ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 158/2010

Asupra recursurilor

de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 186 din 22 decembrie 2008,

Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a admis

acțiunea formulată de reclamanții B.S., C.T., C.D., N.C.C., C.F., L.I.G., L.M.M.,

P.C., P.T., P.E., P.A.L., P.M., R.I., R.M., Ț.L.S., V.S., M.S. și U.I., în

contradictoriu cu pârâții C.N.C.D. și Curtea de Conturi a României. Pe cale de

consecință, instanța de judecată a anulat hotărârea din 2008 emisă de primul

pârât și a constatat existența unui tratament discriminatoriu între reclamanți

și controlorii financiari din cadrul Camerei de Conturi a Municipiului

București, în privința coeficientului de multiplicare cu care a fost înmulțită

valoarea sectorială de referință pentru stabilirea cuantumului indemnizației

emise în perioada 2007 - 2008.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Deși pârâtul C.N.C.D.

a analizat în amănunt conexiunile care există între dreptul intern și

legislația europeană în materia discriminării, motivarea hotărârii contestate

este una de analiză doctrinară, fără nicio finalitate practică.

Astfel, arată prima

instanță, deși au fost analizate conceptele de tratament diferențiat, situații

analoge și comparabile sau principiul egalității, pârâtul nu a dat dezlegare

chestiunii invocate de reclamanți, nerăspunzând în niciun chip fondului

chestiunii. Atât reclamanții cât și categoria identică de salariați din cadrul

Curții de Conturi și ai Camerei de Conturi a Municipiului București se află în

situații identice, au aceleași atribuțiuni de serviciu, aceleași studii și

condiții de vechime, îndeplinesc aceleași sarcini de serviciu fac parte din

aceeași structură de personal dar au salarii diferite.

Se

arată în considerentele sentinței atacate că, dacă analogia nu se poate stabili

între situația lor și a celor din cadrul Curții de

Conturi, nimic nu

justifică diferențierea de salarizare privitoare la controlorii Camerei de

Conturi a Municipiului București, instituție de același grad și cu aceleași

atribuțiuni cu camerele județene de conturi.

De asemenea, reține

prima instanță, potrivit definiției discriminării, tratamentul diferit trebuie

să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr.

137/2000 și trebuie să se refere la situații comparabile dar care sunt tratate

diferit.

Or, apreciază

instanța de fond, în speță situațiile nu sunt comparabile ci identice, iar

tratamentul vădit diferit pornește, probabil, de la încadrarea aceleiași

categorii de funcționari în Municipiul București, căci un alt criteriu de

diferențiere nu există și nu a fost invocat nici de autoritatea pârâtă.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs

pârâții.

În

motivarea recursului, pârâtul C.N.C.D. a arătat, în esență, următoarele:

Potrivit

definiției discriminării, din art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000,

tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul din criteriile prevăzute în

textul legal amintit și trebuie să se refere la persoane aflate în situații

comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la

una dintre categoriile prevăzute în acest text de lege. Subsecvent, tratamentul

diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori

înlăturarea recunoașterii, folosinței sau executării, în condiții de egalitate

a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor

recunoscute de lege, în domeniul politic,economic, social și cultural sau în

orice alte domenii ale vieții publice.

Tratamentul

diferit trebuie să aibă la bază unul din criteriile prevăzute în art. 2 alin. (1)

și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, or categoriile

de controlori financiari în discuție fac parte din structuri diferite și

desfășoară activități diferite.

Conform

art. 19 din O.G. nr. 137/2000, așa cum a fost introdus prin O.U.G. nr. 75/2008,

sesizările ce au ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul

stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră

în competența de soluționare a C.N.C.D.

În

recursul său, pârâta Curtea de Conturi a României a arătat, în esență, că în

perioada 2005 - 2009 salarizarea controlorilor financiari a fost reglementată

prin O.U.G. nr. 160/2000, Legea nr. 233/2006, O.G. nr. 27/2007 și O.G. nr. 14/2008,

coeficienții de multiplicare fiind stabiliți în mod diferențiat de legiuitor pentru

aparatul central și pentru Municipiul București, pe de o parte, și județe, pe

de altă parte, ținându-se seama de rolul, importanța și răspunderea ce revine

acestora în cadrul organului suprem de control financiar, de complexitatea și

riscurile funcției, de volumul de activitate. Pârâta a mai arătat că examinarea

soluțiilor legislative alese de Parlament revine exclusiv Curții

Constituționale, hotărârea recurată fiind dată cu încălcarea Deciziilor nr. 818

- 821 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale, definitive și general

obligatorii, în care s-a statuat că prevederile art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (1)

și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în

care din acestea se desprinde concluzia că instanțele judecătorești au

competență să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de

lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create

pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Recursurile

sunt întemeiate.

Reclamanții,

controlori financiari în cadrul Camerei de Conturi a Județului Brăila, susțin

că sunt discriminați deoarece s-a instituit un tratament diferențiat între

controlorii financiari aparținând aceluiași sistem, în legătură cu coeficienții

de multiplicare cu care a fost înmulțită valoarea de referință sectorială

pentru stabilirea cuantumului indemnizației controlorilor financiari în

perioada 2000 - 2007.

În

concret, discriminarea constă, potrivit susținerilor acestora, în stabilirea

coeficienților de multiplicare mai mici pentru controlorii din cadrul camerelor

județene ale Curții de Conturi a Municipiului București și față de cei din

aparatul central, tratament determinat de prevederile următoarelor acte

normative: O.U.G. nr. 160/2000 privind salarizarea controlorilor financiari din

cadrul Curții de Conturi, Legea nr. 233/2006 privind criteriile salariale

acordate în 2006 controlorilor financiari, salarizați potrivit O.U.G. nr. 160/2000

și O.G. nr. 27/2007 privind criteriile salariale acordate în 2007 la Curtea de Conturi a României.

