ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 742/2016

Decizia nr. 742/2016 Asupra recursului de față, constată următoarele: I. Prin cererea înregistrată la 28 februarie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/3/2011, reclamanta A. București a chemat-o în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând instanței să dispună rezilierea Contractului de asociere în participațiune din 10 august 2006, încheiat între părți și obligarea pârâtei la a-i preda întreaga piață agroalimentară Drumul Taberei liberă de orice sarcini, cu îmbunătățirile aduse prin lucrările de construcție și modernizare, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c), art. 8 alin. (2) și (3), din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, art. 251 - 256 C. com., art. 969 - 970 și art. 1074 C. civ.

Prin Încheierea din 6 decembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011, Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția propriei necompetențe funcționale, invocată de pârâta SC B. SRL, a scos cauza de pe rol și a trimis dosarul spre competentă soluționare secției a VI-a civile a aceleiași instanțe, pe rolul căreia a fost înregistrat la 19 decembrie 2011 sub nr. x/3/2011. La 3 octombrie și 29 noiembrie 2012, reclamanta s-a conformat dispozițiilor instanței în sensul de a preciza cererea sub aspectul valorii pretențiilor deduse judecății în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru.

La 3 decembrie 2012, pârâta SC B. SRL a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 316.284 de euro, reprezentând cheltuieli pentru reamenajarea și modernizarea imobilului obiect al Contractului de asociere din 10 august 2006 și instituirea în favoarea sa a dreptului de retenție asupra imobilului până la achitarea contravalorii lucrărilor de reamenajare și modernizare, cu cheltuieli de judecată. La 28 ianuarie 2013, Municipiul București a formulat cerere de chemare în garanție împotriva Administrației Piețelor Sector 6 București, solicitând ca, în eventualitatea în care va cădea în pretenții față de pârâta SC B. SRL, să fie obligată chemată în garanție să suporte pretențiile la care aceasta va fi obligată față de reclamanta A. București.

Prin Sentința civilă nr. 823 din 24 februarie, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea introductivă, astfel cum a fost precizată; a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție așa cum a fost modificată, formulată de pârâta SC B. SRL în contradictoriu cu chematul în garanție Municipiul București; a respins cererea de chemare în garanție formulată de chematul în garanție Municipiul București în contradictoriu cu chemata în garanție A. București ca rămasă fără obiect și a luat act că pârâta și chematul în garanție Municipiul București și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță, din interpretarea coroborată a înscrisurilor administrate în probatoriu de părțile în litigiu, a reținut că la 10 august 2006 reclamanta și pârâta au încheiat Contractul de asociere în participațiune, având ca obiect reconstrucția, modernizarea și exploatarea în comun a Pieței Drumul Taberei (piață agroalimentară), în suprafață de 9.400 mp, situată în București, potrivit art. 1.2 din contract.

Referitor la primul capăt de cerere al acțiunii introductive precizate, prin care reclamanta a solicitat rezilierea Contractului de asociere din 10 august 2006 pentru neexecutarea de către pârâtă a obligațiilor asumate prin clauzele stipulate la art. 1.3, 2.10, 2.11 din contract, prima instanță a reținut că rezilierea contractului este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desființarea pentru viitor a acestuia, condiția rezolutorie fiind subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în cazul în care una dintre părțile contractante nu-și îndeplinește obligațiile, potrivit art. 1020 C. civ.

de la 1864 (în continuare C. civ., aplicabil în cauza dedusă judecății potrivit art. 5 și 223 din Legea nr. 71/2011, raportat la data încheierii actului dedus judecății - 10 august 2006). De asemenea, a notat că în cazul rezilierii contractul nu se desființează de drept, partea care invocă neexecutarea având opțiunea fie să ceară obligarea cocontractantului la executarea obligației, când acest lucru este posibil, fie să ceară desființarea contractului, cu daune-interese, în acest din urmă caz instanța putând acorda pârâtului și un termen de grație, potrivit art. 1021 C. civ. de la 1864. Totodată, Tribunalul a enumerat condițiile de admisibilitate a acțiunii în reziliere: partea care invocă neexecutarea să fi executat sau să fie gata să execute propriile obligații contractuale, cealaltă parte să nu-și fi îndeplinit în mod culpabil obligațiile asumate, debitorul obligației neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condițiile prevăzute de lege.

