ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 164/RC/2015

Asupra recursului în casație de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 33/D din 31 ianuarie 2014, pronunțată de Tribunalul Bacău, s-a dispus condamnarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1), alin. (2) lit. a), b) din Legea nr. 678/200 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. prin schimbarea încadrării juridice din art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 7 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. și art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art. 85 C. pen., s-a dispus anularea suspendării condiționate a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 22 din 21 ianuarie 2009 a Judecătoriei Moinești, rămasă definitivă la 05 octombrie 2010 prin nerecurare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen.

S-a dispus anularea suspendării condiționate a pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 100 din 20 februarie 2008 a Tribunalului Bacău, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2605 din 29 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (2) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 lit. c) C. pen.

S-au contopit pedepsele aplicată în cauză și cele două pedepse pentru care s-a dispus anularea suspendării condiționate a executării pedepsei, în pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., făcându-se aplicarea art. 71 alin. (2) C. pen.

S-a luat act că părțile vătămate B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K. nu s-au constituit părți civile în cauză.

S-a dispus scoaterea din cauză a lui: L., M., N., O., P., Q., R. și S. care nu au dorit să participe în cauză în calitate de părți vătămate și părți civile.

A fost obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile către părțile civile: suma de 1.000 euro echivalentul în RON la data punerii în executare, reprezentând daune materiale către partea civilă H.; suma de 1.200 euro echivalentul în RON la data punerii în executare, reprezentând daune materiale și suma de 1.000 euro echivalentul în RON la data punerii în executare cu titlu de daune morale către partea civilă T.; suma de 5.000 euro echivalentul în RON la data punerii în executare, reprezentând daune materiale și suma de 2.000 euro echivalentul în RON la data punerii în executare cu titlu de daune morale către partea civilă U.; suma de 400 euro echivalentul în RON la data punerii în executare, reprezentând daune materiale către partea civilă V., și suma de 5.000 euro echivalentul în RON la data punerii în executare, reprezentând daune materiale și suma de 1.000 euro echivalentul în RON la data punerii în executare cu titlu de daune morale către partea civilă W.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că, în sarcina inculpatului A., s-a reținut prin actul de sesizare că, în perioada octombrie 2008 - septembrie 2009 împreună și în înțelegere prealabilă cu inculpatul X. și alte persoane, prin înșelăciune, a recrutat, transportat și cazat și exploatat prin muncă în Spania, zona orașului Valencia, un număr de 23 de părți vătămate, exploatarea realizându-se fără respectarea condițiilor legale privind normele de muncă, salarizare, sănătate și securitate și în scopul de a obține beneficii materiale.

Instanța de fond a constatat că situația de fapt a fost probată cu procesul-verbal de sesizare din oficiu, procesul-verbal de identificare a părților vătămate, adrese către unități bancare, lista celor 23 de victime ale traficului de persoane prin muncă în grupul condus de A. de la începutul lunii octombrie 2009 planșa foto cu fotografiile judiciare ale celor 23 de victime ale traficului de persoane prin muncă; acte de identitate, declarațiile și documente depuse de numiții: T.; U.; B.; C.; H.; D.; E.; F.; G.; H.; V.; J.; R.; W.; Q.; L.; M.; S.; N.; P.; O.; I.; K.; documente în limba spaniolă depuse de persoana vătămată K., traducerea documentelor în limba spaniolă depuse de persoana vătămată K.; tabel cu situația sumelor de bani realizate de inculpatul X. în Spania, conform însemnărilor olografe ale acestuia dintr-un caiet găsit cu ocazia percheziției la domiciliul său; lista celor 7 persoane care au plecat la muncă în Spania, în grupul condus de X. de la începutul lunii septembrie 2009; delegații avocațiale, acte de identitate, declarațiile și documente depuse de numiții: Y.; Z.; AA.; BB.; CC.; DD.; EE.; lista celor 11 persoane care au plecat la muncă în Spania, în grupul condus de FF. de la începutul lunii septembrie 2009; delegații avocațiale, acte de identitate, declarațiile și documente depuse de numiții: FF.; GG.; HH.; II.; JJ.; KK.; LL.; MM.; NN.; OO.; PP.; cereri de comisie rogatorii internaționale formulate de D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bacău în Dosarul nr. xD/P/2009; traduceri ale actelor judiciare întocmite de autoritățile spaniole; acte judiciare în limba spaniolă expediate în urma comisiei rogatorii a unității noastre; acte judiciare în limba spaniolă expediate în urma comisiei rogatorii a unității noastre.

