ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 882/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 882/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 882/2016
Asupra cauzei
constată următoarele:
Prin încheierea de ședință din data de 27
ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011**, s-a dispus
suspendarea judecării cererii de apel formulată de
apelanta-reclamantă SC A. SRL, prin lichidator judiciar SC B. IPURL,
împotriva sentinței civile nr. 1505 din 14 septembrie 2012 pronunțată
de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011,
în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București, în temeiul art.
155
1
C. proc. civ., față de împrejurarea că
apelanta-reclamantă, aflată în insolvență, nu a achitat
suplimentul de onorariu de expertiză dispus în sarcina sa prin încheierea
de ședință din 2 decembrie 2015, în cuantum de 3000 lei.
În considerentele încheierii sale,
Curtea de Apel București a reținut că, anterior, prin încheierea
de ședință din 2 decembrie 2015, a fost admisă în parte
cererea de majorare a onorariului de expertiză, prin eliminarea din nota
de evaluare a onorariului definitiv a suplimentului pentru răspunsul la
obiecțiuni, având în vedere că în cauză nu au fost formulate
obiecțiuni, stabilindu-se onorariul final de 4.500 lei, din care a fost
achitată suma de 1.500 lei, rămânând a fi achitată
diferența de 3.000 lei stabilită în sarcina apelantei- reclamante.
Apelanta-reclamantă a solicitat
luarea concluziilor pe fond și amânarea pronunțării, urmând
să achite diferența de onorariu de expertiză până la
termenul de pronunțare. Instanța a luat concluzii părților
pe fondul cererii de apel, permițând apelantei-reclamante ca, în termenul
de amânare a pronunțării, să depună dovada achitării
sumei de 3.000 lei cu titlu de supliment la onorariul de expertiză.
Întrucât acest lucru nu s-a întâmplat
ci, printr-o cerere a lichidatorului judiciar al apelantei-reclamante, s-a
învederat refuzul creditorului majoritar implicat în procedura de
insolvență de a avansa sumele necesare achitării suplimentului
de onorariu de expertiză de 3.000 lei, Curtea a repus cauza pe rol,
constatând că nici pentru termenul de judecată din data de 27
ianuarie 2016 SC A. SRL nu a făcut dovada achitării sumei de 3.000
lei cu titlul de onorariu de expertiză.
Apreciind că onorariul de
expertiză nu are natura unui venit la buget pentru a se putea dispune
darea în debit a părții pentru partea rămasă
neachitată (similar cazului amenzilor judiciare sau a taxei de timbru),
instanța a respins posibilitatea depășirii acestui impediment în
maniera solicitată de intimat.
Instanța de apel a mai avut în
vedere împrejurarea că debitorul obligației de a achita suplimentul
de onorariu de expertiză se află în procedura insolvenței,
procedură care prevede o anumită ordine a satisfacerii
creanțelor creditorilor și anumite termene în care este posibilă
înscrierea în tabloul creditorilor, precum și dispozițiile art. 23 alin.
(2) din O.G. nr. 2/2000 care impun ca plata onorariilor de expertiză
cuvenite experților să fie făcută doar prin intermediul
birourilor locale de expertiză.
Drept consecință, constatând
existența unui impediment ce o împiedică în soluționarea cauzei
și care este imputabil apelantei-reclamante, instanța a dispus luarea
măsurii suspendării judecății în temeiul art. 155
1
C. proc. civ.
Împotriva acestei încheieri a declarat
recurs reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar SC B. SPRL, solicitând
modificarea în tot a acesteia cu consecința repunerii pe rol a apelului.
Invocând prevederile art. 304
1
C. proc. civ., recurenta a solicitat analizarea cauzei sub toate aspectele de
către instanța de control judiciar și a susținut
nelegalitatea încheierii atacate prin invocarea următoarelor argumente:
Încheierea de suspendare contravine
dispozițiilor speciale ale Legii nr. 85/2006 aplicabile procedurii
insolvenței SC A. SRL, onorariul experților tehnici (atât cel
inițial, cât și cel majorat) reprezentând, în lumina
dispozițiilor legii insolvenței, o cheltuială de procedură.