Cu privire la neexecutarea obligației, chiar parțială fiind, Tribunalul a reținut că, pentru a conduce la admiterea acțiunii în reziliere, aceasta trebuie să fi fost esențială pentru încheierea contractului. Raportând considerentele anterior expuse la obligațiile pretins a fi fost neexecutate de pârâtă, astfel cum au fost stipulate la art. 1.3, art. 2.10 și 2.11 din contract, Tribunalul a reținut că reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., neîndeplinirea de către pârâtă a nici uneia dintre acestea. Astfel, referitor la nerealizarea lucrărilor de reconstrucție de către pârâtă, prima instanță a apreciat înscrisurile depuse în susținere de reclamantă ca fiind insuficiente pentru a proba pretențiile acesteia și a reținut că, în lipsa administrării unei expertize tehnice în specialitatea construcții, la care reclamanta a renunțat, deși a propus această probă a cărei sarcină îi revenea, nu are posibilitatea să constate neexecutarea acestei obligații.

Recunoașterile pârâtei au fost apreciate ca având doar valoarea unui început de dovadă, care trebuia completat și cu alte probe, astfel că, față de faptul că rezilierea se raportează la situația de la momentul soluționării cererii, Tribunalul a reținut că administrarea expertizei mai sus menționate ar fi fost imperios necesară. Concluzii similare a consemnat Tribunalul și referitor la neexecutarea obligațiilor asumate de pârâtă privind administrarea și ținerea unei contabilității distincte a asocierii și de asigurare a resurselor financiare pentru construcția și administrarea patrimoniului pieței agroalimentare în condițiile și termenele contractului, reținând în esență că reclamanta nu a dovedit că pârâta nu a executat aceste obligații, deși sarcina probei îi revenea.

Față de respingerea capătului de cerere principal privind rezilierea contractului de asociere în participațiune dedus judecății, prima instanță, dând eficiență principiului accesorium sequitur principale, a apreciat că nu poate fi admis petitul vizând obligarea pârâtei la predarea pieței agroalimentare Drumul Taberei. Cererea de chemare în garanție a Municipiul București, formulată de pârâta SC B. SRL în baza art. 60 alin. (1) C. proc. civ., a fost respinsă ca rămasă fără obiect, Tribunalul reținând că pârâta nu a căzut în pretenții și prin urmare nu mai avea ce pretinde chematului în garanție. Pentru aceleași considerente, Tribunalul a respins ca rămasă fără obiect și cererea de chemare în garanție a A. București, formulată de chematul în garanție Municipiul București.

În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, s-a luat act de voința pârâtei și a chematului în garanție de a-și valorifica dreptul de a solicita acordarea cheltuielilor de judecată pe calea unei acțiuni separate. II. Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate și solicitând schimbarea acesteia în sensul admiterii acțiunii, al dispunerii rezilierii Contractului de asociere din 10 august 2006 și al predării terenului și a întregului patrimoniu al pieței Drumul Taberei, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, criticile formulate au vizat "încheierea prin care instanța de fond a constatat că este competentă să judece prezenta cauză, respingând excepția necompetenței funcționale a secției a VI-a civilă" susținând reclamanta că "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii" și sentința primei instanțe sub aspectul lipsei motivelor pe care se sprijină și al contradictorialității acestora. Prin Decizia civilă nr. 500 A din 25 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. București împotriva Sentinței civile nr. 823 din 24 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC B. SRL și cu intimatul-chemat în garanție Municipiul București prin Primar.

Pentru a decide în acest sens, Curtea de Apel a reținut, referitor la primul motiv de apel, că reclamanta nu a indicat data pronunțării încheierii criticate, precum și faptul că verificarea actelor dosarului primei instanțe relevă inexistența unei încheieri în respectivul dosar prin care să fi fost respinsă o eventuală excepție de necompetență funcțională a secției a VI-a civile a Tribunalului București. De asemenea, a notat că la dosarul primei instanței se regăsește Încheierea din 6 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost admisă excepția necompetenței funcționale a acestei secții, invocată de pârâta SC B. SRL și s-a stabilit competența funcțională a secției a VI-a Tribunalului București, reținându-se că natura contractului dedus judecății a fost determinată de părți prin stipularea expresă a art. 251 - 256 C. com., ca norme care guvernează actul juridic.

Astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că apelanta nu a criticat această încheiere, ci o încheiere inexistentă, argument în considerarea căruia a apreciat primul motiv de apel ca fiind neîntemeiat. Referitor la cel de-a doilea motiv de apel, Curtea de Apel a reținut că, invocând nemotivarea sau motivarea contradictorie a sentinței tribunalului, apelanta a reiterat motivele pentru care a solicitat rezilierea contractului de asociere în participațiune, considerând că acestea au fost soluționate greșit de prima instanță.

Analizând criticile dezvoltate în memoriul de apel, în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac cu a cărei soluționare a fost învestită, Curtea de Apel a constatat că numai pentru o parte dintre lucrările de construire la a căror realizare s-a obligat intimata-pârâtă s-a convenit finalizarea la 15 septembrie 2008, respectiv pentru cele prevăzute la art. 1.3.1 - etapa I. Referitor la aceste lucrări, a arătat că reclamanta însăși a semnat procesele-verbale încheiate la recepția preliminară și la terminarea lucrărilor, iar concluziile raportului de expertiză efectuat în Dosarul nr. x/303/2011 al Judecătoriei Sector 6 București în cadrul cererii de asigurare de dovezi au fost în sensul că îmbunătățirile sunt reprezentate de Corp 0A, Corp 0B și Corp I AIII, valoarea lor fiind în sumă de 1.537.900 euro și de 204.340 euro.

Față de concluziile raportului de expertiză, necontrazise de administrarea vreunei alte expertize tehnice judiciare, instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiate concluziile tribunalului potrivit cărora neexecutarea obligației de reconstruire a pieței, prevăzută la pct. 1.3 din contract, invocată de reclamantă, nu este atât de importantă, esențială, încât să conducă la rezilierea contractului de asociere în participațiune din culpa intimatei pârâte, potrivit dispozițiilor art. 1020 C. civ.

Curtea a înlăturat ca nefondată și critica reclamantei vizând încălcarea de către pârâtă a clauzei stipulate la art. 2.5 din contract prin folosirea banilor rezultați din exploatarea pieței în alte scopuri decât cele convenite, respectiv pentru cumpărare de clădiri, terenuri și mașini, reținând că reclamanta nu a arătat în ce mod au fost încălcate prevederile contractuale indicate, în situația în care pârâta a achiziționat bunuri necesare desfășurării activității de administrare a pieței, având în vedere și că, în baza art. 2.7 din același contract, pârâtei îi revine o cotă de 63,64% din veniturile rezultate din asociere, de care putea dispune discreționar.

Cu privire la încălcarea art. 2.10 din contract, prin deducerea de către pârâtă a cheltuielilor cu bunurile cumpărate din veniturile asocierii, instanța de prim control a apreciat ca fiind corectă concluzia tribunalului în sensul că reclamanta nu a probat încălcarea de către pârâtă a acestei obligații, în contextul în care procesul-verbal încheiat între părți la 25 ianuarie 2011 confirmă că societatea desfășura organizarea și administrarea Pieței Sector 6 București ca unică activitate. În susținerea acestei concluzii, Curtea de Apel a menționat și raportul de expertiză contabilă efectuat în cadrul cererii de asigurare de dovezi, care a relevat împrejurarea că pârâta a achitat reclamantei în perioada 2009 - 2010 cota minimă de asociere la care s-a obligat prin contract și i-a comunicat acesteia anual balanța de verificare a asocierii.

În ceea ce privește autovehiculele achiziționate de pârâtă în sistem de leasing, Curtea a reținut că reclamanta nu a făcut proba contrară susținerilor pârâtei, respectiv că pentru activitatea de administrare la care s-a obligat prin contract nu era necesară achiziționarea acestor bunuri mobile. În același sens al netemeiniciei acestei critici, a avut în vedere concluziile expertizei contabile efectuate în cadrul cererii de asigurare de dovezi, potrivit cărora au fost deduse exclusiv cheltuieli cu amortizarea, dobânzi și diferențe de curs, deductibile legal. A fost înlăturată și critica formulată de apelantă referitor la incidența în speță a prevederilor art. 1012 C. civ.

