Argumentul nu este conform

cu realitatea, pentru că pârâtul nu s-a raportat exclusiv la sancționarea anterioară,

pe de o parte, iar pe de altă parte, chiar dacă în decizia contestată se făcea referire

doar la amenzile anterioare, acesta nu este un motiv pentru reducerea arbitrară

a cuantumului amenzii, instanța procedând fără temei legal, în condițiile în care

legislația privind contenciosul administrativ nu prevede criterii după care s-ar

putea diminua o astfel de sancțiune. De observat că în lipsa unui astfel de temei

de drept, instanța s-a raportat la art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului,

prevedere care însă nu cuprinde criterii pentru reducerea cuantumului amenzii.

Examinând sentința prin

prisma criticilor formulate, precum și în temeiul art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează a fi admis pentru

argumentele expuse în continuare:

Prin decizia din 15 decembrie

2009, contestată de către reclamanta SC A. SA, aceasta a fost sancționată de către

pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, cu amendă în cuantum de 100.000 RON,

pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002,

precum și ale art. 36 alin. (1)-(2) și art. 42 alin. (1)-(4) din decizia nr. 187/2006

privind codul de reglementare a conținutului audiovizual.

Instanța de fond a admis

în parte acțiunea reclamantei și a modificat decizia contestată, în sensul că a

redus cuatumul amenzii aplicate la suma de 10.000 RON.

Pentru a pronunța această

hotărâre, judecătorul fondului a apreciat că reclamanta se face vinovată de faptele

imputate, însă, se impune reducerea cuantumului amenzii având în vedere că reclamanta

a fost sancționată de pârât cu maximul prevăzut de lege, 100.000 RON, în condițiile

în care limitele amenzii sunt între 5000 și 100.000 RON, iar împrejurarea că reclamanta

a mai fost sancționată anterior nu conduce automat la stabilirea cuantumului maxim

al amenzii. Instanța a apreciat că pârâtul avea obligația analizării în concret

a tuturor elementelor stabilite în art. 162 alin. (3) din decizia nr. 187/2006 la

individualizarea sancțiunii, or, în speță, nu s-a făcut referire decât la sancționarea

anterioară a radio difuzorului, apreciind că suma de 10.000 RON (dublul cuantumului

minin al amenzii) este suficientă pentru sancționarea faptelor reținute în decizia

din 15 decembrie 2009.

Înalta Curte constată

că prima instanță a pornit de la premiza greșită că limitele amenzii prevăzute de

lege pentru faptele reținut în sarcina reclamantei se situează între 5000 și 100.000

RON. În realitate, încălcarea prevederilor art. 3 din Legea audiovizualului, constituie

contravenție, potrivit art. 90 alin. (1) lit. h) din decizia nr. 187/2006, iar conform

alin. (2) al aceluiași text legal, amenda este de la 10.000 la 200.000 RON. Încălcarea

prevederilor art. 36 și 42 din Codul audiovizualului se sancționează, potrivit

art. 162 din Cod, prin raportare la art. 91 din Legea nr. 504/2002, cu amendă contravențională

de la 5000 la 100.000 RON. Așadar, prima instanță a apreciat greșit că suma de 10.000

RON, nivelul la care a redus amenda aplicată reclamantei, reprezintă dublul minimului

amenzii, suficient pentru sancționarea faptelor imputate reclamantei.

În raport de cele de mai

sus, instanța de fond a făcut o reducere greșită a cuantumului amenzii. Cu toate

acestea, Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentului pârât, că reducerea

cuantumului amenzii nu este lipsită de temei legal, așa cum se susține în recurs.

În cadrul controlului de legalitate exercitat de către instanța de contencios administrativ,

aceasta nu se limitează doar la examinarea pur formală a actului prin raportare

la legea în exercitarea căruia a fost emis acesta, ci este îndrituită, în baza

art. 18 din Legea nr. 554/2004, să se pronunțe și asupra sancțiunii. Mai exact,

deși Administrația posedă o largă marjă de apreciere în aplicarea sancțiunii, puterea

discreționară a acesteia nu se exercită absolut (discreționar), ci în limitele trasate

de lege, și de aceea este supusă cenzurii instanței judecătorești, în condițiile

Legii contenciosului administrativ.

În concret, „ spațiul

de manevră” al Consiuliul Național al Audiovizualului este trasat de art. 162

alin. (3) din Codul audiovizualului, text legal care precizează care sunt criteriile

pe care trebuie să le aibă în vedere pârâtul la stabilirea sancțiunii.

În termenii art. 162

alin. (3), „În individualizarea sancțiunii, Consiliul Național al Audiovizualului

va ține cont, după caz, de următoarele aspecte:

a) gravitatea faptei și

efectele acesteia;

b) sancțiunile primite

anterior, pe o perioadă de cel mult un an;

c) ziua din săptămână

și intervalul de difuzare a emisiunii în cauză;

d) durata emisiunii;

e) audiența înregistrată”.

Având ca reper textul

legal precitat, instanța de contencios administrativ este învestită cu puterea juridică

de a exercita controlul de legalitate al deciziei emise de Consiliul Național al

Audiovizualului, în privința cuantumului amenzii aplicate, prin raportare la criteriile

stabilite de acest articol, astfel cum a procedat instanța de fond. Înalta Curte

este de acord cu concluzia judecătorului fondului că amenda aplicată de pârât este

excesivă, fiind aplicată cu nerespectarea criteriilor fixate în art. 162 alin. (3).

Strict sub acest aspect decizia din 15 decembrie 2009 este nelegală și se impunea

modificarea acestui act infralegislativ și reducerea cuantumului amenzii, însă,

soluția primei instanțe de reducere a cuantumului la doar 10.000 RON este greșită

deoarece se bazează pe premiza greșită a limitelor amenzii ca fiind de la 5000 la

100.000 RON, în loc de 10.000 la 200.000 RON.

În consecință, având ca

reper prevederile art. 162 alin. (3) din Codul audiovizualului, Înalta Curte apreciază

că o amendă în sumă de 50.000 RON este o sancțiune adecvată pentru faptele reținute

de Consiliul Național al Audiovizualului în sarcina reclamantei, urmând a modifica

în acest sens hotărârea primei instanțe.

Cât privește susținerile

pârâtului referitoare la procesul verbal de ședință, în sensul că acesta nu este

act administrativ, ci un înscris care cuprinde deliberările Consiliului (pct. 1

din recurs), Înalta Curte constată că prima instanță nu l-a considerat un act producător

de efecte juridice, controlul de legalitate exercitat de curtea de apel, vizând

exclusiv decizia contestată de reclamantă. Judecătorul fondului nu a făcut decât

să consemneze că în procesul verbal respectiv nu au fost menționate motivele pe

care pârâtul le-a avut în vedere atunci când a aplicat amenda de 100.000 RON.

Față de cele ce preced,

Înalta Curte constată că recursul promovat de pârât este fondat și urmează a fi

admis, în baza art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând

să modifice în parte sentința atacată, în sensul reducerii cuantumului amenzii aplicată

reclamantei la suma de 50.000 RON în loc de 10.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Consiliul Național al Audiovizualului, împotriva sentinței civile nr. 4585 din

17 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că reduce cuantumul amenzii aplicate prin decizia din 15 decembrie

2009 a C.M.A. la suma de 50.000 RON în loc de 10.000 RON.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 octombrie 2011