În drept, tribunalul a apreciat că faptele inculpatului A. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1), (2) lit. a) și b) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 alin. (1) C. pen., texte de lege în baza căruia s-a dispus condamnarea sa.

Prin decizia penală nr. 634 din 17 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 33 din 31 ianuarie 2014, pronunțată în Dosar nr. x/110/2012 al Tribunalului Bacău.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că instanța de fond, în expunerea argumentelor faptice și juridice ce au condus la pronunțarea soluției criticate, a făcut o descriere amănunțită atât a situației de fapt cât și a temeiurilor de drept pe baza cărora și-a formulat convingerea cu privire la cauza dedusă judecății, precum și a probelor care au fundamentat-o, respectând întocmai dispozițiile art. 356 C. proc. pen.

Din coroborarea materialului probator de la dosar, Curtea a reținut că rezultă fără dubiu săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane. În ceea ce privește susținerile inculpatului prin care s-a solicitat achitarea față de dezincriminarea noțiunii de exploatare în varianta încălcării normelor legale privind condițiile de muncă, salarizare, sănătate și securitate, Curtea a arătat că legiuitorul, în noua reglementare, a inclus infracțiunea de trafic de persoane prevăzută de art. 12 din Legea nr. 678/2001 în dispozițiile art. 210 C. pen. De asemenea, art. 2 din Legea nr. 678/2001 care explică noțiunea de exploatare a fost preluat în art. 182 C. pen., însă fără a mai prelua și varianta încălcării normelor legale privind condițiile de muncă, salarizare, sănătate și securitate. Insă examinând situația de fapt care rezultă atât din actul de sesizare al instanței cât și din probele administrate nemijlocit în fața instanței, Curtea a apreciat că, în cauză, inculpatul A. a săvârșit infracțiunea de trafic de persoane în varianta supunerii unei persoane la muncă forțată, cât și prin ținere în stare de lipsire de libertate ori de aservire.

S-a mai reținut că inculpatul le-a preluat documentele de identitate românești și a solicitat de la autorități vizele de ședere pe teritoriul spaniol, că aspectul constatării nerentabilității organizării „afacerii” l-a determinat pe inculpat să devină amenințător și agresiv cu părțile vătămate, astfel ca să dea de înțeles că nu va tolera o opoziție la realizarea scopurilor sale. În acest sens, A. a impus părților vătămate ca pentru a scăpa de datoriile acumulate cu transportul și hrana să-și contacteze rudele din România pentru a le trimite sumele de bani în valută necesare absolvirii de pretențiile financiare.

Condițiile grele și insuportabile impuse de inculpatul A., X. și persoanele care îl ajutau, au culminat cu intenția părților vătămate T. și U. de a părăsi apartamentul unde erau cazați și de a denunța faptele autorităților spaniole, însă cu ocazia escaladării ferestrei, U. a căzut de la înălțime și a suferit leziuni grave în zona craniană și membrele inferioare, astfel încât s-a ca fiind astfel dovedite aspectele care țin de lipsirea de libertate a părților vătămate care, contrar celor susținute de către inculpat nu aveau libertate de mișcare, fiindu-le luate actele de identitate, fiind amenințați, ținuți într-o stare de aservire față de datoriile pretinse de traficanți pentru sumele avansate cu transportul părților vătămate, precum și cu cazarea și masa acestora.

