ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 742/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 742/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr.

742/2016

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată la

28 februarie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a de

contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/3/2011, reclamanta A.

București a chemat-o în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând

instanței să dispună rezilierea Contractului de asociere în

participațiune din 10 august 2006, încheiat între părți și

obligarea pârâtei la a-i preda întreaga piață agroalimentară

Drumul Taberei liberă de orice sarcini, cu îmbunătățirile

aduse prin lucrările de construcție și modernizare, precum

și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c), art. 8 alin. (2)

și (3), din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, art.

251 - 256 C. com., art. 969 - 970 și art. 1074 C. civ.

Prin

Încheierea din 6 decembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011,

Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ

și fiscal, a admis excepția propriei necompetențe

funcționale, invocată de pârâta SC B. SRL, a scos cauza de pe rol

și a trimis dosarul spre competentă soluționare secției a

VI-a civile a aceleiași instanțe, pe rolul căreia a fost

înregistrat la 19 decembrie 2011 sub nr. x/3/2011.

La 3

octombrie și 29 noiembrie 2012, reclamanta s-a conformat

dispozițiilor instanței în sensul de a preciza cererea sub aspectul

valorii pretențiilor deduse judecății în vederea stabilirii

taxei judiciare de timbru.

La 3

decembrie 2012, pârâta SC B. SRL a formulat cerere de chemare în garanție

a Municipiului București, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de

316.284 de euro, reprezentând cheltuieli pentru reamenajarea și

modernizarea imobilului obiect al Contractului de asociere din 10 august 2006

și instituirea în favoarea sa a dreptului de retenție asupra

imobilului până la achitarea contravalorii lucrărilor de reamenajare

și modernizare, cu cheltuieli de judecată.

La 28

ianuarie 2013, Municipiul București a formulat cerere de chemare în

garanție împotriva Administrației Piețelor Sector 6

București, solicitând ca, în eventualitatea în care va cădea în

pretenții față de pârâta SC B. SRL, să fie obligată

chemată în garanție să suporte pretențiile la care aceasta

va fi obligată față de reclamanta A. București.

Prin

Sentința civilă nr. 823 din 24 februarie, Tribunalul București,

secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea

introductivă, astfel cum a fost precizată; a respins ca

rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție

așa cum a fost modificată, formulată de pârâta SC B. SRL în

contradictoriu cu chematul în garanție Municipiul București; a

respins cererea de chemare în garanție formulată de chematul în

garanție Municipiul București în contradictoriu cu chemata în

garanție A. București ca rămasă fără obiect

și a luat act că pârâta și chematul în garanție Municipiul

București și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de

judecată pe cale separată.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță, din interpretarea coroborată

a înscrisurilor administrate în probatoriu de părțile în litigiu, a

reținut că la 10 august 2006 reclamanta și pârâta au încheiat

Contractul de asociere în participațiune, având ca obiect

reconstrucția, modernizarea și exploatarea în comun a Pieței

Drumul Taberei (piață agroalimentară), în suprafață de

9.400 mp, situată în București, potrivit art. 1.2 din contract.

Referitor la

primul capăt de cerere al acțiunii introductive precizate, prin care

reclamanta a solicitat rezilierea Contractului de asociere din 10 august 2006

pentru neexecutarea de către pârâtă a obligațiilor asumate prin

clauzele stipulate la art. 1.3, 2.10, 2.11 din contract, prima instanță

a reținut că rezilierea contractului este o sancțiune a

neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în

desființarea pentru viitor a acestuia, condiția rezolutorie fiind

subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în cazul în care

una dintre părțile contractante nu-și îndeplinește

obligațiile, potrivit art. 1020 C. civ. de la 1864 (în continuare C. civ.,

aplicabil în cauza dedusă judecății potrivit art. 5 și 223

din Legea nr. 71/2011, raportat la data încheierii actului dedus

judecății - 10 august 2006).

De asemenea,

a notat că în cazul rezilierii contractul nu se desființează de

drept, partea care invocă neexecutarea având opțiunea fie să

ceară obligarea cocontractantului la executarea obligației, când

acest lucru este posibil, fie să ceară desființarea

contractului, cu daune-interese, în acest din urmă caz instanța

putând acorda pârâtului și un termen de grație, potrivit art. 1021 C.

civ. de la 1864.

Totodată,

Tribunalul a enumerat condițiile de admisibilitate a acțiunii în

reziliere: partea care invocă neexecutarea să fi executat sau să

fie gata să execute propriile obligații contractuale, cealaltă

parte să nu-și fi îndeplinit în mod culpabil obligațiile

asumate, debitorul obligației neexecutate să fi fost pus în

întârziere, în condițiile prevăzute de lege.

