ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1910/2016

Decizia nr. 1910/2016

Deliberând asupra prezentului recurs,

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 7 august 2015, sub nr. x/2/2015, reclamanta A. din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea H.G. nr. 656/2013 prin care s-au modificat și completat anexele H.G. nr. 1358/2001 privind atestarea domeniului public al județului Teleorman, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Teleorman.

Prin Încheierea de ședință pronunțată la 24 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca "inadmisibilă în principiu" cererea de intervenție formulată de petenții Consiliul Local al Municipiului Alexandria și Municipiul Alexandria. Pentru a hotărî în acest sens, instanța a reținut că intervenția principală este cererea prin care un terț ce afirmă un drept propriu și justifică un interes propriu solicită introducerea sa într-un litigiu în curs de desfășurare pentru a-și valorifica pretențiile sale contra părților inițiale ale litigiului. Cu alte cuvinte, este vorba despre o adevărată cerere de chemare în judecată îndreptată împotriva părților inițiale din proces, reclamantul și pârâtul, prin care terțul intervenient urmărește a i se recunoaște sau stabili un drept propriu, fără însă a fi necesar să existe identitate între dreptul pretins de terț și dreptul ce formează obiectul cererii de chemare în judecată, fiind suficient ca între cele două drepturi subiective să existe o strânsă legătură, deci o legătură suficientă care să justifice rezolvarea împreună a celor două cereri.

Transpunând cele mai sus arătate cererii de intervenție principală de față, Curtea apreciază că titularii cererii de intervenție nu au dedus judecății un drept propriu grefat pe dreptul ce formează obiectul cererii de chemare în judecată.

Cu alte cuvinte, cei doi petenți intervenienți nu au pretins, în contradictoriu cu părțile inițiale ale litigiului, reclamanta A. și pârâtul Guvernul României, recunoașterea/stabilirea unui drept propriu față de acestea din urmă. Dimpotrivă, cei doi petenți intervenienți au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, având așadar o poziție de susținere/apărare a poziției procesuale a pârâtului Guvernul României. Or, în atare situație, cererea lor se circumscrie sferei unei intervenții accesorii în interesul pârâtului, iar nu unei intervenții principale. De esența cererii de intervenție principală este deducerea spre judecată a unui drept, a unei pretenții proprii a terțului intervenient care să fie opusă părților inițiale ale litigiului în care se intervine. Or, cei doi intervenienți nu au afirmat/dedus judecății nici o pretenție litigioasă, ci au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A.

Având de verificat, așadar, în cadrul analizei admisibilității în principiu a cererii de intervenție principală, condiția ca terțul să pretindă un drept propriu grefat pe dreptul ce formează obiectul cererii principale, instanța de fond a apreciat că această cerință de admisibilitate nu este îndeplinită, astfel că cererea de față nu poate fi primită.

Pentru aceste rațiuni, în baza art. 61 alin. (1) și art. 64 alin. (4) C. proc. civ., Curtea a respins prezenta cerere de intervenție principală, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei încheieri, au declarat recurs Consiliul Local al Municipiului Alexandria și Municipiul Alexandria, titularii cererii de intervenție, pentru următoarele motive:

Recurenții au precizat că au înțeles să formuleze cerere de intervenție în interes propriu, întrucât reclamantul a solicitat anularea unei hotărâri de guvern care consfințește dreptul de proprietate al Municipiului Alexandria asupra imobilului Casa de Cultură din Alexandria.

Și-au justificat interesul prin faptul că se solicită anularea parțială a hotărârii prin care imobilul litigios a intrat în patrimoniul unității administrativ-teritoriale, prin faptul că hotărârea de guvern a avut la bază hotărâri ale Consiliului Local prin care s-a declarat imobilul Casa de Cultură ca bun aparținând domeniului public al Municipiului Alexandria, precum și prin faptul că hotărârea ce se va pronunța cu privire la cererea de anulare a actului prin care s-a finalizat procedura de trecere în domeniul public a imobilului trebuie să fie opozabilă și unității administrativ-teritoriale Municipiul Alexandria.

Au considerat recurenții că, prin cererea lor, au invocat un drept propriu, respectiv dreptul la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ. Astfel, apărarea unui bun aflat în patrimoniul UAT Alexandria, prin solicitarea de respingere a acțiunii principale, constituie dreptul oricărei persoane interesate de a-și apăra interesele patrimoniale, în cazul de față, cele privind imobilul Casa de Cultură din Alexandria.

