ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 234/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 234/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

Obiectul

acțiunii

Prin cererea

înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sector 1 București la data de

05 noiembrie 2009, reclamantul B.V. a solicitat admiterea cererii de

redobândire a cetățeniei române prin naștere și recunoașterea acestei

cetățenii.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că tatăl și bunicii săi au fost deportați din satul natal H.,

raionul F. la o așezare specială din regiunea K. din fosta Uniune Sovietică. Au

deținut cetățenia română care din motive neimputabile și fără voia lor le-a fost

retrasă de regimul totalitar sovietic.

După deportare, părinții

săi nu aveau dreptul să se întoarcă în satul natal și s-au stabilit în satul S.

unde s-a născut reclamantul.

La termenul de judecată

din 04 martie 2010, a fost depusă cerere precizatoare și modificatoare, prin care

reclamantul a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Cetățenie

să-i acorde cetățenie română, în condițiile art. 10

1

din Legea nr.

21/1991.

Pârâta Autoritatea Națională

pentru Cetățenie a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței

materiale, excepția prematurității acțiunii față de dispozițiile art. 11-20

din Legea nr. 21/1991 care stabilesc că cererile de acordare ori de redobândire

a cetățeniei române formulate în temeiul art. 10

1

se adresează Comisiei

pentru cetățenie, se depun la sediul Autorității Naționale pentru Cetățenie ori

la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, însoțite de acte care

dovedesc îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.

De asemenea, a fost invocată

excepția inadmisibilității motivată pe aceleași dispoziții legale și considerente

de fapt ca și excepția prematurității acțiunii.

Prin sentința civilă

nr. 12195 din 10 iunie 2010, Judecătoria sector 1 București a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de

Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin întâmpinarea formulată

ulterior declinării de competență, pârâta a invocat excepția necompetenței generale

a instanțelor judecătorești, având în vedere că pentru soluționarea cererii reclamantului

s-a stabilit prin lege competența în favoarea unei autorități administrative ce

nu desfășoară activitate jurisdicțională, fiind invocate dispozițiile art.

17, art. 18 alin. (2), art. 19 alin. (2), (3) și (4) din Legea nr. 21/1991.

A fost reiterată excepția

prematurității acțiunii, iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii

ca neîntemeiată. Cu privire la cele trei excepții invocate de pârâtă – excepția

necompentenței generale a instanțelor judecătorești, excepția inadmisibilității

și excepția prematurității, Curtea a constatat că în motivarea acestora sunt invocate

aceleași aspecte de fapt și aceleași dispoziții legale care vizează admisibilitatea

cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, astfel încât, a calificat

excepția prematurității și excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești

ca fiind excepția inadmisibilității, urmând să analizeze în cauză o singură excepție

referitoare la inadmisibilitatea acțiunii.

de Apel

Prin sentința

nr. 1316 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității acțiunii

și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantul

B.V., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a apreciat că este întemeiată excepția inadmisibilității

acțiunii, având în vedere că reclamantul s-a adresat direct instanței judecătorești,

solicitând obligarea Autorității Naționale pentru Cetățenie să îi acorde cetățenia

română, în condițiile art. 11 din Legea nr. 21/1991, fără ca, anterior sesizării

instanței să parcurgă procedura care este reglementată de acest act normativ pentru

redobândirea cetățeniei române.

Din probele administrate

în cauză, Curtea a constatat că reclamantul nu a adresat pârâtei o cerere de redobândire

a cetățeniei române întemeiată pe dispozițiile art. 11 din Legea nr. 21/1991,

ci s-a adresat direct instanței pentru ca pârâta să îi acorde cetățenia română.

Curtea a mai reținut

că în răspunsul la întâmpinare, reclamantul a susținut că, pentru îndeplinirea

procedurii prealabile, s-a adresat Autorității Naționale pentru Cetățenie prin persoana

a doi mandatari cu două cereri de audiență la directorul instituției, cereri care

nu au fost onorate, registratorii din cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie

refuzând înregistrarea cererii sale și, cu toate că s-a adresat instituției prin

scrisoare recomandată cu confirmare de primire prin care a reiterat cererea, actele

i-au fost restituite prin poștă.

Curtea a apreciat că aceste

susțineri nu sunt relevante în soluționarea cauzei, nefiind de natură să justifice

sesizarea instanței fără parcurgerea procedurii speciale reglementate de prevederile

Legii nr. 21/1991, reținând că, în cazul în care s-a refuzat primirea cererii

de redobândire a cetățeniei române și a actelor atașate acesteia, reclamantul avea

posibilitatea, dacă aprecia că este un refuz nejustificat în sensul art. 2

alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, să solicite instanței de contencios administrativ

obligarea pârâtei să primească și să înregistreze cererea sa.

În speță, Curtea a apareciat

că nu are de analizat temeinicia susținerilor din răspunsul la întâmpinare, respectiv

dacă Autoritatea Națională pentru Cetățenie a refuzat sau nu primirea cererii reclamantului,

ci are de stabilit dacă reclamantul a parcurs sau nu procedura specială de soluționare

a cererilor de redobândire a cetățeniei române instituită prin Legea nr. 21/1991.

Or, reclamantul nu a parcurs

această procedură, situație în care instanța a constatat că nu poate proceda la

examinarea cererii reclamantului privind redobândirea cetățeniei române, Legea

nr. 21/1991 conferind instanței de contencios administrativ doar competența de a

analiza legalitatea ordinului respingere a cererii de acordare sau de redobândire

a cetățeniei române.

reclamant

Împotriva sentinței

nr. 1316 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a-VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs

reclamantul B.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în condițiile

art. 304

1

C. proc. civ.

În dezvoltarea căii de

atac, recurentul a susținut că instanța de fond, prin respingerea acțiunii

ca inadmisibilă, nu a exercitat rol activ și a încălcat dreptul la un proces

echitabil, necenzurând excesul de putere de care a dat dovadă pârâtul.