Cu privire la

neexecutarea obligației, chiar parțială fiind, Tribunalul a

reținut că, pentru a conduce la admiterea acțiunii în reziliere,

aceasta trebuie să fi fost esențială pentru încheierea

contractului.

Raportând

considerentele anterior expuse la obligațiile pretins a fi fost

neexecutate de pârâtă, astfel cum au fost stipulate la art. 1.3, art. 2.10

și 2.11 din contract, Tribunalul a reținut că reclamanta nu a

probat, în condițiile art. 1169 C. civ., neîndeplinirea de către

pârâtă a nici uneia dintre acestea.

Astfel,

referitor la nerealizarea lucrărilor de reconstrucție de către

pârâtă, prima instanță a apreciat înscrisurile depuse în

susținere de reclamantă ca fiind insuficiente pentru a proba

pretențiile acesteia și a reținut că, în lipsa administrării

unei expertize tehnice în specialitatea construcții, la care reclamanta a

renunțat, deși a propus această probă a cărei

sarcină îi revenea, nu are posibilitatea să constate neexecutarea

acestei obligații.

Recunoașterile

pârâtei au fost apreciate ca având doar valoarea unui început de dovadă,

care trebuia completat și cu alte probe, astfel că, față de

faptul că rezilierea se raportează la situația de la momentul

soluționării cererii, Tribunalul a reținut că administrarea

expertizei mai sus menționate ar fi fost imperios necesară.

Concluzii

similare a consemnat Tribunalul și referitor la neexecutarea

obligațiilor asumate de pârâtă privind administrarea și

ținerea unei contabilității distincte a asocierii și de

asigurare a resurselor financiare pentru construcția și administrarea

patrimoniului pieței agroalimentare în condițiile și termenele

contractului, reținând în esență că reclamanta nu a dovedit

că pârâta nu a executat aceste obligații, deși sarcina probei îi

revenea.

Față

de respingerea capătului de cerere principal privind rezilierea

contractului de asociere în participațiune dedus judecății,

prima instanță, dând eficiență principiului accesorium

sequitur principale, a apreciat că nu poate fi admis petitul vizând

obligarea pârâtei la predarea pieței agroalimentare Drumul Taberei.

Cererea de

chemare în garanție a Municipiul București, formulată de pârâta

SC B. SRL în baza art. 60 alin. (1) C. proc. civ., a fost respinsă ca

rămasă fără obiect, Tribunalul reținând că pârâta

nu a căzut în pretenții și prin urmare nu mai avea ce pretinde

chematului în garanție.

Pentru

aceleași considerente, Tribunalul a respins ca rămasă

fără obiect și cererea de chemare în garanție a A.

București, formulată de chematul în garanție Municipiul

București.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, s-a luat act de

voința pârâtei și a chematului în garanție de a-și

valorifica dreptul de a solicita acordarea cheltuielilor de judecată pe

calea unei acțiuni separate.

II. Împotriva

acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel, criticând-o pentru

netemeinicie și nelegalitate și solicitând schimbarea acesteia în

sensul admiterii acțiunii, al dispunerii rezilierii Contractului de

asociere din 10 august 2006 și al predării terenului și a

întregului patrimoniu al pieței Drumul Taberei, cu obligarea pârâtei la

plata cheltuielilor de judecată.

În

esență, criticile formulate au vizat "încheierea prin care

instanța de fond a constatat că este competentă să judece

prezenta cauză, respingând excepția necompetenței

funcționale a secției a VI-a civilă" susținând

reclamanta că "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii" și sentința primei instanțe sub

aspectul lipsei motivelor pe care se sprijină și al

contradictorialității acestora.

Prin Decizia

civilă nr. 500 A din 25 martie 2015, Curtea de Apel București,

secția a VI-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanta A. București împotriva Sentinței civile nr. 823 din 24

februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC B. SRL și

cu intimatul-chemat în garanție Municipiul București prin Primar.

Pentru a

decide în acest sens, Curtea de Apel a reținut, referitor la primul motiv

de apel, că reclamanta nu a indicat data pronunțării încheierii

criticate, precum și faptul că verificarea actelor dosarului primei

instanțe relevă inexistența unei încheieri în respectivul dosar

prin care să fi fost respinsă o eventuală excepție de

necompetență funcțională a secției a VI-a civile a

Tribunalului București.

