ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 111/2016

Decizia nr. 111/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 18 aprilie 2011 sub nr. 28610/3/2011 reclamantul Municipiul București a chemat în judecată pârâtele Administrația Piețelor Sector 6 și SC A. SRL, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de asociere din 11 decembrie 1995, încheiat între Administrația Piețelor Sector 6 București și SC A. SRL, cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la data semnării lui, fiind lovit de nulitate absolută, întrucât H.C.G.M.B. nr. 15/1994 interzicea Administrațiilor Piețelor de sector încheierea unor astfel de contracte, să se dispună evacuarea pârâtei SC A. SRL din spațiile și terenurile situate în București, sector 6, B-dul I., spații și teren ce au făcut obiectul contractului de asociere a căror nulitate absolută o invocă, spațiile și terenurile urmând a fi predate Administrației Piețelor Sector 6 București, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta SC A. SRL a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se dispună:

- obligarea Municipiului București la plata sumei de 249.034 euro, reprezentând suma plătită fără justă cauză pentru reamenajarea și modernizarea imobilului ce a făcut obiectul contractului de asociere din 11 decembrie 1996,

- instituirea unui drept de retenție asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului de asociere, până la plata contravalorii lucrărilor de reamenajare și modernizare, precum și

- obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din data de 15 mai 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins excepția necompetenței materiale și a admis excepția insuficientei timbrări, dispunând anularea cererii reconvenționale formulate de pârâta-reclamantă SC A. SRL.

Prin Sentința civilă nr. 5974, pronunțată la data de 28 noiembrie 2014 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul-pârât Municipiul București prin Primar General, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC A. SRL și pârâta Administrația Piețelor Sector 6 București, ca neîntemeiată.

Pârâta-reclamantă SC A. SRL a formulat apel împotriva încheierii din data de 15 mai 2013.

Reclamantul-pârât Municipiul București prin Primar General, a formulat apel împotriva Sentinței civile nr. 5974 pronunțată la data de 28 noiembrie 2014 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x3/2011.

Prin Decizia civilă nr. 828/A din data de 19 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de reclamantul Municipiul București prin Primar General, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC A. SRL și pârâta Administrația Piețelor Sector 6 București, ca nefondat. A fost admis apelul formulat pârâta SC A. SRL împotriva încheierii din 15 mai 2013, a fost anulată încheierea apelată sub aspectul soluției date cu privire la cererea reconvențională, iar pe fond a fost respinsă cererea reconvențională.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut, în esență, următoarele:

Reclamantul-pârât Municipiul București prin Primar General, în cadrul primei critici, a invocat faptul că sentința apelată a fost pronunțată de o instanță necompetentă material.

Ceea ce a invocat apelantul ca fiind o necompetență materială este de fapt o necompetență funcțională a secției tribunalului care a soluționat dosarul, apelantul-reclamant susținând că Secția de Contencios a Tribunalului era competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată nu Secția Civilă - profesioniști.

Critica este nefondată, raportat la prevederile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, coroborat cu art. 251, art. 253, art. 254, art. 256 C. com.

Instanța de apel a reținut că la data încheierii contractului, 11 decembrie 1995, Legea nr. 554/2004, invocată de apelant, nu era în vigoare pentru a justifica caracterul contencios al contractului încheiat de părți, iar Legea nr. 29/1990, Legea contenciosului administrativ, în vigoare la data încheierii actului contestat, nu reglementa noțiunea de act administrativ asimilat.

Cea de a doua critică, în cadrul căreia reclamantul-pârât a arătat că sentința apelată este netemeinică, fiind dată cu încălcarea prevederilor legale, respectiv, cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 69/1991 și ale H.C.G.M.B. nr. 15/1994, este neîntemeiată.

Hotărârea H.C.G.M.B. nr. 15/1994 interzicea la art. 5 încheierea de către Administrațiile Piețelor sectoarelor 1, 2, 3, 4, 5 și 6 a oricăror contracte de asociere sau locație de gestiune prin care piețele agroalimentare sau părți ale acestora să fie date în folosința unor terți.

Art. 77 din Legea nr. 69/1991, avea conținutul menționat de reclamantă în cererea de chemare în judecată după ce legea a fost republicată în temeiul art. III din Legea nr. 24 din 12 aprilie 1996.