Așa fiind, Curtea a apreciat ca neîntemeiate susținerile inculpatului cu privire la dezincriminarea infracțiunii de trafic de persoane față de nepreluarea de către legiuitor a varianta încălcării normelor legale privind condițiile de muncă, salarizare, sănătate și securitate.

Curtea a apreciat ca neîntemeiate susținerile inculpatului în sensul că nu este vinovat de săvârșireainfracțiunii, întrucât a stat și el cu părțile vătămate în aceleași condiții și nu s-a putut munci datorită vremii nefavorabile întrucât, în fapt, inculpatul, împreună cu fratele său, X. au organizat atât recrutarea părților vătămate, au avansat sumele necesare transportului acestora, s-au ocupat de cazarea celor 23 de persoane într-un apartament de trei camere, le-au luat actele de identitate pentru ca acestea să nu poată pleca. De asemenea, situația de aservire a rezultat și din împrejurarea că inculpații percepeau de la angajatorii spanioli sumele de bani cuvenite drept retribuție din care își opreau în mod discreționar sumele avansate drept transport și cazare, înmânând părților vătămate sume simbolice. Așa se face că, la sfârșitul activității, părțile vătămate nu aveau bani să se întoarcă în țară, fiind nevoite să se împrumute (declarația martorului E.). A. și X. au continuat să-i exploateze pe cei rămași, în aceleași condiții de teroare și amenințare, ceea ce a făcut ca majoritatea să plece în România după ce-și achitau forțat sumele de bani solicitate de către sus-numiții (câte 400 euro) sau prin ajutorul dat de reprezentanții autorităților spaniole sau Crucea Roșie. Nu au putut fi reținute nici susținerile inculpatului în sensul că autoritățile spaniole au cercetat aceleași fapte prezentate de către partea vătămată U. și au constatat că faptele nu se confirmă, instanța din România nefiind ținută de aceste constatări atâta vreme cât nu este incident principiul non bis in idem, iar, pe de altă parte, în prezenta cauză, instanța a fost sesizată și cu acte materiale săvârșite pe teritoriul României.

Împrejurarea că o parte dintre părțile vătămate în declarațiile date la procuror ori în fața primei instanțe și-au nuanțat declarațiile ori nu au dorit să participe în procesul penal ca și părți vătămate, a fost apreciată că nu schimbă situația de fapt avută în vedere de instanță, părțile vătămate fiind consăteni cu inculpații, care erau, după declarațiile unora dintre părțile vătămate niște persoane violente.

Referitor la solicitarea de achitarea pentru săvârșirea infracțiunii de grup infracțional prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 alin. (1) C. pen., în sensul că atât el cât și fratele său au desfășurat presupusa activitate infracțională la perioade diferite, așa încât nu se poate reține apartenența la un grup, Curtea a apreciat că nici aceste susțineri nu sunt confirmate de materialul probator întrucât activitatea inițială de recrutare a părților vătămate a demarat prin acțiunea celor doi inculpați, după care inculpatul X. s-a deplasat în Spania unde a desfășurat activități specifice infracțiunii de trafic de persoane care a făcut obiectul unui dosar penal disjuns și fapte pentru care a și fost trimis în judecată și condamnat.

Deși inculpatul a combătut existența acestei infracțiuni motivând că frații Bârsan nu au mai fost în Spania, nu au cunoscut limba, Curtea a apreciat că toate aceste aspecte nu au împiedicat pe inculpați să găsească cazare în Spania, locuri de muncă și să negocieze retribuțiile care s-ar fi cuvenit părților vătămate.

Deși cuantumul limitelor de pedeapsă pentru ambele infracțiuni este mai redus în noua codificare, Curtea a constatat că legea penală mai favorabilă inculpatului este reglementarea anterioară atât sub aspectul regimului sancționator al infracțiunii continuate și al concursului de infracțiuni, dar și al pedepselor accesorii.