De asemenea,

a notat că la dosarul primei instanței se regăsește

Încheierea din 6 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal,

prin care a fost admisă excepția necompetenței funcționale

a acestei secții, invocată de pârâta SC B. SRL și s-a stabilit

competența funcțională a secției a VI-a Tribunalului

București, reținându-se că natura contractului dedus

judecății a fost determinată de părți prin stipularea

expresă a art. 251 - 256 C. com., ca norme care guvernează actul

juridic.

Astfel,

instanța de prim control judiciar a reținut că apelanta nu a

criticat această încheiere, ci o încheiere inexistentă, argument în

considerarea căruia a apreciat primul motiv de apel ca fiind neîntemeiat.

Referitor la

cel de-a doilea motiv de apel, Curtea de Apel a reținut că, invocând

nemotivarea sau motivarea contradictorie a sentinței tribunalului,

apelanta a reiterat motivele pentru care a solicitat rezilierea contractului de

asociere în participațiune, considerând că acestea au fost

soluționate greșit de prima instanță.

Analizând

criticile dezvoltate în memoriul de apel, în virtutea caracterului devolutiv al

căii de atac cu a cărei soluționare a fost învestită,

Curtea de Apel a constatat că numai pentru o parte dintre lucrările

de construire la a căror realizare s-a obligat intimata-pârâtă s-a

convenit finalizarea la 15 septembrie 2008, respectiv pentru cele

prevăzute la art. 1.3.1 -  etapa I.

Referitor la

aceste lucrări, a arătat că reclamanta însăși a semnat

procesele-verbale încheiate la recepția preliminară și la

terminarea lucrărilor, iar concluziile raportului de expertiză

efectuat în Dosarul nr. x/303/2011 al Judecătoriei Sector 6 București

în cadrul cererii de asigurare de dovezi au fost în sensul că

îmbunătățirile sunt reprezentate de Corp 0A, Corp 0B și

Corp I AIII, valoarea lor fiind în sumă de 1.537.900 euro și de

204.340 euro.

Față

de concluziile raportului de expertiză, necontrazise de administrarea

vreunei alte expertize tehnice judiciare, instanța de apel a apreciat ca

fiind întemeiate concluziile tribunalului potrivit cărora neexecutarea

obligației de reconstruire a pieței, prevăzută la pct. 1.3

din contract, invocată de reclamantă, nu este atât de

importantă, esențială, încât să conducă la rezilierea

contractului de asociere în participațiune din culpa intimatei pârâte,

potrivit dispozițiilor art. 1020 C. civ.

Curtea a

înlăturat ca nefondată și critica reclamantei vizând

încălcarea de către pârâtă a clauzei stipulate la art. 2.5 din

contract prin folosirea banilor rezultați din exploatarea pieței în

alte scopuri decât cele convenite, respectiv pentru cumpărare de

clădiri, terenuri și mașini, reținând că reclamanta nu

a arătat în ce mod au fost încălcate prevederile contractuale

indicate, în situația în care pârâta a achiziționat bunuri necesare

desfășurării activității de administrare a

pieței, având în vedere și că, în baza art. 2.7 din același

contract, pârâtei îi revine o cotă de 63,64% din veniturile rezultate din

asociere, de care putea dispune discreționar.

Cu privire la

încălcarea art. 2.10 din contract, prin deducerea de către

pârâtă a cheltuielilor cu bunurile cumpărate din veniturile

asocierii, instanța de prim control a apreciat ca fiind corectă

concluzia tribunalului în sensul că reclamanta nu a probat încălcarea

de către pârâtă a acestei obligații, în contextul în care

procesul-verbal încheiat între părți la 25 ianuarie 2011

confirmă că societatea desfășura organizarea și administrarea

Pieței Sector 6 București ca unică activitate.

În

susținerea acestei concluzii, Curtea de Apel a menționat și

raportul de expertiză contabilă efectuat în cadrul cererii de

asigurare de dovezi, care a relevat împrejurarea că pârâta a achitat

reclamantei în perioada 2009 - 2010 cota minimă de asociere la care s-a

obligat prin contract și i-a comunicat acesteia anual balanța de

verificare a asocierii.

În ceea ce

privește autovehiculele achiziționate de pârâtă în sistem de

leasing, Curtea a reținut că reclamanta nu a făcut proba

contrară susținerilor pârâtei, respectiv că pentru activitatea

de administrare la care s-a obligat prin contract nu era necesară

achiziționarea acestor bunuri mobile. În același sens al

netemeiniciei acestei critici, a avut în vedere concluziile expertizei contabile

efectuate în cadrul cererii de asigurare de dovezi, potrivit cărora au

fost deduse exclusiv cheltuieli cu amortizarea, dobânzi și diferențe

de curs, deductibile legal.