La data încheierii contractului în litigiu, art. 77 din Legea nr. 69/1991, avea următorul conținut: "Consiliile locale și județene pot contracta, prin învoială sau licitație, în condițiile legii, lucrări și servicii de utilitate publică, în limita sumelor aprobate prin bugetul local și județean, după caz, sau a listei publice realizate".

Regimul juridic al nulităților absolute și relative în sistemul dreptului civil român este guvernat de principiul potrivit căruia cauza de nulitate a actului juridic trebuie să existe la data încheierii acestuia. Ca atare, analiza juridică în cauza de față trebuie să pornească de la varianta în vigoare a Legii nr. 69/1991, la data încheierii contractului de asociere în participațiune a cărei nulitate se solicită de către reclamant, având în vedere multiplele modificări survenite în timp ale actului normativ menționat.

Instanța de apel a reținut că H.C.G.M.B. nr. 15/1994 are o forță juridică inferioară Legii nr. 69/1991 care, la data încheierii contractului nu avea în conținut condiția de validitate susținută de reclamant prin cererea de chemare în judecată, menționată ulterior în art. 77 alin. (1) din legea republicată.

În privința susținerilor apelantei referitoare la art. 59 lit. g) și art. 76 din Lege, interpretate eronat de instanța de fond, în opinia apelantului, instanța de apel a constatat că aceste dispoziții au fost invocate pentru prima dată de apelantă în calea de atac.

Cu toate acestea, analizând aspectele invocate, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 59 lit. g) "Consiliul județean exercită următoarele atribuții principale: (...) g) administrează domeniul public și privat al județului;", iar conform art. 76: "Consiliile locale și cele județene hotărăsc cu privire la concesionarea, închirierea, locația de gestiune a bunurilor aparținând domeniului public sau privat. De asemenea, ele hotărăsc cu privire la vânzarea bunurilor ce fac parte din domeniul privat. Vânzarea, concesionarea, închirierea și locația de gestiune se fac prin licitație publică, organizată în condițiile legii".

Aceste dispoziții trebuie interpretate având în vedere și dispozițiile art. 50 din același act normativ.

Concluzia care rezultă din aceste texte este aceea că, cel care organizează serviciile publice în principalele domenii de activitate este consiliul local, potrivit art. 50 din Legea nr. 69/1991, iar Administrația Piețelor Sector 6, în calitate de serviciu public, administrează piețele direct sau indirect prin asociere cu alte persoane juridice, constatându-se că la data încheierii contractului Administrația Piețelor avea capacitate de folosință și a fost respectat principiul specialității capacității de folosință.

Apelanta s-a aflat în eroare cu privire la numărul articolului 20 lit. x) din Legea 69/1991, care nu este 20 ci 21.

Potrivit art. 21 lit. x), printre atribuțiile consiliului local se numără și aceea de a hotărî asocierea cu alte consilii locale, precum și cu agenți economici din țară și din străinătate, în scopul realizării și exploatării unor lucrări de interes comun.

În cauză, Consiliul Local, prin administrația Piețelor Sector 6 a acționat în acest sens și a încheiat contractul cu pârâta.

Reclamantul a invocat trunchiat dispozițiile Legii nr. 61/1991, omițând să menționeze și dispozițiile art. 21 lit. g) și u) potrivit cărora, consiliul local are și atribuția de administra domeniul public și privat al comunei ori orașului și exercită drepturile prevăzute de lege cu privire la regiile autonome pe care le-a înființat și de a organiza târguri, piețe, oboare, locuri și parcuri de distracții și asigură buna funcționare a acestora.

Evoluția ulterioară a domeniului piețelor, în sensul abrogării Hotărârii nr. 15/1994, adoptării Hotărârilor nr. 125 din 10 iulie 1997, nr. 239/2001, nr. 51 din 06 martie 2003; intrării în vigoare a O.G. nr. 71/2002, este fără relevanță în cauză, având în vedere ca, astfel cum s-a reținut, cauza de nulitate se apreciază în raport de dispozițiile legale pretins nerespectate la data întocmirii actului.

Analizând încheierea din data de 15 mai 2013, criticată de pârâta-reclamantă SC A. SRL, instanța de apel a reținut următoarele:

În data de 08 martie 2013 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în sensul reducerii taxei judiciare de timbru datorată de aceasta pentru cererea reconvențională formulată, la suma de 7.673,46 lei și eșalonarea plății acesteia în trei rate lunare egale, ce vor fi plătite până la sfârșitul fiecărei luni din intervalul martie - mai.