Tratamentul

diferențiat aplicat, au mai precizat reclamanții, nu este justificat de un scop

obiectiv și legitim, toți controlorii financiari având aceleași funcții,

aceleași atribuții și își desfășoară activitatea în cadrul aceleiași instituții

- Curtea de Conturi a României.

Prima

instanță a admis acțiunea și a anulat Hotărârea din 2008 a C.N.C.D. și a

constatat existența unui tratament discriminatoriu între reclamanți și

controlorii financiari din cadrul Camerei de Conturi a municipiului București

în privința coeficientului de multiplicare cu care a fost înmulțită valoarea sectorială

de referință.

Judecătorul

fondului a reținut că deși analogia nu se poate stabili între reclamanți și

controlorii financiari din aparatul central, nimic nu justifică diferențierea

de salarizare privitoare la controlorii din cadrul Camerei de Conturi a Municipiului

București, instituție cu același grad și cu aceleași atribuții cu camerele

județene de conturi, controlorii financiari aflându-se în situații identice,

tratamentul diferențiat, în opinia instanței, neavând o justificare rezonabilă și

obiectivă.

Înalta

Curte reține că așa cum a statuat C.E.D.O., relativ la art. 14 din Convenția

europeană a drepturilor omului, ce consacră principiul nediscriminării,

tratamentul diferențiat înseamnă discriminare, în sensul art. 14, atunci când

autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile,

fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Conform

unei jurisprudențe constante, Curtea europeană a statuat că pentru a se putea

vorbi de violarea art. 14 „trebuie stabilit că persoane plasate în situații

analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențiat

și că această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau

rezonabilă” (C.E.D.O., Fredin împotriva Suediei, parag. 60;

Hoffman împotriva Austriei, 23 iunie 1993, parag. 31;

Spadea și Scalambrino împotriva Italiei; Stubbings și alții împotriva Regatului

Unit, 22 octombrie 1996, parag. 72).

În același timp, instanța europeană a statuat și că statele contractante

depun o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură

diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice

distincțiile de tratament juridic aplicate (C.E.D.O., Stubbings și alții

împotriva Regatului Unit, parag. 75).

Având aceste repere și observând prevederile art. 2 alin. (1) din

O.G. nr. 137/2000, care conțin definiția legală a discriminării, Înalta Curte constată

că salarizarea personalului Camerei de Conturi a municipiului București, deși

diferită de a reclamanților nu reprezintă o discriminare în raport de

prevederile legale menționate și de jurisprudența Curții europene, care

reprezintă interpretarea oficială a prevederilor Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Diferențierea de tratament între cele două categorii de controlori

financiari are la bază o justificare rezonabilă în condițiile în care

distincția de tratament juridic aplicată are la bază, în actele normative arătate

în acțiune de reclamanți și care au reglementat în perioada în discuție

salarizarea contestatorilor financiari, indicându-se în termeni neechivoci că

salarizarea a fost stabilită în funcție de rolul, importanța și răspunderea ce

revine acestora în cadrul Curții de Conturi, de complexitatea și riscurile

funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru această

categorie de personal (art. 1 alin. (2) din Legea nr. 233/2000 și art. 1 alin. (2)

din O.G. nr. 27/2007). Or, este evident că, astfel cum a reținut și C.N.C.D.,

doar aparent sarcinile și atribuțiile controlorilor financiari sunt aceleași,

deoarece în privința volumului activității sau a importanței instituțiilor și

autorităților controlate de controlorii financiari din cadrul camerelor de

conturi județene și din cea a Municipiului București există diferențe (în

București funcționează instituțiile publice centrale, care în mod evident au și

cele mai importante bugete) care justifică în mod obiectiv distincția de tratament

juridic în materia salarizării.

În fine, observă Înalta Curte, prima instanță a ignorat Deciziile Curții

Constituționale nr. 819 și nr. 821 din 3 iulie 2008 în care au fost declarate

neconstituționale unele dispoziții din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și

sancționarea tuturor formelor de discriminare, în măsura în care din ele se

desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să

refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii

și să înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse

în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative

considerate discriminatorii.

De asemenea, prima instanță a ignorat și prevederile art. 19 alin.

(3) din O.G. nr. 137/2000, astfel cum a fost introdus prin art. 5 din O.U.G. nr.

75/2008, text legal în care se statuează neechivoc că sesizările ce vizează

măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a

personalului din sistemul bugetar nu intră în competența de soluționare a C.N.C.D.

Or, acțiunea reclamanților vizează exact această ipoteză, întrucât

se invocă o pretinsă discriminare produsă prin acte normative cu putere de lege

adoptate în materia salarizării unor categorii de personal din sectorul

bugetar, solicitându-se extinderea aplicării unor norme juridice și altor subiecți

de drept decât cei avuți în vedere de legiuitor.

Față de cele ce preced, Curtea va admite recursurile pârâților C.N.C.D.

și Curtea de Conturi, conform art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., și va modifica sentința recurată, în sensul că va respinge ca nefondată

acțiunea reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții C.N.C.D. și Curtea de Conturi a României împotriva

sentinței nr. 186 din 22 decembrie 2008 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică, în tot,

sentința atacată, în sensul că respinge, în fond, ca neîntemeiată, acțiunea

formulată de reclamanții B.S., C.T., C.D., N.C.C., C.F., L.I.G., L.M.M., P.C.,

P.T., P.E., P.A.L., P.M., R.I., R.M., Ț.L.S., V.S., M.S. și U.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 ianuarie 2010.