A fost

înlăturată și critica formulată de apelantă referitor

la incidența în speță a prevederilor art. 1012 C. civ. și

la greșita aplicare de către prima instanță a

dispozițiilor art. 1020 și art. 1169 C. civ., Curtea de Apel

reținând că obligația de reconstrucție a pieței în

etapa I, ce îi incumba pârâtei, nu este afectată de condiție ca

modalitate a actului juridic, ci de un termen stipulat în favoarea

creditorului.

Referitor la

nemanifestarea rolului activ de către prima instanță, constând

în aceea că nu a dispus din oficiu efectuarea expertizelor tehnice

contabilă și construcții, potrivit art. 201 alin. (1) C. proc.

civ., Curtea de Apel a apreciat că un astfel de demers ar fi fost lipsit

de finalitate, în condițiile în care reclamanta, ca parte interesată

în administrarea probei, a renunțat la administrarea acesteia în fața

tribunalului.

Pentru toate

aceste argumente, instanța de apel a respins calea ordinară de atac

ca nefondată.

III.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamanta A.

București a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și

trimiterea cauzei spre competentă soluționare în primă

instanță Tribunalului București, secția de contencios

administrativ și fiscal.

În memoriul

depus la dosar, recurenta a structurat 2 categorii de critici, pe care,

însă, nu le-a subsumat niciunuia dintre motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

dintre criticile formulate vizează pronunțarea deciziei

instanței de apel cu încălcarea normei speciale de

competență materială, respectiv a art. 8 alin. (2) din Legea nr.

554/2004, potrivit căruia soluționarea litigiilor având ca obiect

încheierea, modificarea, interpretarea, executarea și încetarea

contractelor administrative aparține instanței de contencios

administrativ, susținând astfel că natura litigiului este

administrativă și că în mod greșit instanțele de fond

l-au calificat ca fiind comercial.

În

dezvoltarea acestei aserțiuni, a invocat voința părților

exprimată în cap. I pct. 1.1. al contractului de asociere în

participațiune, menționând că, alături de indicarea art.

251 - 256 C. com., cocontractanții au consemnat că actul încheiat

este un contract administrativ de gestiune, cu toate consecințele juridice

ce decurg din aceasta.

În

același sens, a enumerat și obiectul asocierii, astfel cum a fost

stipulat la pct. 1.2 din contract, respectiv reconstrucția, modernizarea

și exploatarea patrimoniului pieței agroalimentare Drumul Taberei,

arătând că acesta exhibă voința părților de

punere în valoare a unui bun public, precum și de asigurare a unui

serviciu public a cărui organizare constituie pentru sine, ca

instituție publică cocontractantă, o obligație legală.

Astfel,

autoarea a apreciat că în speță, pentru determinarea naturii

litigiului, instanțele anterioare ar fi trebuit să deceleze

trăsăturile care deosebesc actele administrative de contractele

comerciale, arătând că primele reprezintă acordul de

voință intervenit între o autoritate publică sau alt subiect de

drept autorizat al administrației publice și un particular, au ca

obiect efectuarea de lucrări, prestarea de servicii etc, iar ca scop

asigurarea funcționării serviciului public, a cărui organizare

constituie obligație legală a autorității publice

cocontractante, așa cum este cazul în speță, sau, după caz,

punerea în valoare a unui bun public.

Raportat la

speță, a susținut că prin Contractul de asociere din 10 august

2006, având ca obiect realizarea serviciului public de administrare a

piețelor din sectorul 6 și punerea în valoare a bunului public -

Piața Drumul Taberei - s-a urmărit asigurarea

desfășurării aceluiași serviciu public, a cărui

organizare îi revenea ca obligație legală.

În final,

autoarea a reprodus art. 13 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, potrivit

căruia terenurile din domeniul public se concesionează sau se

administrează numai în vederea realizării de construcții sau

obiective de uz și interes public, cu respectarea documentațiilor de

urbanism aprobate potrivit legii, arătând că, în cauză, este

vorba despre o piață agroalimentară.

Din

aceeași perspectivă a criticat și argumentul reținut de

instanța de apel pentru înlăturarea susținerii sale referitoare

la competența de soluționare a cauzei în primă

instanță, respectiv împrejurarea că nu a atacat prin cererea de

apel Încheierea din 6 decembrie 2011, dată în cauză de secția a

IX-a contencios administrativ și fiscal.