Curtea a apreciat că sentința nu este criticabilă nici sub aspectul cuantumului pedepselor aplicate care se situează în limitele prevăzute de ambele legi penale succesive, și are în vedere atât gravitatea faptelor, numărul de părți vătămate, atitudinea procesuală a inculpatului, care nu a recunoscut săvârșirea faptelor, durata săvârșirii faptelor, pe latura civilă constatându-se că sumele acordate de către prima instanță au fost temeinic justificate și argumentate.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, inculpatul A. a formulat recurs în casație, criticând-o prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cu argumentarea că infracțiunea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 323 C. pen. (1969) a fost dezincriminată prin art. 126 din Legea nr. 187/2012, întrucât fapta determinată nu întrunește condițiile de tipicitate ale art. 367 C. pen.

Prin prisma aceluiași caz de casare s-a susținut că și infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) și 2 lit. a) și b) din Legea nr. 678/2001, pentru care a fost condamnat, a fost dezincriminată la intrarea în vigoare a noului C. pen. În susținerea recursului promovat, s-a arătat că, în sfera de aplicare a noțiunii „în scop de exploatare”, reglementată de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 678/2001 și explicată de art. 182 C. pen., nu poate fi inclusă activitatea de transport în condiții legale a unor persoane, desfășurată de inculpați.

De asemenea, invocând același caz de recurs în casație, s-a mai arătat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut și modalitatea traficului de persoane dacă s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății, variantă pentru care, însă, inculpatul nu a fost trimis în judecată, că s-a făcut aplicarea art. 5 C. pen., deși nu s-a solicitat, și a omis să se pronunțe cu privire la dezincriminarea infracțiunii prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 323 C. pen. (1969).

Prin încheierea nr. 58/RC pronunțată la data de 12 februarie 2015 în Dosarul nr. x/2012, apreciind că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen. doar în ceea ce privește susținerile inculpatului A. privind dezincriminarea infracțiunii prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 323 C. pen. (1968) și a infracțiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) și 2 lit. a) și b) din Legea nr. 678/2001, încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu recursul în casație formulat împotriva deciziei penale nr. 634 din 17 septembrie 2014 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, și a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurenți, aceasta fiind înregistrată pe rolul instanței supreme sub nr. x/1/2015.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurentul și-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând că infracțiunile de constituire a unui grup infracțional organizat și trafic de persoane, în variantele normative reținute în sarcina sa, nu mai sunt prevăzute de legea penală.

Înalta Curte reține că, în esență, cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală - se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Astfel, Înalta Curte constată că, în cauză, inculpatul A.a fost condamnat de instanța de apel pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1), (2) lit. a) și b) din Legea nr. 678/200 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), prin schimbarea încadrării juridice din art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), și art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 alin. (1) C. pen., reținându-se, în esență, că, în perioada octombrie 2008 - septembrie 2009, împreună și în înțelegere prealabilă cu inculpatul X. și alte persoane, prin înșelăciune, a recrutat, transportat și cazat și exploatat prin muncă în Spania, zona orașului Valencia, un număr de 23 de părți vătămate, exploatarea realizându-se fără respectarea condițiilor legale privind normele de muncă, salarizare, sănătate și securitate și în scopul de a obține beneficii materiale.

Astfel, reglementând o situație derogatorie de la principiul activității legii penale, art. 4 C. pen. stabilește că legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, în acest caz executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetând prin intrarea în vigoare a legii noi.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, prevederile art. 4 C. pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii. Se observă, așadar, că ipoteza la care se referă aceste dispoziții legale vizează situația când legea nouă preia, în liniile sale generice (în esența sau natura sa), ideea de bază pe care se edificase și în legea anterioară o normă de incriminare, însă modifică forma sub care se prezintă aceasta, la nivelul unor elemente constitutive, iar, în concret, fapta ce formează obiectul acuzației penale sau pentru care s-a pronunțat deja o soluție de condamnare nu mai întrunește unul sau mai multe din aceste elemente ale noului conținut constitutiv.