Au mai precizat recurenții faptul că reclamantul pretinde, de fapt, recunoașterea dreptului său de proprietate asupra unui bun care la momentul introducerii acțiunii se afla în proprietatea UAT Alexandria, iar hotărârea de Guvern atacată are la bază două hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Alexandria cu privire la care instanța de judecată s-a pronunțat definitiv, statuând că acestea au fost emise în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

În acest sens, au invocat Sentința nr. 222 din 28 martie 2014, pronunțată de Tribunalul Teleorman în Dosar nr. 3412/87/2013, susținând că necesitatea de stabilitate juridică și ordinea socială impun respectarea principiului puterii de lucru judecat, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a unei chestiuni litigioase rezolvate deja definitiv, pe calea unei acțiuni noi prin care se pretinde stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat deja.

Au arătat recurenții că cererea lor de intervenție întrunea toate condițiile prevăzute de art. 61 alin. (1) și art. 62 C. proc. civ., motiv pentru care se impune admiterea recursului, precum și admiterea în principiu a cererii de intervenție.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimatul-pârât Guvernul României a depus întâmpinare, solicitând admiterea recursului, întrucât în mod greșit instanța de fond a respins cererea de intervenție principală ca inadmisibilă. A arătat că, deși prin acțiune s-a solicitat anularea H.G. nr. 656/2013, intimata reclamantă și-a motivat întreaga cerere pe nelegalitatea Hotărârilor nr. 161/2013 și nr. 126/2013 emise de Consiliul Local al Municipiului Alexandria, care au stat la baza emiterii Hotărârii de Guvern.

A arătat intimatul pârât că aceste hotărâri au făcut obiectul mai multor acțiuni promovate de intimata reclamantă, toate fiind respinse.

A considerat intimatul pârât că, deși intervenienții puteau să-și întemeieze cererea de intervenție pe dispozițiile art. 63 alin. (1) C. proc. civ., ei își justifică interesul legitim propriu, prin folosul practic urmărit în cauză.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivului de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivului de nelegalitate invocat, pe baza actelor dosarului și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Instanța de contencios administrativ a fost sesizată cu acțiunea în anularea unei hotărâri de guvern care a modificat H.G. nr. 1358/2001 privind atestarea domeniului public al localităților din județul Teleorman.

Unitatea administrativ-teritorială Alexandria și organul de conducere deliberativ al acesteia (Consiliul Local al Municipiului Alexandria) au formulat, la data de 22 ianuarie 2016, cerere de intervenție intitulată "principală".

Instanța de fond a pus în discuție calificarea cererii de intervenție, în sensul că - din argumentele prezentate în susținerea acesteia și din faptul că se solicită respingerea acțiunii, iar nu valorificarea unui interes propriu - pare a fi mai mult o cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului, decât o intervenție principală, însă consilierii juridici care au reprezentat cele două entități titulare ale cererii au insistat pentru analizarea acesteia ca intervenție principală.

Înalta Curte constată că prima instanță a procedat corect supunând discuției părților calificarea juridică a cererii de intervenție.

Instanța a făcut însă o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente, atunci când a considerat că se impune respingerea cererii de intervenție ca inadmisibilă din cauza faptului că titularii acesteia au insistat să fie primită drept intervenție principală, deși judecătorul cauzei aprecia că este vorba de o intervenție cu caracter accesoriu.

Astfel, art. 22 alin. (4) C. proc. civ. impune instanței de judecată obligația de a pune în discuție calificarea juridică a actului dedus judecății, după care aceasta trebuie să procedeze la calificarea propriu-zisă, cu excepția cazului expres prevăzut de alineatul 5 al aceluiași articol (și care se referă la situația în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile).

În speță, instanța trebuia să procedeze la calificarea corectă a cererii cu care a fost învestită de către recurenți, nefiind incidentă excepția prevăzută de Cod.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o greșită aplicare a normelor care reglementează intervenția voluntară ca formă de participare a terților în proces, motiv pentru care, recursul este apreciat ca fiind fondat, urmând a fi admis, cu consecința casării parțiale a încheierii și trimiterea cererii de intervenție pentru a fi judecată, după corecta calificare a acesteia.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 64 alin. (4) raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Consiliul Local al Municipiului Alexandria și Municipiul Alexandria, va casa în parte încheierea atacată și va trimite dosarul la aceeași instanță pentru judecarea cererii de intervenție.

Va menține, totodată, celelalte măsuri procesuale dispuse prin încheierea atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de intervenienții Consiliul Local al Municipiului Alexandria și Municipiul Alexandria împotriva Încheierii din 24 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte încheierea atacată și trimite cauza la aceeași instanță pentru judecarea cererii de intervenție.

Menține celelalte dispoziții ale Încheierii atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2016.

Procesat de GGC - CL