La termenul de judecată din data de 03 aprilie 2013, reclamantul-pârât a invocat excepția de netimbrare a cererii reconvenționale și, în urma deliberării, prima instanță a dispus anularea ca netimbrată a cererii reconvenționale.

În data de 03 aprilie 2013 a fost depusă la dosarul cauzei dovada achitării primei rate în cuantum de 2.558 lei, iar potrivit mențiunilor de pe înscrisul cu care reclamanta-pârâtă a înaintat dovada achitării taxei judiciare de timbru, acesta a fost depusă la dosar după terminarea ședinței de judecată.

Conform mențiunilor din considerentele încheierii de la termenul de judecată din data de 03 aprilie 2013 "Tribunalul, constatând că după reținerea cauzei în pronunțare, pârâta reclamantă a depus prin serviciul Registratură dovada achitării primei tranșe a taxei judiciare de timbru în cuantum de 2.558 lei și timbru judiciar în valoare de 5 lei, urmează să repună pe rol cererea reconvențională în vederea discutării în contradictoriu a excepției netimbrării și a competenței materiale față de actele depuse prin serviciul registratură".

La termenul de judecată din data de 15 mai 2013 tribunalul a admis excepția insuficientei timbrări a cererii reconvenționale și a dispus anularea cererii reconvenționale.

La data de 15 mai 2013 a fost depusă de pârâta reclamantă dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 2.558 lei. Mențiunile în privința acestei taxe sunt în sensul că aceasta a fost depusă după pronunțare.

În apel, la termenul de judecată din data de 05 mai 2015, a fost depusă dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.725 lei, achitată în data de 28 mai 2013.

Raportat la dispozițiile art. 21 alin. (2) și (3), coroborat cu art. 21

2

din Legea nr. 146/1997, odată ce instanța de judecată a încuviințat pârâtei-reclamante cererea de reducere și eșalonare a plății taxei judiciare de timbru, plata ratelor lunare stabilite în sarcina reclamantei era un aspect care ținea de executarea obligației de plată sau, dacă se impunea, de executarea silită a hotărârii, care se efectuează de către organele abilitate în acest sens, subordonate Ministerului Finanțelor Publice.

Astfel, hotărârea prin care s-a dispus măsura eșalonării de către instanță reprezintă titlu executoriu, sumele datorate cu titlu de taxă judiciară de timbru urmând a fi urmărite în condițiile prevăzute de dispozițiile legale aplicabile în acest sens.

Reținând și incidența art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul de acces la justiție, prima instanță a greșit atunci când a anulat ca netimbrată cererea reconvențională, motivat de faptul că partea nu a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru.

A admite excepția netimbrării, așa cum a procedat prima instanță, ar însemna dispariția efectului facilității acordate anterior. Instanța de apel a apreciat că este fără relevanță că în cauză, până la soluționarea apelului, pârâta-reclamantă a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru pentru că, chiar și în ipoteza în care nu s-ar fi depus la dosar dovada achitării integrale a acestei taxe, concluzia ar fi fost aceeași.

Evocând fondul, având în vedere soluția dată asupra apelului formulat de reclamant, cu consecința menținerii soluției de respingere a cererii de chemare în judecată pronunțată de prima instanță și caracterul subsidiar al cererii reconvenționale, instanța de apel a respins cererea reconvențională.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul Municipiul București prin Primar General, prin care a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, admiterea apelului declarat și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată.

A invocat recurentul, în primul motiv de recurs, că decizia atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 69/1991 și ale H.C.G.M.B. nr. 15/1994, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

A arătat că, anterior încheierii Contractului de asociere, Consiliul General al Municipiului București a adoptat la data de 17 martie 1994, H.C.G.M.B. nr. 15, hotărâre prin care, la art. 5 se stipula că se interzice expres încheierea de către Administrațiile Piețelor sectoarelor 1, 2, 3, 4, 5 și 6 a oricăror contracte de asociere sau locație de gestiune prin care piețele agroalimentare sau părți ale acestora să fie date în folosința unor terți.

Textele de lege, la care a făcut referire în motivele de apel, sunt cele din varianta existentă la data încheierii contractului de asociere în participațiune, instanța de apel reținând în mod eronat că numerele articolelor au fost indicate în mod greșit.

Chiar dacă la fond s-a întâmplat ca numărul unui articol să fie indicat greșit, important era conținutul articolului, care a fost citat în mod corect.

