ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1840/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1840/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1840/2016

Asupra cauzei

de față constată următoarele:

Prin cererea din

data de 26 februarie 2008, înregistrată la Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, sub nr. x/3/2008, reclamanta SC A. SA, succesoarea fostei SC

B. SA, a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin

Primarul General și Consiliul General al Municipiului București, solicitând

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să îi oblige

pe pârâți, în principal, să lase reclamantei în deplină proprietate

și posesie terenul în suprafață de 486,51 m.p., reprezentând o parte

din terenul aferent Hotelului C., situat în Municipiul București, Calea x,

sector 1, teren pe care pârâții l-au preluat abuziv și i-au dat o destinație

de utilitate publică, sau, în subsidiar, în cazul în care terenul nu poate

fi restituit în natură, la plata de despăgubiri determinate în raport

de valoarea de piață a terenului plus o dobândă de 7% pe an calculată

pe trei ani anterior introducerii acțiunii și până la data plății

efective a despăgubirii, ori la atribuirea unui teren în schimb de aceeași

suprafață și valoare, teren pe care pârâții îl dețin în

Calea x, nr. 143, sector 1 și este situat între limita dinspre Calea x a proprietății

reclamantei și trotuarul dinspre Calea x, în fața Hotelului C. Reclamanta

a evaluat terenul care face obiectul litigiului la suma de 3.810.000 RON și

a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 25

aprilie 2008, petitul subsidiar al acțiunii introductive a fost precizat în

sensul că terenul a cărui atribuire se solicită aparține Municipiului

București are o suprafață de 486,56 m.p., este situat în Calea

x, nr. 143, sector 1, și are în prezent destinația de parcare auto pe

care reclamanta se obliga să o mențină. Tot cu privire la petitul

subsidiar, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că solicită

și contravaloarea lipsei de folosință a terenului, pe ultimii trei

ani anterior datei introducerii acțiunii și, în continuare, până

la data plății valorii terenului.

Prin sentința

civilă nr. 263 din 26 februarie 2010, Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, a admis capătul subsidiar de cerere, a obligat pârâții

să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, terenul în

suprafață de 486,51 m.p. (deținut de către pârâți), situat

în București, Calea x, nr. 143, sector 1, în schimbul terenului în suprafață

egală, situat la aceeași adresă din București, Calea x, nr.

143, sector 1, identificat în raportul de expertiză topografică întocmit

de către expertul ing. D., și, totodată, a obligat pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, la plata către reclamantă a sumei

de 33.480 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă de

timbru și onorariu de expert.

Prin decizia civilă

nr. 157/A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul București,

prin Primarul General.

Prin decizia civilă

nr. 3189 din 10 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, în Dosar nr. x/3/2008, a fost admis recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a fost casată

decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

În motivarea deciziei

s-au arătat următoarele:

Într-o altă

cauză care formează obiectul Dosarului nr. x/3/2007 reclamanta SC A. SA

a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul

General și Consiliul General al Municipiului București, solicitând atribuirea

cu titlu de proprietate a terenului în suprafață de 486,56 m.p. situat

în Calea x, nr. 143, sector 1 București, în schimbul terenului ce a aparținut

SC B. SA, cu o suprafață de 486,51 m.p., situat la aceeași adresă,

dar pe un alt amplasament, iar, în subsidiar, acordarea de către pârâți

de despăgubiri potrivit legii și de daune pentru lipsa de folosință

a terenului. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 33/1994, iar în precizarea acțiunii din data de 18 ianuarie 2008

s-a arătat că temeiul juridic al acțiunii este art. 480-481 C.

civ., art. 44 și 136 din Constituția României, art. 5 din Legea nr. 18/1991

și dispozițiile Legii nr. 33/1994. În practicaua sentinței nr. 98

din 18 ianuarie 2008, prin care s-a soluționat în primă instanță

Dosarul nr. x/3/2007 al Tribunalului București, apărătorul reclamantei

a precizat că acțiunea este o acțiune în revendicare întemeiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ., însă, având în vedere că nu mai

este posibilă restituirea bunului, urmează să se aplice dispozițiile

Legii nr. 33/1994. De asemenea, a precizat că Legea nr. 10/2001 nu își

găsește aplicabilitate în cauză.

Acest din urmă

dosar a parcurs un prim ciclu procesual, finalizat prin decizia civilă nr.

1040/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care

s-a dispus casarea deciziei din apel și a sentinței primei instanțe,

cauza fiind trimisă spre rejudecare la tribunal.

Comparând dosarul

menționat cu prezentul dosar Înalta Curte de Casație și Justiție

a observat că părțile sunt identice: reclamanta SC A. SA și

pârâții Municipiul București, prin Primarul General și Consiliul

General al Municipiului București, iar obiectul Dosarului nr. x/3/2007 este

identic cu cererea subsidiară a prezentei cauze (teza a II-a): acordarea de

teren în compensare pe Calea x, nr. 143, sector 1, București, în fața

Hotelului C., pentru cei 486,51 m.p. preluați de la reclamantă. De asemenea,

cauza celor două dosare este identică, dacă se are în vedere precizarea

făcută în Dosarul nr. x/3/2007.

