ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 309/2016

Decizia nr. 309/2016

Deliberând asupra prezentului recurs,

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înaintată de BEJ A. și înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 08 august 2013, sub nr. 718/36/2013, reclamanta creditoare SC B. SA a solicitat încuviințarea executării silite a Sentinței civile nr. 69/CA/2011 a Curții de Apel Constanța, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 665 din Legea nr. 134/2010 și art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004.

Prin Sentința nr. 360/CA din 19 noiembrie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de încuviințare a executării silite formulată de creditoarea SC B. SA.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că cererea de executare silită formulată de către SC B. SA a vizat punerea în executare a dispozitivului sentinței pronunțată de Curtea de Apel Constanța, irevocabilă conform Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4399/2012, împotriva debitorului Guvernul României și Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, sentință prin care debitorii au fost obligați la emiterea către contestator a actului administrativ care să modifice H.G. nr. 60/2008 de adoptare a Planului Național de Alocare, pct. 8.2 poziția 149, în sensul alocării pentru perioada 2008 - 2012 a unui număr de 5.956.405 lei certificate de emisii de CO

2

.

Reclamanta a arătat că, în situația neîndeplinirii de bună voie de către debitoare a obligațiilor impuse prin hotărârea judecătorească irevocabilă, solicită executarea acesteia în conformitate cu dispozițiile art. 902 și art. 903 C. proc. civ.

Din cererea precizatoare depusă la dosar, reiese că SC B. SA nu a solicitat obligarea pârâților la plata de penalități în temeiul art. 24 și 25 din Legea nr. 554/2004, urmând să solicite obligarea pârâților la plata de penalități după încuviințarea executării silite, pe cale separată.

În aceste condiții, instanța a considerat că demersul procedural nu poate fi primit întrucât, la acest moment (și, implicit, la data de 06 martie 2013, când SC B. SA a solicitat punerea în executare a Sentinței nr. 69/CA din 28 februarie 2011), nu mai este posibilă punerea în executare a obligației de suplimentare a numărului de certificate de emisii gaze, H.G. nr. 60/2008 producându-și efectele juridice pentru care a fost elaborată, iar o modificare a acestui act administrativ, din punct de vedere juridic, nu mai este realizabilă, obiectul pricinii nemaiaflându-se practic în ființă.

Prin urmare, debitorul Guvernul României nu refuză executarea unei hotărâri judecătorești, ci se află în imposibilitatea obiectivă și justificată (de natură normativă și juridică) de modificare a H.G. nr. 60/2008, care și-a încetat de drept aplicabilitatea/efectele juridice.

A argumentat, de asemenea, prima instanță, că executarea silită a unei hotărâri judecătorești pronunțată în materia contenciosului administrativ este guvernată de dispozițiile speciale prevăzute de dispozițiile art. 22 - 25 din Legea nr. 554/2004, ce sunt derogatorii de la dispozițiile de drept comun pe care reclamanta și-a întemeiat cererea (respectiv art. 665 C. proc. civ.).

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta SC "B." SA, pentru următoarele motive de casare:

I. Art. 488. alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității).

Prima instanța a încălcat toate regulile de procedura privind cererea de încuviințare a executării silite formulată de către reclamanta-creditoare, reguli prevăzute de art. 662 și următoarele Cod procedură civilă, coroborate sau completate cu cele prevăzute în art. 22 - 25 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

În mod nelegal și fără nicio justificare de drept sau de fapt instanța de fond a procedat la citarea pârâților, la amânarea succesiva a cauzei pentru termene extrem de îndepărtate și la solicitarea anticipata de precizări din partea reclamantei cu privire la împrejurarea dacă aceasta înțelege sau nu să solicite obligarea pârâților debitori la plata de penalități în baza art. 24 și art. 25 din Legea nr. 554/2004.

Prima instanța a încălcat astfel în mod grav raportul evident dintre regulile de drept comun prevăzute de C. proc. civ. pentru procedura de încuviințare a executării silite și unele reguli speciale, având o natură complementară primelor, prevăzute de Legea nr. 554/2004, raport al cărui conținut rezultă cu evidență din prevederile legale incidente.

Nicio prevedere legală specială nu exclude hotărârile judecătorești pronunțate în materia contenciosului administrativ de la executare silită și de la aplicarea în privința acestora a acelorași reguli de drept comun în ceea ce privește începerea executării (și anume în ceea ce privește încuviințarea executării silite a respectivelor hotărâri).