Prin urmare, potrivit art. 4 C. pen., aplicarea legii penale de dezincriminare se face prin aprecierea ei in concreto, în sensul că putem vorbi de o dezincriminare și atunci când, în raport de legea nouă, fapta concretă săvârșită de inculpat nu mai atrage răspunderea penală.

Așadar, dispozițiile legale privitoare la dezincriminare sunt incidente în două situații: atunci când legea nouă nu mai prevede incriminarea din legea veche, fapta incriminată nemairegăsindu-se sub nicio formă în vreo incriminare din legislația penală în vigoare, sau când, prin prevederile legii noi, se restrânge sfera de incidență a unui anumit text, astfel încât fapta concretă comisă nu mai întrunește condițiile impuse de acesta.

Raportând considerațiile teoretice expuse mai sus la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că, într-adevăr, potrivit pct. 2 al art. 126 din Legea nr. 187/2012 , art. 8 din Legea nr. 39/2003 a fost abrogat, însă abrogarea normei de incriminare a faptei nu are valoarea unei dezincriminări dacă fapta continuă să existe incriminată sub o altă denumire sau este incriminată ca o modalitate a altei infracțiuni, așa cum este cazul pentru infracțiunea sus menționată, elementele constitutive ale acesteia regăsindu-se în art. 367 din noul C. pen.

Analizând conținutul noii incriminări se constată că acțiunile care reprezintă elementul material al laturii obiective a infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat prevăzut de art. 367 din noul C. pen., respectiv inițierea, constituirea, aderarea sau sprijinirea, sunt identice cu acțiunile care constituiau elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003, singura modificare operată de legiuitor reprezentând-o extinderea noțiunii de grup infracțional organizat, în sensul că acesta are ca scop comiterea uneia sau mai multor infracțiuni.

Prin urmare, rezultă că noua dispoziție a art. 367 din noul C. pen. a preluat prevederile art. 8 din Legea nr. 39/2003, faptele prevăzute de acest text de lege nefiind dezincriminate.

Mai mult decât atât, Înalta Curte are în vedere și decizia nr. 12 din 08 iulie 2014 dată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că art. 8 din Legea nr. 39/2003 nu a fost dezincriminat, singura condiție pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 367 C. pen. fiind ca grupul infracțional să fie compus din mai mult de trei persoane.

În consecință, în raport cu considerentele anterioare, își găsesc incidența dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, potrivit cărora prevederile art. 4 C. pen. referitoare la legea de dezincriminare nu se aplică în situația în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire, faptele prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 fiind incriminate de noul Cod penal în art. 367 sub denumirea de „Constituirea unui grup infracțional organizat”.

Doar în situația în care, în concret, nu este îndeplinită condiția privind numărul de 3 persoane prevăzută în art. 367 alin. (6) C. pen., devin incidente dispozițiile sus menționate ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, însă, raportat la speța dedusă judecății, din situația de fapt reținută atât prin rechizitoriu, cât și de instanțele inferioare, grupul organizat a fost format din inculpații A., X. și alte persoane, printre care QQ. (la care au fost exploatate persoanele conduse de către X.), O. (sub îndrumarea căruia unele dintre părțile vătămate s-au deplasat până în localitățile Valencia - Alzira - L Olleria Spania).

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente în speță prevederile art. 4 C. pen. și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, faptele pentru care s-a dispus condamnarea recurentului A. fiind, în continuare, prevăzute și pedepsite ca infracțiune de dispozițiile art. 367 alin. (1) din noul C. pen.

În ceea ce privește cea de a doua infracțiune reținută în sarcina recurentului, Înalta Curte arată că potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 constituia infracțiunea de trafic de persoane „recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane”, iar, alin. (2) lit. a) și b) al aceluiași text de lege prevedea că se sancționează mai aspru traficul de persoane săvârșit de două sau mai multe persoane împreună, sau dacă s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății.