și la greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 1020 și art. 1169 C. civ., Curtea de Apel reținând că obligația de reconstrucție a pieței în etapa I, ce îi incumba pârâtei, nu este afectată de condiție ca modalitate a actului juridic, ci de un termen stipulat în favoarea creditorului. Referitor la nemanifestarea rolului activ de către prima instanță, constând în aceea că nu a dispus din oficiu efectuarea expertizelor tehnice contabilă și construcții, potrivit art. 201 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel a apreciat că un astfel de demers ar fi fost lipsit de finalitate, în condițiile în care reclamanta, ca parte interesată în administrarea probei, a renunțat la administrarea acesteia în fața tribunalului.

Pentru toate aceste argumente, instanța de apel a respins calea ordinară de atac ca nefondată. III. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamanta A. București a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre competentă soluționare în primă instanță Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal. În memoriul depus la dosar, recurenta a structurat 2 categorii de critici, pe care, însă, nu le-a subsumat niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

1. Prima dintre criticile formulate vizează pronunțarea deciziei instanței de apel cu încălcarea normei speciale de competență materială, respectiv a art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia soluționarea litigiilor având ca obiect încheierea, modificarea, interpretarea, executarea și încetarea contractelor administrative aparține instanței de contencios administrativ, susținând astfel că natura litigiului este administrativă și că în mod greșit instanțele de fond l-au calificat ca fiind comercial. În dezvoltarea acestei aserțiuni, a invocat voința părților exprimată în cap. I pct. 1.1. al contractului de asociere în participațiune, menționând că, alături de indicarea art. 251 - 256 C. com., cocontractanții au consemnat că actul încheiat este un contract administrativ de gestiune, cu toate consecințele juridice ce decurg din aceasta.

În același sens, a enumerat și obiectul asocierii, astfel cum a fost stipulat la pct. 1.2 din contract, respectiv reconstrucția, modernizarea și exploatarea patrimoniului pieței agroalimentare Drumul Taberei, arătând că acesta exhibă voința părților de punere în valoare a unui bun public, precum și de asigurare a unui serviciu public a cărui organizare constituie pentru sine, ca instituție publică cocontractantă, o obligație legală.

Astfel, autoarea a apreciat că în speță, pentru determinarea naturii litigiului, instanțele anterioare ar fi trebuit să deceleze trăsăturile care deosebesc actele administrative de contractele comerciale, arătând că primele reprezintă acordul de voință intervenit între o autoritate publică sau alt subiect de drept autorizat al administrației publice și un particular, au ca obiect efectuarea de lucrări, prestarea de servicii etc, iar ca scop asigurarea funcționării serviciului public, a cărui organizare constituie obligație legală a autorității publice cocontractante, așa cum este cazul în speță, sau, după caz, punerea în valoare a unui bun public.

Raportat la speță, a susținut că prin Contractul de asociere din 10 august 2006, având ca obiect realizarea serviciului public de administrare a piețelor din sectorul 6 și punerea în valoare a bunului public - Piața Drumul Taberei - s-a urmărit asigurarea desfășurării aceluiași serviciu public, a cărui organizare îi revenea ca obligație legală. În final, autoarea a reprodus art. 13 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, potrivit căruia terenurile din domeniul public se concesionează sau se administrează numai în vederea realizării de construcții sau obiective de uz și interes public, cu respectarea documentațiilor de urbanism aprobate potrivit legii, arătând că, în cauză, este vorba despre o piață agroalimentară.