Instanța de apel a susținut în mod eronat că nu trebuie avute în vedere dispozițiile H.C.G.M.B. nr. 15/1994, chiar dacă erau în vigoare la data încheierii contractului de asociere în participațiune, pentru că Legea nr. 69/1991 are o forță juridică superioară.

Atât în cererea introductivă de instanță, cât și în motivele de apel, a făcut referire atât la incidența în cauză a H.C.G.M.B. nr. 15/1994, cât și a dispozițiilor Legii nr. 69/1991.

Aspectele reținute de instanța de fond, la care a făcut referire și în motivele de apel, conform cărora H.C.G.M.B. nr. 15/1994 viza faptul că primarii Sectoarelor 1 - 6 vor lua măsuri de reziliere a contractelor de asociere prin care Piețele Agroalimentare sau părți ale acestora erau date în folosința unor terți și că dispozițiile acestei H.C.G.M.B. nu se aplică respectivului contract de asociere motivat de faptul că este o hotărâre anterioară încheierii contractului sunt total eronate.

Instanța de apel nu a analizat aceste aspecte rezumându-se la a reține faptul că Legea nr. 69/1991 are o forță juridică superioară H.C.G.M.B. nr. 15/1994.

Dispozițiile art. 59 și 76 din Legea nr. 69/1991 au fost interpretate eronat de către instanța de apel.

Dispozițiile art. 59 lit. g) din Legea nr. 69/1991, în varianta existentă la data încheierii contractului de asociere, stabileau faptul că prerogativele privind administrarea domeniul public și privat al unității administrativ teritoriale reveneau Consiliului General al Municipiului București. Acesta hotăra înființarea de instituții și agenți economici de interes județean, precum și concesionarea și închirierea de servicii publice județene, participarea la societăți comerciale, locația de gestiune sau servicii ale administrației publice județene.

Dispozițiile art. 20 lit. x) din Legea nr. 69/1991, stabileau că asocierea cu alte consilii locale, precum și cu agenți economici din țară și din străinătate, în scopul realizării și exploatării unor lucrări de interes comun nu putea fi decisă de consiliul local.

Prerogativa de a hotărî cu privire la astfel de asocieri, revenea exclusiv Consiliului General a Municipiului București, care nu și-a dat niciodată acordul cu privire la încheierea contractului de asociere, aspect recunoscut și de intimata-pârâtă.

Interpretând art. 76 din Legea nr. 69/1991, la care a făcut referire, instanța de apel a reținut faptul că, într-adevăr, în speță Consiliul General al Municipiului București, putea încheia contracte de concesiune, închiriere, locație de gestiune a bunurilor, dar că trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 50 din Legea nr. 69/1991 conform cărora, serviciile publice ale comunei se organizează de către consiliul local.

De asemenea, a reținut instanța de apel, că trebuie avut în vedere faptul că pe site-ul Administrației Piețelor sector 6 există un regulament de organizare și funcționare al acesteia, aprobat de Consiliul Local sector 6 prin Hotărârea nr. 70 din 31 mai 2011, care face dovada faptului că în anul 1995, când s-a încheiat Contractul de asociere în participațiune Administrația Piețelor sector 6 avea capacitate de folosință, respectiv a încheiat contractul în mod corect. Aspectele reținute de curtea de apel sunt o dovadă clară a greșitei interpretări a textelor de lege la care a făcut referire, motivat de faptul că, din probatoriul administrat în cauză, nu reiese că Administrația Piețelor Sector 6 și SC A. SRL au beneficiat de o hotărâre din partea Consiliului General al Municipiului București, care să aprobe contractul de asociere a cărui nulitate a invocat-o prin cererea de chemare în judecată.

Susținerile orale ale intimatei-pârâte SC A. SRL, în sensul că nu a avut cunoștință, la momentul încheierii Contractului de asociere, de existența acestei hotărâri, nu o poate exonera pe aceasta de obligația de a încheia un document cu respectarea tuturor prevederilor legale. Cealaltă intimată-pârâtă, Administrația Piețelor Sector 6 și-a recunoscut propria culpă la încheierea contractului și a fost de acord cu admiterea acțiunii promovate de Municipiul București, aspect ce reiese din procesul-verbal de conciliere din data de 25 ianuarie 2011, încheiat între părți și care se află depus la dosarul cauzei.