Examinând dispozițiile noului Cod penal, se constată că infracțiunea de trafic de persoane nu a fost dezincriminată, însă redactarea textului este diferită.

Astfel, potrivit art. 210 alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de trafic de persoane „recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia săvârșită: a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate; b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane; c) prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane”.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, într-adevăr, art. 94 din Legea nr. 187/2012 a modificat art. 2 din Legea nr. 678/2001, fiind înlăturată modalitatea de săvârșire a infracțiunii prin exploatarea unei persoane cu încălcarea normelor legale privind condițiile de muncă și salarizare.

Examinând comparativ cele două reglementări se observă că, dacă în art. 2 din Legea nr. 678/2001 exploatarea unei persoane în una din variante era definită ca fiind „executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii în mod forțat ori cu încălcarea normelor legale privind condițiile de muncă, salarizare, sănătate și securitate”, în cuprinsul art. 182 C. pen., se prevede la lit. a) că, prin exploatarea unei persoane, se înțelege: „supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii în mod forțat”. Astfel, se constată că legea nouă sancționează în continuare traficarea unei persoane în scopul exploatării, fără însă a se mai putea reține, ca formă a exploatării, executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii cu încălcarea normelor legale privind condițiile de muncă, așa cum se prevedea în legea veche.

Având în vedere că, potrivit art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casație, instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, textul de lege excluzând total din sfera de cenzură a Înaltei Curți modificarea situației de fapt, în acest stadiu se va analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, mai constituie infracțiune prin prisma noii legi.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată, cu privire la toate actele materiale reținute în sarcina inculpatului, că executarea muncii s-a făcut în mod forțat, prin menținerea persoanelor vătămate în condițiile precare de cazare, hrană și lipsa retribuirii, în stare de lipsire de libertate și aservire, neavând posibilitatea de mișcare, fiindu-le preluate documentele de identitate și solicitându-se de la autorități vize de ședere pe teritoriul Spaniei, iar ulterior, întrucât a ajuns la concluzia că activitatea desfășurată de aceste persoane este nerentabilă, a devenit amenințător și agresiv cu ele, impunându-le să-și contacteze rudele din România pentru a le trimite sumele necesare absolvirii de pretențiile financiare (părțile vătămate RR. și fiica sa primind de la rudele din România peste 1.000 euro, din care A. și-a oprit suma de 800 euro pentru așa zisele cheltuieli efectuate pe perioada de 3 săptămâni cât au locuit pe teritoriul statului spaniol).

De asemenea, Înalta Curte constată că situația de aservire rezultă și din împrejurarea că inculpatul percepea de la angajatorii spanioli sumele de bani cuvenite drept retribuție din care își oprea în mod discreționar sumele avansate drept transport și cazare, înmânând părților vătămate sume simbolice, astfel încât, la sfârșitul activității părțile vătămate nu aveau bani să se întoarcă în țară (declarațiile lui E., J.), dar și faptul că exploatarea celor rămași în condiții de teroare și amenințare, a determinat plecarea lor în România după ce-și achitau forțat sumele de bani solicitate de către inculpat (câte 400 euro), prin ajutorul dat de reprezentanții autorităților spaniole sau Crucea Roșie.

Ca atare, Înalta Curte constată că faptele imputate inculpatului se regăsesc și în noua reglementare penală, având corespondent în prevederile art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că infracțiunile pentru care a fost condamnat inculpatul A. nu au fost dezincriminate în noua reglementare, fiind, în continuare, prevăzute de legea penală, motiv pentru care, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de acesta împotriva deciziei penale nr. 634 din 17 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/110/2012 și, având în vedere că recurentul se află în culpă procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul apărătorilor desemnați din oficiu pentru acesta, părțile civile și cele vătămate urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 634 din 17 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/110/2012.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 950 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezetând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției, iar sumele de câte 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorii desemnați din oficiu pentru părțile vătămate și părțile civile se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 07 mai 2015.