ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 882/2016

Decizia nr. 882/2016 Asupra cauzei constată următoarele: Prin încheierea de ședință din data de 27 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011**, s-a dispus suspendarea judecării cererii de apel formulată de apelanta-reclamantă SC A. SRL, prin lichidator judiciar SC B. IPURL, împotriva sentinței civile nr. 1505 din 14 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București, în temeiul art. 155 1 C. proc. civ., față de împrejurarea că apelanta-reclamantă, aflată în insolvență, nu a achitat suplimentul de onorariu de expertiză dispus în sarcina sa prin încheierea de ședință din 2 decembrie 2015, în cuantum de 3000 lei.

În considerentele încheierii sale, Curtea de Apel București a reținut că, anterior, prin încheierea de ședință din 2 decembrie 2015, a fost admisă în parte cererea de majorare a onorariului de expertiză, prin eliminarea din nota de evaluare a onorariului definitiv a suplimentului pentru răspunsul la obiecțiuni, având în vedere că în cauză nu au fost formulate obiecțiuni, stabilindu-se onorariul final de 4.500 lei, din care a fost achitată suma de 1.500 lei, rămânând a fi achitată diferența de 3.000 lei stabilită în sarcina apelantei- reclamante. Apelanta-reclamantă a solicitat luarea concluziilor pe fond și amânarea pronunțării, urmând să achite diferența de onorariu de expertiză până la termenul de pronunțare.

Instanța a luat concluzii părților pe fondul cererii de apel, permițând apelantei-reclamante ca, în termenul de amânare a pronunțării, să depună dovada achitării sumei de 3.000 lei cu titlu de supliment la onorariul de expertiză. Întrucât acest lucru nu s-a întâmplat ci, printr-o cerere a lichidatorului judiciar al apelantei-reclamante, s-a învederat refuzul creditorului majoritar implicat în procedura de insolvență de a avansa sumele necesare achitării suplimentului de onorariu de expertiză de 3.000 lei, Curtea a repus cauza pe rol, constatând că nici pentru termenul de judecată din data de 27 ianuarie 2016 SC A. SRL nu a făcut dovada achitării sumei de 3.000 lei cu titlul de onorariu de expertiză.

Apreciind că onorariul de expertiză nu are natura unui venit la buget pentru a se putea dispune darea în debit a părții pentru partea rămasă neachitată (similar cazului amenzilor judiciare sau a taxei de timbru), instanța a respins posibilitatea depășirii acestui impediment în maniera solicitată de intimat. Instanța de apel a mai avut în vedere împrejurarea că debitorul obligației de a achita suplimentul de onorariu de expertiză se află în procedura insolvenței, procedură care prevede o anumită ordine a satisfacerii creanțelor creditorilor și anumite termene în care este posibilă înscrierea în tabloul creditorilor, precum și dispozițiile art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 2/2000 care impun ca plata onorariilor de expertiză cuvenite experților să fie făcută doar prin intermediul birourilor locale de expertiză.

Drept consecință, constatând existența unui impediment ce o împiedică în soluționarea cauzei și care este imputabil apelantei-reclamante, instanța a dispus luarea măsurii suspendării judecății în temeiul art. 155 1 C. proc. civ. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar SC B. SPRL, solicitând modificarea în tot a acesteia cu consecința repunerii pe rol a apelului. Invocând prevederile art. 304 1 C. proc. civ., recurenta a solicitat analizarea cauzei sub toate aspectele de către instanța de control judiciar și a susținut nelegalitatea încheierii atacate prin invocarea următoarelor argumente: Încheierea de suspendare contravine dispozițiilor speciale ale Legii nr. 85/2006 aplicabile procedurii insolvenței SC A. SRL, onorariul experților tehnici (atât cel inițial, cât și cel majorat) reprezentând, în lumina dispozițiilor legii insolvenței, o cheltuială de procedură.