Din aceeași perspectivă a criticat și argumentul reținut de instanța de apel pentru înlăturarea susținerii sale referitoare la competența de soluționare a cauzei în primă instanță, respectiv împrejurarea că nu a atacat prin cererea de apel Încheierea din 6 decembrie 2011, dată în cauză de secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Astfel, recurenta a apreciat raționamentul Curții de Apel ca fiind lipsit de fundament juridic, având în vedere că litigiul a rămas pe rolul instanței inițial învestite, Tribunalul București, iar legiuitorul nu a prevăzut existența unei căi de atac împotriva măsurii de trimitere a dosarului între secțiile specializate ale aceleiași instanțe. În susținerea acestei teze a invocat dispozițiile art. 282 alin. (2), coroborate cu art. 316 C. proc.

civ., susținând că o încheiere premergătoare se atacă o dată cu fondul cauzei. În final, a conchis că dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 instituie competența materială specială a instanței de contencios administrativ în soluționarea litigiilor de natura celei deduse judecății și că, fiind vorba de încălcarea unor norme de competență materială absolută, aceasta se sancționează cu nulitatea hotărârii pronunțate, cu consecința casării și trimiterii la instanța competentă. 2. Prin cea de-a doua categorie de critici formulate, recurenta a susținut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, precum și că ar fi fondată pe considerente contradictorii.

Din această perspectivă, autoarea a susținut că instanța de prim control judiciar a conchis în mod nejudicios, raportat la prevederile legale incidente și la realitatea situației de fapt, că neexecutarea obligațiilor de către pârâtă nu este atât de importantă și nu are caracterul esențial pentru a determina rezilierea contractului. În combaterea concluziei Curții de Apel a arătat că pârâta trebuia să finalizeze până la 15 septembrie 2008 cinci corpuri de clădire, din care a terminat doar două, aspect pe care l-a și recunoscut, astfel cum rezultă din cuprinsul Adresei din 9 decembrie 2008 și al Procesului-verbal din 25 ianuarie 2011, încheiat în urma încercării concilierii.

De asemenea, a susținut că, în mod eronat, Curtea de Apel a reținut că lucrările de construire ce trebuiau realizate de pârâtă până la 15 septembrie 2008 au fost recepționate prin Procesul-verbal preliminar din 20 noiembrie 2006 și Procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 5 martie 2008, în realitate aceasta neexecutând toate lucrările la care s-a obligat până la data menționată, situația fiind confirmată de concluziile raportului de expertiză tehnică construcții administrat în dosarul de asigurare de dovezi. Astfel, a afirmat că neîndeplinirea întocmai de către pârâtă a obligației de reconstruire vizează însăși realizarea obiectului contractului, precizat la pct. 1.2., rațiunea pentru care a fost încheiat fiind chiar exploatarea unei piețe agroalimentare reconstruită și modernizată.

Pe cale de consecință, recurenta a susținut că neîndeplinirea obligației menționate nu putea fi apreciată ca neesențială, ci trebuia să conducă la rezilierea contractului de asociere. Din aceeași perspectivă a nemotivării deciziei, a susținut că instanța de apel a apreciat greșit că nu ar fi făcut dovada încălcării de către pârâtă a obligațiilor stipulate la pct. 2.10 și 2.11 din contract și că această concluzie este consecința interpretării greșite date Procesului-verbal din 25 ianuarie 2011, în sensul că părțile ar fi convenit ca asocierea să constituie unica activitate a SC B. SRL, în realitate această afirmație aparținând exclusiv reprezentantului societății pârâte.

A mai menționat că achiziționarea de către pârâtă a unor bunuri fără legătură cu asocierea, respectiv a unui imobil și a unor autoturisme de lux, care au intrat în patrimoniul acesteia și nu al asocierii, reprezintă o activitate economică distinctă, care ar fi trebuit evidențiată ca atare în documentele contabile. Având în vedere că pârâta a procedat la înregistrarea acestora în contabilitatea asocierii, recurenta a susținut că în această manieră pârâta a încălcat clauzele stipulate la pct. 2.10 și 2.11 din contract, precum și prevederile pct.-ului 1.2 din contract, în contextul în care obiectul asocierii îl constituie "reconstrucția, modernizarea și exploatarea" Pieței Drumul Taberei și nu achiziționarea de imobile și autoturisme de lux.