Astfel,

recurenta a apreciat raționamentul Curții de Apel ca fiind lipsit de

fundament juridic, având în vedere că litigiul a rămas pe rolul

instanței inițial învestite, Tribunalul București, iar

legiuitorul nu a prevăzut existența unei căi de atac împotriva

măsurii de trimitere a dosarului între secțiile specializate ale

aceleiași instanțe. În susținerea acestei teze a invocat

dispozițiile art. 282 alin. (2), coroborate cu art. 316 C. proc. civ.,

susținând că o încheiere premergătoare se atacă o dată

cu fondul cauzei.

În final, a

conchis că dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

instituie competența materială specială a instanței de

contencios administrativ în soluționarea litigiilor de natura celei deduse

judecății și că, fiind vorba de încălcarea unor norme

de competență materială absolută, aceasta se

sancționează cu nulitatea hotărârii pronunțate, cu

consecința casării și trimiterii la instanța

competentă.

de-a doua categorie de critici formulate, recurenta a susținut că

decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, precum

și că ar fi fondată pe considerente contradictorii.

Din

această perspectivă, autoarea a susținut că instanța

de prim control judiciar a conchis în mod nejudicios, raportat la prevederile

legale incidente și la realitatea situației de fapt, că

neexecutarea obligațiilor de către pârâtă nu este atât de

importantă și nu are caracterul esențial pentru a determina

rezilierea contractului.

În combaterea

concluziei Curții de Apel a arătat că pârâta trebuia să

finalizeze până la 15 septembrie 2008 cinci corpuri de clădire, din

care a terminat doar două, aspect pe care l-a și recunoscut, astfel

cum rezultă din cuprinsul Adresei din 9 decembrie 2008 și al

Procesului-verbal din 25 ianuarie 2011, încheiat în urma încercării

concilierii.

De asemenea,

a susținut că, în mod eronat, Curtea de Apel a reținut că

lucrările de construire ce trebuiau realizate de pârâtă până la

15 septembrie 2008 au fost recepționate prin Procesul-verbal preliminar

din 20 noiembrie 2006 și Procesul-verbal de recepție la terminarea

lucrărilor din 5 martie 2008, în realitate aceasta neexecutând toate

lucrările la care s-a obligat până la data menționată,

situația fiind confirmată de concluziile raportului de expertiză

tehnică construcții administrat în dosarul de asigurare de dovezi.

Astfel, a

afirmat că neîndeplinirea întocmai de către pârâtă a

obligației de reconstruire vizează însăși realizarea

obiectului contractului, precizat la pct. 1.2., rațiunea pentru care a

fost încheiat fiind chiar exploatarea unei piețe agroalimentare

reconstruită și modernizată.

Pe cale de

consecință, recurenta a susținut că neîndeplinirea

obligației menționate nu putea fi apreciată ca

neesențială, ci trebuia să conducă la rezilierea

contractului de asociere.

Din

aceeași perspectivă a nemotivării deciziei, a susținut

că instanța de apel a apreciat greșit că nu ar fi

făcut dovada încălcării de către pârâtă a

obligațiilor stipulate la pct. 2.10 și 2.11 din contract și

că această concluzie este consecința interpretării

greșite date Procesului-verbal din 25 ianuarie 2011, în sensul că

părțile ar fi convenit ca asocierea să constituie unica

activitate a SC B. SRL, în realitate această afirmație

aparținând exclusiv reprezentantului societății pârâte.

A mai

menționat că achiziționarea de către pârâtă a unor bunuri

fără legătură cu asocierea, respectiv a unui imobil și

a unor autoturisme de lux, care au intrat în patrimoniul acesteia și nu al

asocierii, reprezintă o activitate economică distinctă, care ar

fi trebuit evidențiată ca atare în documentele contabile. Având în

vedere că pârâta a procedat la înregistrarea acestora în contabilitatea

asocierii, recurenta a susținut că în această manieră

pârâta a încălcat clauzele stipulate la pct. 2.10 și 2.11 din

contract, precum și prevederile pct.-ului 1.2 din contract, în contextul

în care obiectul asocierii îl constituie "reconstrucția, modernizarea

și exploatarea" Pieței Drumul Taberei și nu

achiziționarea de imobile și autoturisme de lux.

O altă

susținere, subsumată de recurentă aceleiași critici

anterior expuse vizează argumentele reținute de instanța de

apel, potrivit cărora că nu a dovedit contrariul afirmațiilor

pârâtei în sensul că autoturismele de lux achiziționate ar fi fost

necesare activității de administrare a pieței, arătând

că practic i s-a cerut să facă proba unui fapt negativ.