Luând în considerare

aspectele constatate, Înalta Curte a apreciat că excepția de litispendență

a primit o soluționare greșită din partea instanței de apel,

care a concluzionat că apelantul nu a dovedit întrunirea, cel puțin formală,

în cazul a două cereri identice, a celor trei elemente - părți, obiect

și cauză, de natură a anticipa autoritatea de lucru judecat.

În susținerea

acestei concluzii instanța de apel a considerat că atât cauza, cât și

obiectul sunt diferite în cele două dosare, deoarece în primul dosar s-a făcut

aplicarea Legii nr. 33/1994, spre deosebire de prezenta cauză unde s-a solicitat

aplicarea art. 480-481 C. civ., iar sub aspectul obiectului, prin cererea de față,

în fond, a fost admis capătul subsidiar al acțiunii.

Astfel cum s-a

arătat anterior, din conținutul precizării acțiunii care a făcut

obiectul Dosarului nr. x/3/2007, rezultă că a fost invocat inclusiv temeiul

juridic prevăzut de art. 480 C. civ., temei juridic la care s-a făcut

referire și de către instanța de recurs în decizia civilă

nr. 1040/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care

s-a dispus rejudecarea cauzei de către prima instanță.

În consecință,

urmare a rejudecării Dosarului nr. x/3/2007, a fost analizat și art. 480-481

C. civ., ceea ce a înlăturat argumentul instanței de apel, conform cu

care, în Dosarul nr. x/3/2007 s-a făcut cu prioritate aplicarea Legii nr. 33/1994.

Cât privește

obiectul celor două cauze, acesta se suprapune tocmai pe cererea de acordare

de teren în compensare, pe care prima instanță din prezenta cauză

a găsit-o întemeiată, aspect care nu mai prezintă relevanță,

cât timp cauza urmează a se rejudeca în Dosarul nr. x/3/2007. Oricum, esențială

în aprecierea existenței identității de obiect, este luarea în considerare

a întregului obiect al cauzei și nu doar al celui asupra căruia instanța

s-a pronunțat.

Astfel fiind,

prin interpretarea greșită a art. 163 C. proc. civ., instanța de

apel a respins excepția de litispendență, trecând la soluționarea

apelului, deși excepția se impunea a fi admisă. Cele două dosare

trebuiau întrunite, deoarece se aflau în fața unor instanțe de fond, câtă

vreme, la momentul soluționării apelului în prezenta cauză, Dosarul

nr. x/3/2007 fusese deja trimis, spre rejudecare, primei instanțe de fond.

Pronunțând

decizia recurată cu neobservarea formelor legale subsecvente soluționării

excepției de litispendență, Înalta Curte a constatat că recurentei

i s-a produs o vătămare care nu se poate înlătura decât prin casarea

hotărârii, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 5 C. proc. civ.

Având în vedere

că soluționarea excepției litispendenței are prioritate față

de cea a inadmisibilității pentru că, în cazul admiterii sale, dosarul

se trimite pentru întrunirea cauzelor la primul dosar cu care instanțele au

fost învestite, respectiv la instanța cu grad mai înalt, urmând ca instanța,

astfel învestită, să analizeze toate aspectele de legalitate ale cauzei,

Înalta Curte a considerat că nu se mai impune analizarea criticilor recurentului

privind modul de soluționare a excepției de inadmisibilitate.

Astfel fiind,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 pct. 3 C. proc. civ., a admis recursul, a casat

decizia recurată și a trimis cauza la instanța de apel pentru rejudecarea

acestei căi de atac.

În urma hotărârii

Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 5/A

din 09 ianaurie 2013 prin care a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București,

prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 263 din 26 februarie

2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

în Dosar nr. x/3/2008, în contradictoriu cu intimata reclamantă SC A. SA și

intimatul pârât C.G.M.B, a desființat sentința apelată, a admis excepția

de litispendență și a trimis dosarul Tribunalului București,

secția a III-a civilă, care avea pe rol soluționarea Dosarului

nr. x/3/2007.

Acest din urmă

dosar, se afla la rândul său în al doilea ciclu procesual, după ce, prin

decizia nr. 1040 din 09 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul

declarat de reclamanta SC A. SA împotriva deciziei civile nr. 102/A din 10

februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

a casat decizia atacată și sentința civilă nr. 98 din 18

ianuarie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și

a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.

Trebuie precizat

că, prin sentința civilă nr. 98 din 18 ianuarie 2008 pronunțată

de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2007

a fost respinsă acțiunea precizată a reclamantei SC A. SA, ca inadmisibilă,

această soluție fiind menținută prin decizia nr. 102/A din 10

februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă. Ulterior, după cum s-a arătat mai sus, Înalta Curte,

prin decizia nr. 1040/2011 a casat atât decizia, cât și sentința arătate.