Recurentul a afirmat că

nu a contestat faptul că pe rolul Autorității Naționale pentru Cetățenie

nu se afla înregistrată cererea de acordare a cetățeniei, însă, consideră că

instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, în condițiile

în care s-a invocat vătămarea într-un drept legitim, recunoscut prin art. 51 din

Constituția României privind dreptul la petiționare, aspect ce atrăgea

în opinia sa, aplicarea procedurii contenciosului administrativ.

S-a solicitat casarea

sentinței și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acțiunii astfel

cum a fost precizată.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, intimata – pârâtă a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței

ca fiind legală și temeinică.

II.Considerentele Înaltei

Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor cuprinse în întâmpinare,

cât și sub toate aspectele, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat.

1.Argumente de fapt și

de drept relevante

Prin cererea de chemare

în judecată, astfel cum a fost precizată, recurentul – reclamant B.V. a solicitat

instanței de contencios administrativ să oblige intimata-pârâtă Autoritatea

Națională pentru Cetățenie să-i acorde cetățenia română, în condițiile

art. 10

1

din Legea nr. 21/1991 privind cetățenia română, republicată,

cu modificările și completările ulterioare.

Prin sentința atacată,

instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii,

respingând, pe cale de consecință, acțiunea ca inadmisibilă, reținând

faptul că reclamantul nu a parcurs procedura specială reglementată de Legea nr.

21/1991, adresând-se direct instanței pentru ca pârâta să îi acorde cetățenia

română.

Contrar criticilor recurentului,

Înalta Curte apreciază, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și

față de prevederile din Legii nr. 21/1991 privind cetățenia română, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, a căror incidență a fost corect

examinată, că este corectă premiza legală ce a stat la baza raționamentului instanței

de fond în soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii.

Potrivit art. 5 din Constituție

,, cetățenia română se dobândește, se păstrează sau se pierde în condițiile

prevăzute de legea organică”.

Regimul juridic al cetățeniei

române este reglementat prin lege organică – Legea nr. 21/1991 republicată, cu modificările

și completările ulterioare, de la dispozițiile imperative ale căruia nu se

poate deroga, partea interesată fiind obligată să urmeze procedura stabilită prin

acest act normativ, nefiind admisă recurgerea la o altă procedură, cu consecința

eludării legii.

Art. 2 din lege prevede

că „Modurile de dobândire și de pierdere a cetățeniei române sunt prevăzute de prezenta

lege”, legea reglementând și procedura acordării cetățeniei române.

Astfel, potrivit art.

10

1

din lege, descendenților până la gradul III ai persoanelor care

au dobândit cetățenia română prin naștere sau adopțieși care

au pierdut-o din motive neimputabile lor ori această cetățenie le-a fost ridicată

fără voia lor, li se poate acorda cetățenia română, cu posibilitatea păstrării

cetățeniei străine și stabilirea domiciliuluii în țară sau menținerea

acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 8

alin. (1) lit. b), c) și e) din aceeași lege.

Însă, potrivit Capitolului

III, art. 11-20 din lege, cererile de acordare ori de redobândire a cetățeniei

române, formulate în temeiul art. 10

1

,

se adresează Comisiei

pentru cetățenie, ori la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României,

însoțite de acte care dovedesc îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege

și se aprobă prin ordin al Președintelui acestei autorități.

Așadar, cetățenia

română se poate acorda în temeiul art. 10

1

din Legea cetățeniei

române nr. 21/1991, republicată cu modificările și completările ulterioare,

temei de drept invocat de recurent, numai în baza unei cereri adresate Comisiei

pentru cetățenie din cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie.

În speță, recurentul

s-a adresat direct instanței de judecată, solicitând obligarea pârâtei să-i

acorde cetățenia română, fără ca în prealabil să depună cerere la această instituție

și să parcurgă procedura prevăzută de lege pentru soluționarea unei astfel

de cereri.

Pe acest aspect, considerentele

primei instanțe sunt elocvente și pertinente, relevanță prezentând și

poziția recurentului care nu a negat că pe rolul Autorității Naționale

pentru Cetățenie nu se afla înregistrată cererea sa de acordare a cetățeniei

române.

Prin urmare, criticile

recurentului referitoare la lipsa de rol activ a instanței și încălcarea

dreptului la un proces echitabil, prin necenzurarea refuzului nejustificat al pârâtei

de a înregistra cererea de acordare a cetățeniei române, având drept consecință

vătămarea dreptului la petiționare, prevăzut de art. 51 din Constituție,

sunt nefondate, în condițiile în care, o asemenea cerere nu a format obiectul

controlului exercitat de instanța de contencios administrativ.

Mai mult decât atât, în

mod corect, instanța de fond a reținut că din moment ce recurentul-reclamant

nu a parcurs procedura specială de redobândire a cetățeniei române expres prevăzută

de Legea cetățeniei române nr. 21/1991, nu putea examina acțiunea pe fond,

întrucât legea cetățeniei române conferă instanței de contencios administrativ

doar competența de a analiza legalitatea ordinului de respingere a cererii

de acordare sau redobândire a cetățeniei române, iar în cazul în care s-a refuzat

primirea cererii de redobândire a cetățeniei române, reclamantul avea posibilitatea,

dacă aprecia că este un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea nr. 554/2004 să solicite instenței de contencios administrativ obligarea

pârâtei să primească și să înregistreze cererea sa.

soluției adoptate

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinței, conform

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 8, 9 și 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de B.V. împotriva sentinței nr. 1316 din 22

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie

2012.