Dimpotrivă, art. 22 din Legea nr. 554/2004 arată expres ca "hotărârile judecătorești definitive pronunțate potrivit prezentei legi sunt titluri executorii", ceea ce înseamnă ca și în privința acestor titluri urmează a fi aplicate toate procedurile pentru punerea lor în executare.

Această concluzie rezultă în mod cât se poate de clar și din prevederile explicite ale art. 24 alin. (2

1

) din Legea nr. 554/2004.

Instanța de executare era obligată să încuviințeze în mod prealabil, direct și necondiționat, cererea noastră de executare silita, independent de orice împrejurare legata de o potențiala aplicare a unor sancțiuni sau mijloace procedurale speciale, suplimentare sau complementare, prevăzute de lege sub dreptul de dispoziție al creditorului, cum sunt cele prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Concluzia este evidentă și din perspectiva formulării art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care arată că măsurile speciale se aplică respectiv se acordă "de instanța de executare, la cererea reclamantului". Așadar, trebuie să existe în prealabil o instanță de executare, aceasta neputând fi alta decât instanța care, în prealabil, a încuviințat executarea silită, conform procedurii prevăzute de lege.

II. Art. 488 alin. (1) pct. 6 (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei),

III. Art. 488 alin. (1) pct. 7 (s-a încălcat autoritatea de lucru judecat)

Considerentele reținute de prima instanță la fila 3 penultimul paragraf - fila 4 din hotărâre sunt de natură a aduce atingere autorității de lucru judecat a titlului executoriu, fiind astfel incident și motivul de recurs prevăzut în mod expres de art. 488. alin. (1) pct. 7. din C. proc. civ.

IV. Art. 488 alin. (1) pct. 8 (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material) în tot ceea ce privește primirea, soluționarea și admiterea unei cereri de încuviințare a executării silite

În drept: art. 665 alin. (6), art. 97 din C. proc. civ. art 22 - 25 din Legea nr. 554/2005.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimații pârâți au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Prin Încheierea de ședință din 8 decembrie 2015, pronunțată în condițiile art. 493 C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce privește excepția nulității întâmpinării formulate de intimatul pârât Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice (în prezent, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor) prin avocat, invocată prin răspunsul la întâmpinare de către recurentă, Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată.

O.U.G. nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice și întărirea disciplinei financiare și de modificare și completare a unor acte normative reglementează în art. I alin. (2) posibilitatea ca, în cazurile în care activitățile juridice de consultanță, de asistență și/sau de reprezentare, necesare autorităților și instituțiilor publice centrale sau locale, nu se pot asigura de către personalul de specialitate juridică angajat în aceste entități, pot fi achiziționate servicii de această natură, în condițiile legii.

Justificarea temeinică a incidenței alin. (2) se realizează în contextul verificărilor efectuate de organele de control financiar competente, iar nu în cadrul procedurilor judiciare.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocat de recurentă pe motiv că prima instanță "a încălcat toate regulile de procedură privind cererea de încuviințare a executării silite" prevăzute de art. 662 și următoarele din același Cod, este nefondat.

Punerea în executare silită a unei hotărâri judecătorești pronunțate în materia contenciosului administrativ se realizează în condițiile dispozițiilor art. 24 - 25 din Legea nr. 554/2004, astfel că - având în vedere obiectul obligației impuse prin hotărârea judecătorească dată în materia contenciosului administrativ și în raport cu calea aleasă de către reclamantă - prima instanță a constatat în mod temeinic și legal că prezenta cerere nu poate fi primită.

De asemenea, prima instanță a acționat în litera și spiritul legii, exercitându-și rolul activ, atunci când a solicitat precizări din partea reclamantei cu privire la încadrarea juridică a cererii în dispozițiile art. 24 și art. 25 din Capitolul 3 "Procedura de executare" al Legii nr. 554/2004.

Recurenta este într-o gravă eroare atunci când arată că prima instanța ar fi încălcat raportul între regulile de drept comun prevăzute de C. proc. civ. pentru executarea silită și unele "reguli speciale, având o natură complementară primelor, prevăzute de Legea nr. 554/2004".

Astfel, potrivit principiului general de drept, unanim recunoscut, specialia generalibus derogant, norma specială, derogatorie, este cea care se aplică cu prioritate, iar nu invers.

Acest principiu este valorificat, de altfel, și de dispozițiile art. 28 din Legea nr. 554/2004, în conformitate cu care "(1) Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil și cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte".

Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenta reclamantă pe motiv că sentința conține motive străine de natura cauzei (fiind calificate astfel motivele legate de aplicabilitatea măsurilor suplimentare prevăzute în legea specială, și considerentele privind imposibilitatea executării în prezent a hotărârii judecătorești), Înalta Curte constată că doar unele considerente ale sentinței țin mai mult de o motivare prin prisma art. 24 din Legea nr. 554/2004, în timp ce legiuitorul a considerat justificată măsura casării pe acest temei doar atunci când hotărârea cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

Susținerea recurentei în sensul că hotărârea nu este motivată în drept, pentru că "nu este invocat în susținerea soluției adoptate de prima instanța niciunul dintre temeiurile de drept prevăzute de art. 665 alin. (5) C. proc. civ." nu poate fi reținută, având în vedere că aceste dispoziții legale nu aveau incidență în cauză, cererea fiind respinsă pentru alte considerente.

În acest context, este de reținut și faptul că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților, consacrând un criteriu calitativ, iar nu unul cantitativ al considerentelor instanței.

Or, hotărârea recurată, cuprinde în mod evident argumentele pe care se întemeiază soluția pronunțată, nefiind identificate nici "motive contradictorii", respectiv motive care ar fi condus și la o soluție de admitere a acțiunii.

Cât privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. "când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat", incidența acestuia nu poate fi reținută în cauză.

Astfel, deși este necontestat faptul că autoritatea de lucru judecat privește, nu numai dispozitivul hotărârii, ci și considerentele pe care acesta se sprijină, acest aspect nu este de natură să înlăture necesitatea întrunirii condițiilor impuse de art. 138 alin. (1) C. proc. civ., în sensul ca litigiul să se poarte între aceleași părți, în aceeași calitate și să aibă aceeași cauză juridică, ceea ce nu este cazul în speță (unde cauza vizează neexecutarea unei hotărâri, spre deosebire de primul litigiu care a vizat recunoașterea propriu-zisă a unui drept).

Referitor la criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, executarea hotărârilor judecătorești prin care autoritatea publică a fost obligată să modifice un act administrativ se execută în termenul prevăzut în hotărârea judecătorească, în caz contrar urmând a fi aplicată o amendă administrativă (reclamantul având, la rândul său, dreptul la penalități).

Potrivit art. 25 raportat la art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004, instanța de executare în materia contenciosului administrativ (instanța care a soluționat fondul litigiului de contencios administrativ) este cea care aplică sancțiunea și penalitățile prevăzute la art. 24 alin. (3), fără a fi nevoie de învestirea hotărârii cu formulă executorie sau de solicitarea încuviințării executării silite prin intermediul executorului judecătoresc.

În jurisprudența sa, instanța supremă a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 25 din Legea contenciosului administrativ, sancțiunea și despăgubirile prevăzute de art. 24 alin. (3) pentru neexecutarea la termen, de către autoritatea publică, a unei hotărâri judecătorești se aplică, respectiv se acordă de către instanța de executare, la cererea reclamantului, iar conform art. 2 alin. (1) lit. ț) din aceeași lege, "instanța de executare este instanța care a soluționat fondul litigiului de contencios administrativ", iar nu instanța de executare prevăzută de art. 650 coroborat cu art. 665 alin. (1), (2) C. proc. civ., subliniind de fiecare dată existența procedurii speciale, distincte, de executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în materia contenciosului administrativ.

Mijlocul de constrângere prevăzut de legiuitor pentru executarea silită a unei hotărâri judecătorești pronunțate în materia contenciosului administrativ prin care s-au stabilit obligații de a face ce nu pot fi îndeplinite prin altă persoană decât debitorul este cel reglementat de art. 24 - art. 25 din Legea nr. 554/2004.

Relevantă este formularea art. 25 alin. (4) din lege, în sensul că "prevederile alin. (1) - (3) se aplică, în mod corespunzător, și pentru punerea în executare a hotărârilor instanțelor de contencios administrativ date pentru soluționarea litigiilor ce au avut ca obiect contracte administrative, de unde rezultă că alin. (1) - (3) se aplică "pentru punerea în executare a hotărârilor instanțelor de contencios administrativ" în celelalte cazuri.

Având în vedere că nu există un drept de opțiune între norma specială și norma generală și cum reclamanta a precizat expres că nu înțelege să se prevaleze de dispozițiile aplicabile executării silite unui titlu emis în materia contenciosului administrativ, ci de cele prevăzute de dreptul comun în materia executării silite, curtea de apel - făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt rezultată din probatoriul administrat - a respins întemeiat cererea de încuviințare a executării silite înaintate prin executorul judecătoresc.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC "B." SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC "B." SA împotriva Sentinței civile nr. 360/CA din 19 noiembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a Civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2016.

Procesat de GGC - GV