Chiar dacă acțiunea obiect al Dosarului nr. x/3/2011** a fost promovată de organele statutare ale debitoarei, lichidatorul judiciar și-a însușit-o ulterior deschiderii procedurii falimentului iar de la data însușirii acțiunii, toate cheltuielile apărute în instrumentarea dosarului se încadrează în categoria "cheltuielilor de procedură", în timp ce acțiunea pendinte reprezintă un demers continuat de practicianul în insolventa în vederea recuperării creanțelor debitoarei - conform dispozițiilor art. 25 alin. (1) lit. g) și art. 77 din Legea nr. 85/2006. Din perspectiva dispozițiilor acestui din urmă act normativ, nici lichidatorul judiciar și nici creditorii nu au obligația suportării din averea personală a cheltuielilor ivite în derularea procedurii.

Utilizarea în practică a fiecăreia din aceste variante nu le conferă lor un rang normativ, de natură a sta la baza unei hotărâri judecătorești, cum este cazul de față. Curtea de Apel București a reținut prin încheierea atacată "culpa procesuală" a debitoarei (și a lichidatorului judiciar) sau a creditorului majoritar, care a comunicat în mod repetat, în cadrul adunărilor creditorilor cu această ordine de zi, refuzul de a avansa suma în discuție. Art. 155 1 C. proc. civ. - temeiul juridic al hotărârii atacate - menționează expres necesitatea existenței "vinei părții reclamante". Or, în speță, nu sunt întrunite cerințele acestui text legal câtă vreme Legea nr. 85/2006 prevede în mod expres modalitatea si sursele din care se achită cheltuielile de procedură.

În acest sens, recurenta a făcut trimitere la dispozițiile art. 4 alin. (1) potrivit cu care „toate cheltuielile aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cele privind notificarea, convocarea și comunicarea actelor de procedură efectuate de administratorul judiciar și/sau de lichidatorul judiciar vor fi suportate din averea debitorului. În lipsa disponibilităților bănești, plățile se vor putea face din fondul de lichidare, în condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 86/2006 și de art. 121 și art. 123 pct. 1 din legea insolvenței”.

Conform art. 123 pct. 1 din același act normativ, din fondurile obținute prin lichidare, se vor plăti cu prioritate, înaintea oricăror altor creanțe " (.) taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea și administrarea bunurilor din averea debitorului, precum și plata remunerației persoanelor angajate în condițiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23, 24 și ale art. 98 alin. (3) sub rezerva celor prevăzute la art. 102 alin. (4). În raport de aceste dispoziții speciale, care se aplică cu prioritate față de cele ale dreptului comun (specialia generalibus derogant), se desprind următoarele concluzii: natura juridică a onorariului experților judiciari este aceea de cheltuială de procedură; cheltuielile de procedură se achită din averea debitorului în cazul de față, întrucât vor exista fonduri bănești în averea acestuia, indiferent de soluția pronunțată în acest dosar, neimpunându-se apelarea la fondul de lichidare; soluționarea dosarului însă este esențială pentru virarea efectivă a disponibilităților bănești în contul unic de insolvență și astfel pentru achitarea cheltuielilor de procedură.

Aceasta întrucât prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 169 din 03 septembrie 2010, emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004, s-a dispus consemnarea la dispoziția SC A. SRL a sumei de 757.351 lei, astfel că ulterior soluționării Dosarului nr. x/3/2011**, fie va fi virată în contul unic de insolvență suma de 757.351 lei, fie o sumă mai mare conform deciziei ce va fi pronunțată de Curtea de Apel București, dar în orice caz suficientă pentru acoperirea diferenței onorariului majorat al experților tehnici. Ulterior creditării contului unic de insolvență al debitoarei, lichidatorul judiciar, în respectarea dispozițiilor art. 123 din Legea nr. 85/2006, va achita cu prioritate cheltuielile de procedură.