O altă susținere, subsumată de recurentă aceleiași critici anterior expuse vizează argumentele reținute de instanța de apel, potrivit cărora că nu a dovedit contrariul afirmațiilor pârâtei în sensul că autoturismele de lux achiziționate ar fi fost necesare activității de administrare a pieței, arătând că practic i s-a cerut să facă proba unui fapt negativ. Totodată, a susținut că instanțele de fond au ignorat că activitatea de exploatare a Pieței Drumul Taberei presupune doar închirierea unor structuri de vânzare de produse agroalimentare și încasarea de chirii pentru ocuparea zilnică a tarabelor, activități pentru a căror derulare nu erau necesare autoturisme.

A mai menționat că instanțele de fond nu au avut în vedere Procesul-verbal din 25 ianuarie 2011, în cuprinsul căruia pârâta a recunoscut că nu a putut continua lucrările din cauza lipsei resurselor financiare și nu au coroborat această afirmație cu achiziția inutilă asocierii a autoturismelor din veniturile asocierii. Sub aspectul motivării contradictorii a deciziei atacate, recurenta a invocat considerentele instanței de apel referitoare la administrarea probei cu expertizele contabilă și construcții, referitor la care pe de o parte a evocat prevederile art. 201 alin. (1) C. proc. civ.

de la 1865, care permit instanței atunci când apreciază necesar să ordone din oficiu administrarea unei expertize pentru a cunoaște părerea unor specialiști, iar pe de altă parte a notat că nici în apel nu s-a apreciat necesară administrarea probelor cu expertiză solicitate de apelantă, având în vedere existența unor expertize tehnice în construcții și contabile efectuate în condiții de contradictorialitate în cadrul procedurii de asigurare de dovezi. Ultima critică dezvoltată de recurentă privește omologarea în mod nelegal de către instanța de apel a celor două rapoarte de expertiză efectuate în cadrul cererii de asigurare de dovezi, cu reținerea eronată a împrejurării că ar fi fost administrate în condiții de contradictorialitate.

În acest sens, autoarea a susținut că, în realitate, expertizele au fost administrate în două dosare având ca obiect asigurarea de dovezi în cadrul cărora părți au fost SC B. SRL și C., asociat și administrator al societății pârâte, situație ce rezultă din Certificatul constatator din 23 noiembrie 2011, emis de O.N.R.C. și depus în probatoriu chiar de pârâtă, astfel că a apreciat decizia recurată ca fiind pronunțată cu încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului său la un proces echitabil. În considerarea celor expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță secției de contencios administrativ, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată constând în taxele de timbru achitate.

La 5 aprilie 2016, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare prin care în principal, în temeiul dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac ca nefondate, cu cheltuieli de judecată. Cu titlu preliminar, având în vedere că excepția nulității recursului a fost respinsă pentru considerentele arătate în practicaua prezentei hotărâri, față de împrejurarea că recurenta nu a indicat în memoriul de recurs niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 306 alin. (3) din același Cod, reține că dezvoltarea criticilor formulate permite încadrarea lor în cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc.

civ., din a căror perspectivă va proceda la analiză. Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat în considerarea argumentelor ce succed: Prima dintre criticile formulate de recurentă, care poate fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., vizează pretinsa încălcare a normelor de competență materială, respectiv a art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu consecința pronunțării deciziei atacate cu încălcarea competenței absolute a instanței de contencios administrativ în soluționarea litigiilor având ca obiect încheierea, modificarea, interpretarea, executarea și încetarea contractelor administrative.

Înalta Curte constată că în susținerea acestui motiv de recurs autoarea a plecat de la nelegala calificare a litigiului ca fiind de natură comercială, contestând și concluzia impusă de Curtea de Apel în sensul necesității de a fi atacat Încheierea din 6 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/3/2011, prin care s-a dispus cu privire la competența funcțională a acestei secții în soluționarea litigiului. Astfel, cu privire la aceste critici, instanța supremă impune o primă concluzie, anume aceea că în speță se contestă competența funcțională a secției comerciale a Tribunalului, iar nu competența materială a acestei instanțe în soluționarea cauzei, având în vedere că dispozițiile speciale ale art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pretins a fi fost încălcate, nu stabilesc o competența materială, ci funcțională, aceasta fiind statuată de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc.