Totodată, a susținut că instanțele de fond au ignorat

că activitatea de exploatare a Pieței Drumul Taberei presupune doar

închirierea unor structuri de vânzare de produse agroalimentare și încasarea

de chirii pentru ocuparea zilnică a tarabelor, activități pentru

a căror derulare nu erau necesare autoturisme. A mai menționat

că instanțele de fond nu au avut în vedere Procesul-verbal din 25

ianuarie 2011, în cuprinsul căruia pârâta a recunoscut că nu a putut

continua lucrările din cauza lipsei resurselor financiare și nu au

coroborat această afirmație cu achiziția inutilă asocierii

a autoturismelor din veniturile asocierii.

Sub aspectul

motivării contradictorii a deciziei atacate, recurenta a invocat

considerentele instanței de apel referitoare la administrarea probei cu

expertizele contabilă și construcții, referitor la care pe de o

parte a evocat prevederile art. 201 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, care

permit instanței atunci când apreciază necesar să ordone din

oficiu administrarea unei expertize pentru a cunoaște părerea unor

specialiști, iar pe de altă parte a notat că nici în apel nu s-a

apreciat necesară administrarea probelor cu expertiză solicitate de

apelantă, având în vedere existența unor expertize tehnice în

construcții și contabile efectuate în condiții de

contradictorialitate în cadrul procedurii de asigurare de dovezi.

Ultima

critică dezvoltată de recurentă privește omologarea în mod

nelegal de către instanța de apel a celor două rapoarte de

expertiză efectuate în cadrul cererii de asigurare de dovezi, cu

reținerea eronată a împrejurării că ar fi fost administrate

în condiții de contradictorialitate. În acest sens, autoarea a

susținut că, în realitate, expertizele au fost administrate în

două dosare având ca obiect asigurarea de dovezi în cadrul cărora

părți au fost SC B. SRL și C., asociat și administrator al

societății pârâte, situație ce rezultă din Certificatul

constatator din 23 noiembrie 2011, emis de O.N.R.C. și depus în probatoriu

chiar de pârâtă, astfel că a apreciat decizia recurată ca fiind

pronunțată cu încălcarea principiului

contradictorialității și a dreptului său la un proces

echitabil.

În

considerarea celor expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea

recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare

în primă instanță secției de contencios administrativ, cu

obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată constând în

taxele de timbru achitate.

La 5 aprilie

2016, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare prin care în principal,

în temeiul dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar,

a solicitat respingerea căii extraordinare de atac ca nefondate, cu

cheltuieli de judecată.

Cu titlu

preliminar, având în vedere că excepția nulității

recursului a fost respinsă pentru considerentele arătate în

practicaua prezentei hotărâri, față de împrejurarea că

recurenta nu a indicat în memoriul de recurs niciunul dintre motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza

art. 306 alin. (3) din același Cod, reține că dezvoltarea

criticilor formulate permite încadrarea lor în cazurile de nelegalitate

reglementate de art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ., din a căror

perspectivă va proceda la analiză.

Față

de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în

cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte

apreciază că recursul este nefondat în considerarea argumentelor ce

succed:

Prima dintre

criticile formulate de recurentă, care poate fi circumscrisă

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

vizează pretinsa încălcare a normelor de competență

materială, respectiv a art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu

consecința pronunțării deciziei atacate cu încălcarea

competenței absolute a instanței de contencios administrativ în

soluționarea litigiilor având ca obiect încheierea, modificarea,

interpretarea, executarea și încetarea contractelor administrative. Înalta

Curte constată că în susținerea acestui motiv de recurs autoarea

a plecat de la nelegala calificare a litigiului ca fiind de natură

comercială, contestând și concluzia impusă de Curtea de Apel în

sensul necesității de a fi atacat Încheierea din 6 decembrie 2011,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a

contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/3/2011, prin care s-a

dispus cu privire la competența funcțională a acestei

secții în soluționarea litigiului.

Astfel, cu

privire la aceste critici, instanța supremă impune o primă

concluzie, anume aceea că în speță se contestă

competența funcțională a secției comerciale a Tribunalului,

iar nu competența materială a acestei instanțe în

soluționarea cauzei, având în vedere că dispozițiile speciale

ale art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pretins a fi fost încălcate,

nu stabilesc o competența materială, ci funcțională,

aceasta fiind statuată de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc.

civ., care prevăd că tribunalele judecă în primă

instanță procesele și cererile în materie de contencios

administrativ, în afară celor date în competența curților de

apel.

De altfel, se

constată că recurenta nu combate cu niciun argument motivarea

instanței de apel sub acest aspect, care a reținut în principal

inexistența unei încheieri care să fi tranșat chestiunea

necompetenței materiale a secției comerciale a tribunalului,

respectiv că reclamanta nu a invocat această excepție în

fața primei instanțe.