Instanța a menționat în cuprinsul considerentelor că Municipiul București se prevalează de propria culpă, fără să arate care este această culpă și la ce se referă.

Constatarea nulității absolute poate fi invocată oricând și de orice persoană interesată.

De asemenea, conform principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice, astfel cum a fost definit prin prisma dispozițiilor art. 34 din Decretul nr. 31/1954 (reglementarea anterioară de drept comun în materia persoanelor fizice și a persoanelor juridice), persoana juridică nu poate dobândi, prin acte juridice, decât acele drepturi și obligații care sunt în concordanță cu scopul ei.

Orice convenție încheiată de o persoană juridică lipsită de capacitatea de a contracta, ca urmare a lipsei capacității de folosință a persoanei juridice, conduce la nulitatea absolută a actului juridic - art. 948 C. civ.

În atare situație, Contractul de asociere încheiat de Administrația Piețelor Sector 6 - persoană lipsită de capacitate de folosință și de SC A. SRL, este lovit de nulitate absolută.

Administrația Piețelor Sector 6 nu avea capacitate de a încheia contractul de asociere, având în vedere prevederile H.C.G.M.B. nr. 15/1994 și dispozițiile Legii nr. 69/1991.

Instanța de apel a susținut că Administrația Piețelor avea capacitate de folosință în baza unui Regulament de organizare și Funcționare a piețelor aprobat de Consiliul Local al Sectorului 6 în anul 2011.

Or, este practic imposibil de susținut că în anul 1995 Administrația Piețelor Sector 6 avea capacitate de folosință în baza unei hotărâri aprobate de Consiliul Local sector 6 în anul 2011.

Ulterior încheierii contractului de asociere din 11 decembrie 1995, Consiliul General al Municipiului București a adoptat Hotărârea nr. 125 din 10 iulie 1997, prin care au fost împuternicite Primăriile sectoarelor 1 - 6 să organizeze licitații pentru reconstrucția, modernizarea și administrarea patrimoniului piețelor și complexelor agroalimentare, H.C.G.M.B. nr. 15/1994 fiind abrogată.

La data de 24 septembrie 2001, C.G.M.B. a adoptat Hotărârea nr. 239 prin care a fost abrogată H.C.G.M.B. nr. 125/1997. Prin intermediul H.C.G.M.B. nr. 239/2001 piețele și complexele agroalimentare au fost trecute în administrarea Consiliilor Locale ale sectoarelor 1 - 6.

Trebuie avut în vedere și faptul că C.G.M.B. a adoptat la data de 06 martie 2003 H.C.G.M.B. nr. 51, prin intermediul căreia C.G.M.B. împuternicește Consiliile Locale ale sectoarelor 1 - 6, să încheie contracte de parteneriat public-privat, precum și contracte de asociere și/sau contracte de concesiune, prevăzute în anexele hotărârii, precum reconstrucția, modernizarea și administrarea piețelor și complexelor agroalimentare existente.

Faptul că, în conformitate cu prevederile O.G. nr. 71/2002 privind gestiunea serviciilor, contractul de delegare a gestiunii trebuie să se supună unor exigențe minimale impuse de legiuitor în ceea ce privește modalitatea de atribuire și conținutul legal obligatoriu (art. 13 alin. (6), (7), (8) din O.G. nr. 71/2002).

De la prevederile menționate anterior sunt exceptați operatorii care la data intrării în vigoare își desfășoară activitatea în baza unor contracte de delegare de gestiune legal încheiate.

Așadar, doar contractele care îndeplinesc condiția de a fi legal încheiate pot fi exceptate de la aplicarea dispozițiilor O.G. nr. 71/2002.

Pe parcursul derulării contractului de asociere, legislația incidență în cauză a suferit diferite modificări, nici la data intrării în vigoare a O.G. nr. 71/2002 părțile nu au decis să intre în legalitate în ceea ce privește contractul de asociere, aspect pe care instanța de apel nu l-a analizat la pronunțarea hotărârii.

Mai mult, prin adoptarea H.C.G.M.B. nr. 239/2001 Consiliul Local Sector 6, avea obligația să urmărească înlăturarea deficiențelor constatate, inclusiv anularea contractelor de concesiune sau asociere încheiate fără respectarea prevederilor legale în vigoare.

Recurentul a criticat, de asemenea, decizia curții de apel și cu privire la aspectele reținute în ceea ce privește apelul declarat de SC A. SRL împotriva încheierii de ședință din data de 15 mai 2013, arătând că pe fond este de acord cu respingerea cererii reconvenționale formulate de SC A. SRL.