civ., care prevăd că tribunalele judecă în primă instanță procesele și cererile în materie de contencios administrativ, în afară celor date în competența curților de apel. De altfel, se constată că recurenta nu combate cu niciun argument motivarea instanței de apel sub acest aspect, care a reținut în principal inexistența unei încheieri care să fi tranșat chestiunea necompetenței materiale a secției comerciale a tribunalului, respectiv că reclamanta nu a invocat această excepție în fața primei instanțe. Totodată, Înalta Curte impune și concluzia că, și dacă s-ar fi pus în discuție chestiunea competenței materiale sau teritoriale absolute, nu poate fi invocată necompetența materială a instanței direct în recurs, față de prevederile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010, incidente prin raportare la data promovării acțiunii - 28 februarie 2011. Norma evocată dispune că se poate cere casarea unor hotărâri date cu încălcarea competenței altei instanțe, invocată în condițiile legii (s.n.). Or, în condițiile legii înseamnă cu respectarea prevederilor art. 159 1 alin. (2) C. proc.

civ., care statuează că "necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului." Astfel, se reține din verificarea actelor dosarului că reclamanta nu a invocat necompetența materială sau funcțională a secției comerciale a tribunalului nici în fața primei instanțe și nici în apel, în condițiile în care criticile formulate de apelanta-reclamantă au vizat o așa zisă încheiere inexistentă, iar aceasta nu a atacat Încheierea din 6 decembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, dată în Dosarul nr. x/3/2011, care a intrat astfel în puterea lucrului judecat.

Din această ultimă perspectivă, instanța supremă reține că, pentru a putea formula critici în calea de atac a recursului cu privire la competența funcțională a primei instanțe, aceasta ar fi trebuit să atace cu apel in terminis încheierea mai sus amintită, conform art. 282 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că obiectul cenzurii instanței de recurs îl constituie hotărârea instanței anterioare, iar nu susțineri care nu au fost verificate de aceasta din urmă. Pentru aceste considerente, prima dintre criticile formulate de recurentă este apreciată ca fiind nefondată. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. privește nemotivarea deciziei atacate și este structurat de recurentă la pct. I - III din memoriul de recurs.

Instanța supremă, constatând că acesta exprimă, în realitate, doar nemulțumirea autoarei față de interpretarea dată de instanța de apel probelor administrate, respectiv diferitelor procese-verbale încheiate de părți în derularea contractului de asociere, apreciază că în dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost angrenate și argumente care pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Analizând grupat criticile astfel delimitate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate. Deși se invocă nemotivarea hotărârii și existența unor considerente contradictorii, recurenta nu arată în concret care sunt problemele ridicate prin apel și care nu și-au găsit un răspuns în considerentele deciziei de apel.

Verificarea considerentelor deciziei atacate și a susținerilor recurentei relevă fără echivoc faptul că instanța de apel a analizat amplu fiecare dintre criticile cu care a fost învestită de reclamantă și că le-a înlăturat argumentat. În ceea ce privește pretinsa contradicție dintre evocarea în considerentele deciziei atacate a prevederilor art. 201 C. proc. civ. și aprecierea instanței de apel în sensul că nu ar fi necesară administrarea în cauză a expertizelor contabilă și construcții, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, în considerarea următoarelor argumente: Norma legală evocată statuează posibilitatea instanței de a dispune din oficiu administrarea unei expertize atunci când este necesar să cunoască părerea unor specialiști.

Prin Încheierea din 28 ianuarie 2015, instanța de apel, în considerarea dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., a respins proba cu expertize contabilă și construcții, solicitată de reclamantă, constatând că aceasta nu a formulat o asemenea cerere prin memoriul de apel depus la dosar. De asemenea, a reținut că reclamanta a renunțat la administrarea probei cu expertizele solicitate la fond, astfel că, față de aspectele menționate și de opoziția părților adverse, a respins aceste probe.