Totodată,

Înalta Curte impune și concluzia că, și dacă s-ar fi pus în

discuție chestiunea competenței materiale sau teritoriale absolute,

nu poate fi invocată necompetența materială a instanței

direct în recurs, față de prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

în forma modificată prin Legea nr. 202/2010, incidente prin raportare la

data promovării acțiunii - 28 februarie 2011.

Norma

evocată dispune că se poate cere casarea unor hotărâri date cu

încălcarea competenței altei instanțe, invocată în

condițiile legii (s.n.).

Or, în

condițiile legii înseamnă cu respectarea prevederilor art. 159

1

alin. (2) C. proc. civ., care statuează că "necompetența

materială și teritorială de ordine publică poate fi

invocată de părți ori de către judecător la prima zi

de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai

târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului."

Astfel, se

reține din verificarea actelor dosarului că reclamanta nu a invocat

necompetența materială sau funcțională a secției

comerciale a tribunalului nici în fața primei instanțe și nici

în apel, în condițiile în care criticile formulate de apelanta-reclamantă

au vizat o așa zisă încheiere inexistentă, iar aceasta nu a

atacat Încheierea din 6 decembrie 2011 a Tribunalului București,

secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, dată în

Dosarul nr. x/3/2011, care a intrat astfel în puterea lucrului judecat.

Din

această ultimă perspectivă, instanța supremă

reține că, pentru a putea formula critici în calea de atac a

recursului cu privire la competența funcțională a primei

instanțe, aceasta ar fi trebuit să atace cu apel in terminis

încheierea mai sus amintită, conform art. 282 alin. (2) C. proc. civ.,

având în vedere că obiectul cenzurii instanței de recurs îl

constituie hotărârea instanței anterioare, iar nu susțineri care

nu au fost verificate de aceasta din urmă.

Pentru aceste

considerente, prima dintre criticile formulate de recurentă este

apreciată ca fiind nefondată.

Motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

privește nemotivarea deciziei atacate și este structurat de

recurentă la pct. I - III din memoriul de recurs.

Instanța

supremă, constatând că acesta exprimă, în realitate, doar

nemulțumirea autoarei față de interpretarea dată de

instanța de apel probelor administrate, respectiv diferitelor

procese-verbale încheiate de părți în derularea contractului de

asociere, apreciază că în dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost

angrenate și argumente care pot fi subsumate motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Analizând

grupat criticile astfel delimitate, Înalta Curte apreciază că acestea

sunt nefondate.

Deși se

invocă nemotivarea hotărârii și existența unor considerente

contradictorii, recurenta nu arată în concret care sunt problemele

ridicate prin apel și care nu și-au găsit un răspuns în

considerentele deciziei de apel.

Verificarea

considerentelor deciziei atacate și a susținerilor recurentei

relevă fără echivoc faptul că instanța de apel a

analizat amplu fiecare dintre criticile cu care a fost învestită de

reclamantă și că le-a înlăturat argumentat.

În ceea ce

privește pretinsa contradicție dintre evocarea în considerentele

deciziei atacate a prevederilor art. 201 C. proc. civ. și aprecierea

instanței de apel în sensul că nu ar fi necesară administrarea

în cauză a expertizelor contabilă și construcții, Înalta

Curte apreciază că aceasta este nefondată, în considerarea

următoarelor argumente:

Norma

legală evocată statuează posibilitatea instanței de a

dispune din oficiu administrarea unei expertize atunci când este necesar

să cunoască părerea unor specialiști.

Prin

Încheierea din 28 ianuarie 2015, instanța de apel, în considerarea

dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., a respins proba cu

expertize contabilă și construcții, solicitată de

reclamantă, constatând că aceasta nu a formulat o asemenea cerere prin

memoriul de apel depus la dosar.

De asemenea,

a reținut că reclamanta a renunțat la administrarea probei cu

expertizele solicitate la fond, astfel că, față de aspectele

menționate și de opoziția părților adverse, a respins

aceste probe.

Față

de cele mai sus expuse, instanța supremă reține că nu

există nicio contradicție între posibilitatea ca instanța

să dispună din oficiu administrarea unei expertize și aprecierea

faptului că în cauză nu se impune sau nu se poate încuviința

administrarea lor, în contextul în care la dosar se regăseau două

expertize efectuate în aceleași materii în dosare de asigurare de dovezi,

iar proba nu fusese solicitată prin memoriul de apel, intervenind

sancțiunea decăderii în condițiile art. 287 alin. (2) teza a

II-a C. proc. civ.