Se poate amâna plata taxei de timbru în conformitate cu dispozițiile art. 20 (2) din Legea nr. 146/1997, până la primul termen de judecată.

În conformitate cu prevederile art. 20 (3) din Legea nr. 146/1997, "neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii".

În raport cu natura unitară a pretențiilor deduse judecății și cu prevederile art. 11 și 20 alin. (1) - (3) din Legea nr. 146/1997, insuficienta timbrare justifică anularea în totalitate a acțiunii, neexistând temei legal pentru o judecare a pretențiilor reclamantului proporțional cu valoarea sumelor achitate în contul întregii taxe judiciare de timbru datorate.

Trebuie avute, de asemenea, în vedere prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, modificată și completată, coroborat cu art. 35 alin. (5) din Ordinul nr. 760/1999 privind aplicarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997.

Instanța de fond, în mod corect, a dispus anularea cererii ca insuficient timbrată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă SC A. SRL a invocat excepția nulității recursului, motivat de faptul că, în ceea ce privește primul motiv de recurs, se face doar mențiune că decizia recurată este dată cu încălcarea Legii nr. 69/1991 și a H.C.G.M.B. nr. 15/1994, fără ca recurenta să arate în ce mod instanța a încălcat sau aplicat în mod greșit legea.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta nu a formulat nicio critică ce ar putea fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În cazul în care excepția va fi respinsă, a solicitat respingerea primului motiv de recurs, întrucât contractul de asociere nu a fost încheiat cu încălcarea capacității de folosință.

Articolul în baza căruia se invocă pretinsa încălcare a capacității de folosință nu este prevăzut nici în lege, nici în actul de înființare, nici în statut, fiind cuprins într-o hotărâre internă a Municipiului București.

Nu au fost respectate formele de publicitate pentru H.C.G.M.B. nr. 15/1994 necesare aducerii la cunoștința terților, la data de 11 decembrie 1995, aceasta nefiind publicată în M. Of. și nici pe site-ul Primăriei Municipiului București.

Au fost respectate toate prevederile legale în vigoare la data încheierii contractului de asociere în participațiune, printre acestea numărându-se și art. 76 și 77 din Legea nr. 69/1991.

Instanța a reținut în mod corect că H.C.G.M.B. nr. 15/1994 avea forță juridică inferioară Legii nr. 69/1991, că, raportat la dispozițiile art. 52 din această lege, Administrația Piețelor avea capacitate de folosință, fiind respectat principiul specialității capacității de folosință, precum și faptul că reclamantul a omis să menționeze dispozițiile art. 21 lit. g) și u) din Legea nr. 69/1991.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, arată că instanța de apel a făcut o corectă apreciere, în sensul că plata ratelor lunare stabilite în sarcina sa era un aspect care ținea de executarea obligației de plată sau de executarea silită a hotărârii.

Prin concluziile scrise pe care le-a formulat, intimata-pârâtă SC A. SRL a reiterat aspectele menționate în întâmpinare.

Analizând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă SC A. SRL, instanța urmează să o respingă, motivat de faptul că susținerile recurentului se încadrează în motivele de nelegalitate indicate.

Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

La data de 11 decembrie 1995, între Administrația Piețelor Sector 6 și SC A. SRL a intervenit Contractul de asociere în participațiune nr. 398, având ca obiect reamenajarea, modernizarea și exploatarea de către SC A. SRL a pieței agroalimentare din B-dul Păcii nr. 140, sector 6, în suprafață totală de 5025 mp.

În ceea ce privește motivul de nulitate a acestui contract, invocat de către recurent, instanța de apel a reținut și a interpretat în mod corect dispozițiile Legii nr. 69/1991 a administrației publice locale (forma în vigoare la data încheierii contractului de asociere în participațiune) în sensul că, raportat la prevederile art. 50, coroborat cu art. 59 lit. g), art. 76, art. 77 din acest act normativ, consiliul local este cel care organizează serviciile publice în principalele domenii de activitate, iar Administrația Piețelor Sector 6, în calitate de serviciu public, administrează piețele direct sau indirect prin asociere cu alte persoane juridice.

De asemenea, raportat la art. 21 lit. x) din Legea nr. 69/1991, printre atribuțiile consiliului local se numără și aceea de a hotărî asocierea cu alte consilii locale, precum și cu agenți economici din țară și din străinătate, în scopul realizării și exploatării unor lucrări de interes comun.

