ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 158/2010

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 186 din 22 decembrie 2008, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții B.S., C.T., C.D., N.C.C., C.F., L.I.G., L.M.M., P.C., P.T., P.E., P.A.L., P.M., R.I., R.M., Ț.L.S., V.S., M.S. și U.I., în contradictoriu cu pârâții C.N.C.D. și Curtea de Conturi a României. Pe cale de consecință, instanța de judecată a anulat hotărârea din 2008 emisă de primul pârât și a constatat existența unui tratament discriminatoriu între reclamanți și controlorii financiari din cadrul Camerei de Conturi a Municipiului București, în privința coeficientului de multiplicare cu care a fost înmulțită valoarea sectorială de referință pentru stabilirea cuantumului indemnizației emise în perioada 2007 - 2008. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Deși pârâtul C.N.C.D.

a analizat în amănunt conexiunile care există între dreptul intern și legislația europeană în materia discriminării, motivarea hotărârii contestate este una de analiză doctrinară, fără nicio finalitate practică. Astfel, arată prima instanță, deși au fost analizate conceptele de tratament diferențiat, situații analoge și comparabile sau principiul egalității, pârâtul nu a dat dezlegare chestiunii invocate de reclamanți, nerăspunzând în niciun chip fondului chestiunii. Atât reclamanții cât și categoria identică de salariați din cadrul Curții de Conturi și ai Camerei de Conturi a Municipiului București se află în situații identice, au aceleași atribuțiuni de serviciu, aceleași studii și condiții de vechime, îndeplinesc aceleași sarcini de serviciu fac parte din aceeași structură de personal dar au salarii diferite.

Se arată în considerentele sentinței atacate că, dacă analogia nu se poate stabili între situația lor și a celor din cadrul Curții de Conturi, nimic nu justifică diferențierea de salarizare privitoare la controlorii Camerei de Conturi a Municipiului București, instituție de același grad și cu aceleași atribuțiuni cu camerele județene de conturi. De asemenea, reține prima instanță, potrivit definiției discriminării, tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și trebuie să se refere la situații comparabile dar care sunt tratate diferit. Or, apreciază instanța de fond, în speță situațiile nu sunt comparabile ci identice, iar tratamentul vădit diferit pornește, probabil, de la încadrarea aceleiași categorii de funcționari în Municipiul București, căci un alt criteriu de diferențiere nu există și nu a fost invocat nici de autoritatea pârâtă.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâții. În motivarea recursului, pârâtul C.N.C.D. a arătat, în esență, următoarele: Potrivit definiției discriminării, din art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul din criteriile prevăzute în textul legal amintit și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în acest text de lege. Subsecvent, tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau executării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul din criteriile prevăzute în art. 2 alin. (1) și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, or categoriile de controlori financiari în discuție fac parte din structuri diferite și desfășoară activități diferite. Conform art. 19 din O.G. nr. 137/2000, așa cum a fost introdus prin O.U.G. nr. 75/2008, sesizările ce au ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competența de soluționare a C.N.C.D. În recursul său, pârâta Curtea de Conturi a României a arătat, în esență, că în perioada 2005 - 2009 salarizarea controlorilor financiari a fost reglementată prin O.U.G.

nr. 160/2000, Legea nr. 233/2006, O.G. nr. 27/2007 și O.G. nr. 14/2008, coeficienții de multiplicare fiind stabiliți în mod diferențiat de legiuitor pentru aparatul central și pentru Municipiul București, pe de o parte, și județe, pe de altă parte, ținându-se seama de rolul, importanța și răspunderea ce revine acestora în cadrul organului suprem de control financiar, de complexitatea și riscurile funcției, de volumul de activitate. Pârâta a mai arătat că examinarea soluțiilor legislative alese de Parlament revine exclusiv Curții Constituționale, hotărârea recurată fiind dată cu încălcarea Deciziilor nr. 818 - 821 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale, definitive și general obligatorii, în care s-a statuat că prevederile art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (1) și art. 27 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde concluzia că instanțele judecătorești au competență să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Recursurile sunt întemeiate.

Reclamanții, controlori financiari în cadrul Camerei de Conturi a Județului Brăila, susțin că sunt discriminați deoarece s-a instituit un tratament diferențiat între controlorii financiari aparținând aceluiași sistem, în legătură cu coeficienții de multiplicare cu care a fost înmulțită valoarea de referință sectorială pentru stabilirea cuantumului indemnizației controlorilor financiari în perioada 2000 - 2007. În concret, discriminarea constă, potrivit susținerilor acestora, în stabilirea coeficienților de multiplicare mai mici pentru controlorii din cadrul camerelor județene ale Curții de Conturi a Municipiului București și față de cei din aparatul central, tratament determinat de prevederile următoarelor acte normative: O.U.G.