Chiar dacă acțiunea obiect
al Dosarului nr. x/3/2011** a fost promovată de organele statutare ale
debitoarei, lichidatorul judiciar și-a însușit-o ulterior deschiderii
procedurii falimentului iar de la data însușirii acțiunii, toate
cheltuielile apărute în instrumentarea dosarului se încadrează în
categoria "cheltuielilor de procedură", în timp ce acțiunea
pendinte reprezintă un demers continuat de practicianul în insolventa în
vederea recuperării creanțelor debitoarei - conform
dispozițiilor art. 25 alin. (1) lit. g) și art. 77 din Legea nr. 85/2006.
Din perspectiva dispozițiilor
acestui din urmă act normativ, nici lichidatorul judiciar și nici
creditorii nu au obligația suportării din averea personală a
cheltuielilor ivite în derularea procedurii. Utilizarea în practică a
fiecăreia din aceste variante nu le conferă lor un rang normativ, de
natură a sta la baza unei hotărâri judecătorești, cum este
cazul de față.
Curtea de Apel București a
reținut prin încheierea atacată "culpa procesuală" a
debitoarei (și a lichidatorului judiciar) sau a creditorului majoritar,
care a comunicat în mod repetat, în cadrul adunărilor creditorilor cu
această ordine de zi, refuzul de a avansa suma în discuție.
Art. 155
1
C. proc. civ. -
temeiul juridic al hotărârii atacate - menționează expres
necesitatea existenței "vinei părții reclamante". Or,
în speță, nu sunt întrunite cerințele acestui text legal
câtă vreme Legea nr. 85/2006 prevede în mod expres modalitatea si sursele
din care se achită cheltuielile de procedură. În acest sens,
recurenta a făcut trimitere la dispozițiile art. 4 alin. (1) potrivit
cu care „toate cheltuielile aferente procedurii instituite prin prezenta lege,
inclusiv cele privind notificarea, convocarea și comunicarea actelor de
procedură efectuate de administratorul judiciar și/sau de lichidatorul
judiciar vor fi suportate din averea debitorului. În lipsa
disponibilităților bănești, plățile se vor putea
face din fondul de lichidare, în condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 86/2006
și de art. 121 și art. 123 pct. 1 din legea insolvenței”.
Conform art. 123 pct. 1 din
același act normativ, din fondurile obținute prin lichidare, se vor
plăti cu prioritate, înaintea oricăror altor creanțe " (.)
taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin
prezenta lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea și
administrarea bunurilor din averea debitorului, precum și plata
remunerației persoanelor angajate în condițiile art. 10, art. 19 alin.
(2), art. 23, 24 și ale art. 98 alin. (3) sub rezerva celor prevăzute
la art. 102 alin. (4).
În raport de aceste dispoziții
speciale, care se aplică cu prioritate față de cele ale
dreptului comun (specialia generalibus derogant), se desprind următoarele
concluzii: natura juridică a onorariului experților judiciari este
aceea de cheltuială de procedură; cheltuielile de procedură se
achită din averea debitorului în cazul de față, întrucât vor
exista fonduri bănești în averea acestuia, indiferent de soluția
pronunțată în acest dosar, neimpunându-se apelarea la fondul de
lichidare; soluționarea dosarului însă este esențială
pentru virarea efectivă a disponibilităților bănești
în contul unic de insolvență și astfel pentru achitarea
cheltuielilor de procedură. Aceasta întrucât prin hotărârea de
stabilire a despăgubirilor nr. 169 din 03 septembrie 2010, emisă de
Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004, s-a dispus consemnarea la
dispoziția SC A. SRL a sumei de 757.351 lei, astfel că ulterior
soluționării Dosarului nr. x/3/2011**, fie va fi virată în
contul unic de insolvență suma de 757.351 lei, fie o sumă mai
mare conform deciziei ce va fi pronunțată de Curtea de Apel
București, dar în orice caz suficientă pentru acoperirea
diferenței onorariului majorat al experților tehnici. Ulterior
creditării contului unic de insolvență al debitoarei, lichidatorul
judiciar, în respectarea dispozițiilor art. 123 din Legea nr. 85/2006, va
achita cu prioritate cheltuielile de procedură.