Înalta Curte reține, de asemenea, că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 21 lit. g) și u) din Legea nr. 69/1991, potrivit cărora consiliul local administrează domeniul public și privat al comunei ori orașului și exercită drepturile prevăzute de lege cu privire la regiile autonome pe care le-a înființat, având dreptul de a organiza târguri, piețe, oboare, locuri și parcuri de distracții și de a asigura buna funcționare a acestora.

Raportat la aceste considerente, instanța constată că au fost respectate prevederile legale în vigoare la momentul încheierii contractului, Consiliul Local, prin administrația Piețelor Sector 6 având atribuții în sensul perfectării actului, neputând fi reținută critica recurentului cu privire la încălcarea capacității de folosință.

În mod corect instanța de apel a apreciat motivul de nulitate invocat, raportat la Legea nr. 69/1991 a administrației publice locale (forma în vigoare la momentul încheierii contractului), făcând astfel aplicarea principiului potrivit căruia cauza de nulitate trebuie să existe la momentul perfectării actului.

Prevederile H.C.G.M.B. nr. 15/1994 invocate de către recurent nu pot fi reținute, în condițiile în care forța juridică a hotărârii de consiliu este inferioară Legii nr. 69/1991, cu respectarea căreia a fost încheiat contractul de asociere în participațiune din data de 11 decembrie 1995.

Aspectele invocate de către recurent, cu privire la abrogarea Hotărârii nr. 15/1994, adoptarea Hotărârilor nr. 125/1997, nr. 239/2001, nr. 51/2003, intrarea în vigoare a O.G. nr. 71/2002, nu pot fi reținute, cauza de nulitate apreciindu-se raportat la dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de asociere în participațiune.

Nici criticile aduse de recurent încheierii de ședință din data de 15 mai 2013 nu sunt fondate.

În mod corect, raportat la prevederile art. 21

2

alin. (3) din Legea nr. 146/1997, instanța de apel a reținut că nu se poate aplica sancțiunea anulării cererii reconvenționale formulate de intimata-pârâtă SC A. SRL, ca urmare a nerespectării termenelor de plată stabilite pentru achitarea taxei de timbru.

Potrivit prevederilor menționate, în cazul eșalonării sau amânării plății taxei de timbru, instanța transmite hotărârea de încuviințare, care constituie titlu executoriu, Ministerului Economiei și Finanțelor/organelor competente pentru urmărirea executării obligației de plată ori, după caz, pentru punerea în executare a hotărârii privind plata taxei ori a părții din taxa datorată, la termenele stabilite. În titlul executoriu se vor menționa și codul de identificare fiscală, domiciliul fiscal, precum și orice alte date de identificare a debitorului. Executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare ale unităților teritoriale subordonate Ministerului Economiei și Finanțelor în a căror rază teritorială își are sediul debitorul, potrivit legislației privind executarea silită a creanțelor bugetare.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă SC A. SRL, ca nefondată, iar în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul București prin Primar General împotriva Deciziei civile nr. 828/A din 19 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. va obliga recurentul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă SC A. SRL, în sumă de 140.000 lei, reprezentând contravaloare onorariu de avocat.

Instanța va face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii onorariului de avocat de la suma de 179.800 lei (TVA inclus), la suma de 140.000 lei.

Potrivit art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să achite cheltuielile de judecată, iar Judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Este notoriu că, așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, partea care a câștigat procesul nu poate obține rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 274 C. proc. civ.), decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. O asemenea concluzie se impune și în dreptul intern.

Realitatea și necesitatea cheltuielilor țin de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și au fost privite de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil, spre a obține serviciul avocatului la calitatea preconizată, ca garanție a succesului său.

Caracterul rezonabil al cheltuielilor impune ca, în raport cu natura activității efectiv prestate, complexitatea, riscul litigiului ori reputația celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate.

În raport cu obiectul cauzei, cu durata procesului, cu apărările făcute de apărătorul intimatei-pârâte SC A. SRL, instanța apreciază ca rezonabilă plata unui onorariu în sumă de 140.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă SC A. SRL, ca nefondată.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul București prin Primar General împotriva Deciziei civile nr. 828/A din 19 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 140.000 lei, către intimata-pârâtă SC. A. SRL, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2016.

Procesat de GGC - NN