Față de cele mai sus expuse, instanța supremă reține că nu există nicio contradicție între posibilitatea ca instanța să dispună din oficiu administrarea unei expertize și aprecierea faptului că în cauză nu se impune sau nu se poate încuviința administrarea lor, în contextul în care la dosar se regăseau două expertize efectuate în aceleași materii în dosare de asigurare de dovezi, iar proba nu fusese solicitată prin memoriul de apel, intervenind sancțiunea decăderii în condițiile art. 287 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. În consecință, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu se susține și va fi înlăturat. Cât privește motivul de recurs încadrat de Înalta Curte în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., acesta este nefondat, întrucât recurenta critică în realitate interpretarea și evaluarea probelor de către instanța de prim control judiciar și nu, așa cum impune norma precitată, interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, care să fi avut drept consecință schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Înalta Curte va înlătura și ultima dintre criticile formulate de recurentă, ce poate fi circumscrisă dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reținând că nu există niciun indiciu că faza procesuală a apelului s-ar fi desfășurat cu încălcarea principiului contradictorialității și nici a dreptului părților la un proces echitabil.

Astfel, în condițiile în care recurenta a fost prezentă prin reprezentant la termenul menționat, a renunțat la efectuarea unor expertize judiciare în cauză și nu s-a opus în fața niciuneia dintre instanțele de fond atașării dosarelor de asigurare de dovezi, aceasta nu poate invoca direct în recurs încălcarea principiului contradictorialității prin administrarea celor două expertize extrajudiciare și nici că i-ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil. Problema discutată în acest ultim motiv de recurs vizează faptul că instanța de apel a conferit forță probantă celor două rapoarte de expertiză efectuate în două dosare distincte ale Judecătoriei Sector 6 București. Numai că acest aspect nu ține de principiul contradictorialității, câtă vreme atașarea celor două dosare și discutarea rapoartelor de expertiză s-a realizat în contradictoriu, cu respectarea dreptului la un proces echitabil, în condițiile respectării principiului egalității armelor.

Aspectul vizat pune în discuție modalitatea de valorificare a celor două rapoarte de expertiză întocmite în alte dosare în procedura anchetei in futurum ca probe în cauza de față. Acest aspect ținând de interpretarea și aprecierea probelor, însă, este unul de temeinicie, nu de legalitate a hotărârii și scapă controlului în calea de atac a recursului, neputând fi încadrat în niciunul din motivele de recurs prevăzut de art. 304 C. proc. civ. Prin urmare, el este apreciat ca nefondat, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. București.

În temeiul art. 316, raportat la art. 298 și la art. 274 C. proc. civ., o va obliga pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, față de faptul că aceasta a căzut în pretenții și se află în culpă procesuală. Instanța supremă va diminua cuantumul acestor cheltuieli de judecată, în considerarea următoarelor argumente: Este notoriu că, așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, partea care a câștigat procesul nu poate obține rambursarea cheltuielilor efectuate decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. O asemenea concluzie se impune și în dreptul intern.

Realitatea și necesitatea efectuării cheltuielilor țin de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și au fost privite de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil spre a obține serviciul avocatului la calitatea preconizată, ca garanție a succesului său. Caracterul rezonabil al cheltuielilor impune ca, în raport cu natura activității efectiv prestate, complexitatea, riscul litigiului ori reputația celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate. În speță, însă, cheltuielile de judecată pretinse de către intimata-pârâtă SC B. SRL constau în onorariu de avocat în cuantum de 146.200 RON, cuantum care, în considerarea criteriilor expuse mai sus și a soluționării litigiului la primul termen de judecată, precum și a volumului, amplorii și complexității apărărilor formulate de avocat, apare ca fiind exagerat.

De asemenea, din verificarea înscrisurilor depuse în susținerea cererii accesorii se constată că pârâta solicită acordarea cu titlu de cheltuieli de judecată a mai multor sume achitate avocatului ales în intervalul 8 aprilie 2014 și 11 aprilie 2016. Astfel, având în vedere că singura chitanță de plată a onorariului avocațial care poate fi pusă în relație cu activitatea desfășurată în prezentul stadiu procesual - depunerea întâmpinării la 5 aprilie 2015 - este Chitanța din 11 aprilie 2016 în valoare de 5.000 RON, instanța supremă o va obliga pe recurenta-reclamantă la plata acestei sume către intimata-pârâtă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 500 A din 25 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă SC B. SRL a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 aprilie 2016. Procesat de GGC - N