La data de 31 martie 2016, intimatul
Municipiul București a formulat întâmpinare prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat, arătând că recurenta a încercat
un artificiu pentru a obține o amânare a efectuării plății
onorariului de expert, din motivele sale de recurs rezultând o situație
inadmisibilă din punct de vedere juridic, respectiv aceea de a se
pronunța instanța cu privire la despăgubirea cuvenită
și numai după încasarea despăgubirii de către
reclamantă, aceasta să procedeze la achitarea onorariului pentru
expertizele efectuate în cauză la solicitarea sa. Or, această
solicitare contravine dispozițiilor art. 170 alin. (1) C. proc. civ.,
potrivit cu care, atunci când s-a încuviințat o cercetare locală,
expertiză sau dovada cu martori, partea care a propus-o este obligată
ca, în termen de 5 zile de la încuviințare, să depună suma
statornicită de instanță pentru cheltuielile de cercetare,
drumul și despăgubirea martorilor sau plata expertului.
Față de situația
regăsită în cauză, acesta a opinat asupra
aplicabilității dispozițiilor art. 170 alin. (3) din cod,
normă ce instituie sancțiunea decăderii din dovada încuviințată
pentru partea care nu se conformează dispozițiilor art. 170 alin. (1),
menționând și că procedeul recurentei dovedește
intenția acesteia de tergiversare a soluționării cauzei.
În recurs nu au fost administrate
probe suplimentare.
Analizând criticile de recurs
formulate, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora.
Din actele de procedură
înfăptuite de instanța a cărei hotărâre (încheiere) se
atacă nu rezultă că aceasta ar fi impus plata suplimentului
onorariului de expert nici în sarcina lichidatorului judiciar și nici în
cea a creditorilor apelantei-reclamante, pentru a se justifica critica acesteia
în sensul că uzitarea unor atare variante în practică nu poate fi de
natură a conferi acestora un rang normativ, de natură să
fundamenteze o hotărâre judecătorească, precum în cazul de
față.
Instanța de apel a stabilit în
sarcina apelantei-reclamante obligația de plată a suplimentului
onorariului de expert și tot în privința acesteia a reținut
culpa în neîndeplinirea obligației, motiv pentru care a dispus luarea
măsurii suspendării judecății în temeiul art. 155
1
C. proc. civ.
Este nefondată și critica
prin care se susține caracterul nelegal al încheierii atacate sub motivul
că aceasta ar contraveni dispozițiilor speciale ale Legii nr. 85/2006
aplicabile procedurii insolvenței SC A. SRL, respectiv celor cuprinse în art.
4 alin. (1) din acest act normativ.
În acest sens, instanța de recurs
are în vedere că, după ce prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 85/2006
se stabilește, de principiu, că toate cheltuielile aferente
procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cele privind notificarea,
convocarea și comunicarea tuturor actelor de procedură efectuate de
administratorul judiciar și/sau lichidatorul judiciar vor fi suportate din
averea debitorului, art. 4 alin. (4) reglementează ipoteza invocată
ca fiind regăsită și în cazul societății recurente
(prin adresa trimisă instanței de apel la 28 decembrie 2015 de
către lichidatorul desemnat).
Astfel, potrivit acestui text de lege,
în lipsa disponibilităților în contul debitorului, se va utiliza
fondul de lichidare, plățile urmând să fie făcute în
conformitate cu prevederile art. 37 alin. (4) din O.U.G. nr. 86/2006 privind
organizarea activităților practicienilor în insolvență,
aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 254/2007,
cu modificările și completările ulterioare, pe baza unui buget
previzionat.
Acest fond, conform dispozițiilor
art. 4 alin. (6) din același act normativ, este unul constituit cu fonduri
atrase din alte surse, fără legătură cu averea debitorului.
Cum recurenta, prin lichidator, avea
această posibilitate legală de a-și îndeplini obligația
stabilită în sarcina sa prin dispoziția instanței
(obligație care, de principiu, ar trebui îndeplinită anterior administrării
probei care a generat-o, după cum prevede art. 170 alin. (1) C. proc. civ.,
și, în tot cazul, anterior pronunțării hotărârii care s-ar
fundamenta pe proba astfel încuviințată), apare ca fiind nejustificat
atât refuzul îndeplinirii sale sub pretextul lipsei disponibilităților
bănești în averea debitoarei, cât și scuza epuizării
fondurilor proprii ale lichidatorului ori refuzul creditorilor debitoarei
(recurenta) de a suporta ei înșiși plata sumei necesare.
Apreciind, pentru aceste motive,
asupra legalității măsurii instituite de instanța de apel
prin încheierea atacată, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul
declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar SC B. SPRL împotriva
încheierii de ședință din 27 ianuarie 2016 a Curții de Apel
București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 13 aprilie 2016.