În

consecință, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. nu se susține și va fi înlăturat.

Cât

privește motivul de recurs încadrat de Înalta Curte în dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta este nefondat, întrucât recurenta

critică în realitate interpretarea și evaluarea probelor de

către instanța de prim control judiciar și nu, așa cum

impune norma precitată, interpretarea greșită a actului juridic

dedus judecății, care să fi avut drept consecință

schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

Înalta Curte

va înlătura și ultima dintre criticile formulate de recurentă,

ce poate fi circumscrisă dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

reținând că nu există niciun indiciu că faza

procesuală a apelului s-ar fi desfășurat cu încălcarea principiului

contradictorialității și nici a dreptului părților la

un proces echitabil.

Astfel, în

condițiile în care recurenta a fost prezentă prin reprezentant la

termenul menționat, a renunțat la efectuarea unor expertize judiciare

în cauză și nu s-a opus în fața niciuneia dintre instanțele

de fond atașării dosarelor de asigurare de dovezi, aceasta nu poate

invoca direct în recurs încălcarea principiului

contradictorialității prin administrarea celor două expertize extrajudiciare

și nici că i-ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil.

Problema

discutată în acest ultim motiv de recurs vizează faptul că

instanța de apel a conferit forță probantă celor două

rapoarte de expertiză efectuate în două dosare distincte ale

Judecătoriei Sector 6 București.

Numai că

acest aspect nu ține de principiul contradictorialității,

câtă vreme atașarea celor două dosare și discutarea

rapoartelor de expertiză s-a realizat în contradictoriu, cu respectarea

dreptului la un proces echitabil, în condițiile respectării principiului

egalității armelor.

Aspectul

vizat pune în discuție modalitatea de valorificare a celor două

rapoarte de expertiză întocmite în alte dosare în procedura anchetei in

futurum ca probe în cauza de față. Acest aspect ținând de

interpretarea și aprecierea probelor, însă, este unul de temeinicie,

nu de legalitate a hotărârii și scapă controlului în calea de

atac a recursului, neputând fi încadrat în niciunul din motivele de recurs

prevăzut de art. 304 C. proc. civ. Prin urmare, el este apreciat ca

nefondat, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de

recurenta-reclamantă A. București.

În temeiul

art. 316, raportat la art. 298 și la art. 274 C. proc. civ., o va obliga

pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei

de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de

avocat, față de faptul că aceasta a căzut în pretenții

și se află în culpă procesuală.

Instanța

supremă va diminua cuantumul acestor cheltuieli de judecată, în

considerarea următoarelor argumente:

Este notoriu

că, așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

partea care a câștigat procesul nu poate obține rambursarea

cheltuielilor efectuate decât în măsura în care se constată

realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. O asemenea concluzie

se impune și în dreptul intern.

Realitatea

și necesitatea efectuării cheltuielilor țin de justificarea

că ele au fost concepute într-o legătură strictă și

indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia

și au fost privite de partea care le-a plătit ca având caracter

indispensabil spre a obține serviciul avocatului la calitatea

preconizată, ca garanție a succesului său. Caracterul rezonabil

al cheltuielilor impune ca, în raport cu natura activității efectiv

prestate, complexitatea, riscul litigiului ori reputația celui care

acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate.

În

speță, însă, cheltuielile de judecată pretinse de

către intimata-pârâtă SC B. SRL constau în onorariu de avocat în

cuantum de 146.200 RON, cuantum care, în considerarea criteriilor expuse mai

sus și a soluționării litigiului la primul termen de

judecată, precum și a volumului, amplorii și

complexității apărărilor formulate de avocat, apare ca

fiind exagerat.

De asemenea,

din verificarea înscrisurilor depuse în susținerea cererii accesorii se

constată că pârâta solicită acordarea cu titlu de cheltuieli de

judecată a mai multor sume achitate avocatului ales în intervalul 8

aprilie 2014 și 11 aprilie 2016. Astfel, având în vedere că singura

chitanță de plată a onorariului avocațial care poate fi

pusă în relație cu activitatea desfășurată în

prezentul stadiu procesual - depunerea întâmpinării la 5 aprilie 2015 -

este Chitanța din 11 aprilie 2016 în valoare de 5.000 RON, instanța

supremă o va obliga pe recurenta-reclamantă la plata acestei sume

către intimata-pârâtă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei

civile nr. 500 A din 25 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VI-a civilă.

Obligă

recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă SC B. SRL a

sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 12 aprilie 2016.

Procesat de

GGC - N