La data de 31 martie 2016, intimatul Municipiul București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că recurenta a încercat un artificiu pentru a obține o amânare a efectuării plății onorariului de expert, din motivele sale de recurs rezultând o situație inadmisibilă din punct de vedere juridic, respectiv aceea de a se pronunța instanța cu privire la despăgubirea cuvenită și numai după încasarea despăgubirii de către reclamantă, aceasta să procedeze la achitarea onorariului pentru expertizele efectuate în cauză la solicitarea sa. Or, această solicitare contravine dispozițiilor art. 170 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care, atunci când s-a încuviințat o cercetare locală, expertiză sau dovada cu martori, partea care a propus-o este obligată ca, în termen de 5 zile de la încuviințare, să depună suma statornicită de instanță pentru cheltuielile de cercetare, drumul și despăgubirea martorilor sau plata expertului.

Față de situația regăsită în cauză, acesta a opinat asupra aplicabilității dispozițiilor art. 170 alin. (3) din cod, normă ce instituie sancțiunea decăderii din dovada încuviințată pentru partea care nu se conformează dispozițiilor art. 170 alin. (1), menționând și că procedeul recurentei dovedește intenția acesteia de tergiversare a soluționării cauzei. În recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora.

Din actele de procedură înfăptuite de instanța a cărei hotărâre (încheiere) se atacă nu rezultă că aceasta ar fi impus plata suplimentului onorariului de expert nici în sarcina lichidatorului judiciar și nici în cea a creditorilor apelantei-reclamante, pentru a se justifica critica acesteia în sensul că uzitarea unor atare variante în practică nu poate fi de natură a conferi acestora un rang normativ, de natură să fundamenteze o hotărâre judecătorească, precum în cazul de față. Instanța de apel a stabilit în sarcina apelantei-reclamante obligația de plată a suplimentului onorariului de expert și tot în privința acesteia a reținut culpa în neîndeplinirea obligației, motiv pentru care a dispus luarea măsurii suspendării judecății în temeiul art. 155 1 C. proc.

civ. Este nefondată și critica prin care se susține caracterul nelegal al încheierii atacate sub motivul că aceasta ar contraveni dispozițiilor speciale ale Legii nr. 85/2006 aplicabile procedurii insolvenței SC A. SRL, respectiv celor cuprinse în art. 4 alin. (1) din acest act normativ. În acest sens, instanța de recurs are în vedere că, după ce prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 se stabilește, de principiu, că toate cheltuielile aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cele privind notificarea, convocarea și comunicarea tuturor actelor de procedură efectuate de administratorul judiciar și/sau lichidatorul judiciar vor fi suportate din averea debitorului, art. 4 alin. (4) reglementează ipoteza invocată ca fiind regăsită și în cazul societății recurente (prin adresa trimisă instanței de apel la 28 decembrie 2015 de către lichidatorul desemnat).

Astfel, potrivit acestui text de lege, în lipsa disponibilităților în contul debitorului, se va utiliza fondul de lichidare, plățile urmând să fie făcute în conformitate cu prevederile art. 37 alin. (4) din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităților practicienilor în insolvență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 254/2007, cu modificările și completările ulterioare, pe baza unui buget previzionat. Acest fond, conform dispozițiilor art. 4 alin. (6) din același act normativ, este unul constituit cu fonduri atrase din alte surse, fără legătură cu averea debitorului. Cum recurenta, prin lichidator, avea această posibilitate legală de a-și îndeplini obligația stabilită în sarcina sa prin dispoziția instanței (obligație care, de principiu, ar trebui îndeplinită anterior administrării probei care a generat-o, după cum prevede art. 170 alin. (1) C. proc.

civ., și, în tot cazul, anterior pronunțării hotărârii care s-ar fundamenta pe proba astfel încuviințată), apare ca fiind nejustificat atât refuzul îndeplinirii sale sub pretextul lipsei disponibilităților bănești în averea debitoarei, cât și scuza epuizării fondurilor proprii ale lichidatorului ori refuzul creditorilor debitoarei (recurenta) de a suporta ei înșiși plata sumei necesare. Apreciind, pentru aceste motive, asupra legalității măsurii instituite de instanța de apel prin încheierea atacată, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar SC B. SPRL împotriva încheierii de ședință din 27 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 aprilie 2016.