nr. 160/2000 privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi, Legea nr. 233/2006 privind criteriile salariale acordate în 2006 controlorilor financiari, salarizați potrivit O.U.G. nr. 160/2000 și O.G. nr. 27/2007 privind criteriile salariale acordate în 2007 la Curtea de Conturi a României. Tratamentul diferențiat aplicat, au mai precizat reclamanții, nu este justificat de un scop obiectiv și legitim, toți controlorii financiari având aceleași funcții, aceleași atribuții și își desfășoară activitatea în cadrul aceleiași instituții - Curtea de Conturi a României. Prima instanță a admis acțiunea și a anulat Hotărârea din 2008 a C.N.C.D. și a constatat existența unui tratament discriminatoriu între reclamanți și controlorii financiari din cadrul Camerei de Conturi a municipiului București în privința coeficientului de multiplicare cu care a fost înmulțită valoarea sectorială de referință.

Judecătorul fondului a reținut că deși analogia nu se poate stabili între reclamanți și controlorii financiari din aparatul central, nimic nu justifică diferențierea de salarizare privitoare la controlorii din cadrul Camerei de Conturi a Municipiului București, instituție cu același grad și cu aceleași atribuții cu camerele județene de conturi, controlorii financiari aflându-se în situații identice, tratamentul diferențiat, în opinia instanței, neavând o justificare rezonabilă și obiectivă. Înalta Curte reține că așa cum a statuat C.E.D.O., relativ la art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, ce consacră principiul nediscriminării, tratamentul diferențiat înseamnă discriminare, în sensul art. 14, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Conform unei jurisprudențe constante, Curtea europeană a statuat că pentru a se putea vorbi de violarea art. 14 „trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențiat și că această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă” (C.E.D.O., Fredin împotriva Suediei, parag. 60; Hoffman împotriva Austriei, 23 iunie 1993, parag. 31; Spadea și Scalambrino împotriva Italiei; Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996, parag. 72). În același timp, instanța europeană a statuat și că statele contractante depun o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (C.E.D.O., Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, parag.

75). Având aceste repere și observând prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, care conțin definiția legală a discriminării, Înalta Curte constată că salarizarea personalului Camerei de Conturi a municipiului București, deși diferită de a reclamanților nu reprezintă o discriminare în raport de prevederile legale menționate și de jurisprudența Curții europene, care reprezintă interpretarea oficială a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Diferențierea de tratament între cele două categorii de controlori financiari are la bază o justificare rezonabilă în condițiile în care distincția de tratament juridic aplicată are la bază, în actele normative arătate în acțiune de reclamanți și care au reglementat în perioada în discuție salarizarea contestatorilor financiari, indicându-se în termeni neechivoci că salarizarea a fost stabilită în funcție de rolul, importanța și răspunderea ce revine acestora în cadrul Curții de Conturi, de complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru această categorie de personal (art. 1 alin. (2) din Legea nr. 233/2000 și art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 27/2007).

Or, este evident că, astfel cum a reținut și C.N.C.D., doar aparent sarcinile și atribuțiile controlorilor financiari sunt aceleași, deoarece în privința volumului activității sau a importanței instituțiilor și autorităților controlate de controlorii financiari din cadrul camerelor de conturi județene și din cea a Municipiului București există diferențe (în București funcționează instituțiile publice centrale, care în mod evident au și cele mai importante bugete) care justifică în mod obiectiv distincția de tratament juridic în materia salarizării. În fine, observă Înalta Curte, prima instanță a ignorat Deciziile Curții Constituționale nr. 819 și nr. 821 din 3 iulie 2008 în care au fost declarate neconstituționale unele dispoziții din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii. De asemenea, prima instanță a ignorat și prevederile art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, astfel cum a fost introdus prin art. 5 din O.U.G. nr. 75/2008, text legal în care se statuează neechivoc că sesizările ce vizează măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competența de soluționare a C.N.C.D.

Or, acțiunea reclamanților vizează exact această ipoteză, întrucât se invocă o pretinsă discriminare produsă prin acte normative cu putere de lege adoptate în materia salarizării unor categorii de personal din sectorul bugetar, solicitându-se extinderea aplicării unor norme juridice și altor subiecți de drept decât cei avuți în vedere de legiuitor. Față de cele ce preced, Curtea va admite recursurile pârâților C.N.C.D. și Curtea de Conturi, conform art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și va modifica sentința recurată, în sensul că va respinge ca nefondată acțiunea reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții C.N.C.D. și Curtea de Conturi a României împotriva sentinței nr. 186 din 22 decembrie 2008 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică, în tot, sentința atacată, în sensul că respinge, în fond, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții B.S., C.T., C.D., N.C.C., C.F., L.I.G., L.M.M., P.C., P.T., P.E., P.A.L., P.M., R.I., R.M., Ț.L.S., V.S., M.S. și U.I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2010.