Având în vedere

cele două decizii pronunțate de către Înalta Curte de Casație

și Justiție în dosarele cu privire la care curtea de apel, prin decizia

nr. 5/2013, a admis excepția de litispendență, la Tribunalul București

s-a format Dosarul nr. x/3/2007*, în cadrul căruia s-au judecat dosarele cu

privire la care Curtea de Apel București a admis excepția de litispendență.

Prin încheierea

din data de 22 martie 2013

pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, în Dosar nr. x/3/2007* s-a constatat că dosarele

cu privire la care s-a reținut litispendența au fost reunite în baza deciziilor

pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție

și de către Curtea de Apel București.

Prin sentința

civilă nr. 964 din 07 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, în dosarul menționat anterior, a fost admis

în parte capătul subsidiar de cerere privind pe reclamanta SC A. SA în contradictoriu

cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General și C.G.M.B.,

au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de

874.800 euro care se va achita în RON la cursul B.N.R. din ziua plății,

precum și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată pe perioada

august 2007 și până la data plății.

Împotriva deciziei

au declarat apel Municipiul București, prin Primarul General și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin încheierea

de la termenul din data de 19 septembrie 2003 s-a admis cererea de reexaminare și

s-a constatat că apelantul Municipiul București este scutit de la obligația

de plată a taxei judiciare de timbru.

Prin decizia

nr. 371/A din

19 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a a

dmis apelurile

declarate de apelanții pârâți Municipiul București, prin Primarul

General și C.G.M.B., și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței civile nr.

964 din 07 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția

a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2007*. A schimbat, în tot, sentința

civilă nr. 964 din 07 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, în sensul că s-a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a C.G.M.B. și s-a respins acțiunea

în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă, împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul

București, prin Primar General.

A respins, ca

nefondată, acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București,

prin Primar General, atât în privința capătului de cerere principal, cât

și în privința capătului de cerere subsidiar și a admis cererea

de majorare a onorariului de expertiză formulată de expertul E., fiind

obligată intimata-reclamantă să plătească suma de 1.028

RON, cu titlu de diferență onorariu expertiză.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut că susținerea reclamantei

a fost aceea că

terenul de 486,15 m.p. a fost expropriat în fapt de către

Municipiul București.

La rândul său,

pârâtul Municipiul București a susținut constant că inițiat

demersuri pentru exproprierea în drept a suprafeței de teren despre care reclamanta

susține că i-a fost preluată fără drept.

Sub acest aspect,

Curtea a reținut că Tribunalul a considerat greșit că decizia

nr. 1040 din 09 februarie 2011 a Înaltei Curți ar fi stabilit cu putere de

lucru judecat că pârâtul a ocupat fără drept terenul sau că

l-ar fi expropriat. Respectiva hotărâre a instanței de recurs a stabilit

doar ca acțiunea reclamantei, care se pretinde victimă a unei ingerințe

în dreptul de proprietate, este admisibilă, atât din perspectiva revendicării,

cât și din perspectiva exproprierii. Înalta Curte a statuat, obligatoriu pentru

instanța de rejudecare, că acțiunea este admisibilă și

că instanțele anterioare nu au intrat în cercetarea fondului pretențiilor

care au făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2007. Or, în aceste condiții,

nu se poate susține că Înalta Curte ar fi statuat cu putere de lucru judecat

asupra fondului litigiului, cum fără temei a socotit Tribunalul.

Curtea a reținut

că, deși terenul care face obiectul acțiunii este menționat

în certificatul de urbanism cu destinația de utilitate publică, potrivit

art. 6 alin. (1), (2) și (5) din Legea nr. 50/1991, republicată, regimul

juridic al certificatului de urbanism face ca acest act să nu țină

loc nici măcar de autorizație de construire, astfel că nu poate fi

apreciat ca un act translativ de proprietate sau ca un act care să schimbe

domenialitatea unui anumit teren, adică să transfere un teren din domeniul

privat al unei persoane juridice sau fizice în domeniul public al unității

administrativ-teritoriale.

În autorizația

de construire nr. 670 din 13 decembrie 2000 se arată că SC A. SA este

autorizată să execute lucrările de racorduri și branșamente,

alei pietonale și carosabile, spatii verzi, parcaje aferente imobilului situat

în Calea x, nr. 143.

Din cele arătate

anterior rezultă că toate lucrările și amenajările existente

pe terenul care face obiectul prezentului litigiu au fost efectuate la inițiativa,

de către și pe cheltuiala reclamantei, aspect pe care aceasta din urma

l-a recunoscut, în final, prin concluziile scrise. De asemenea, reclamanta a recunoscut

că era și este interesată de parcarea aflată în fața hotelului

care aparține domeniului public al Municipiului București și că

inițial a urmărit un schimb de terenuri încercând cedarea loturilor 1

și 2 în schimbul suprafeței de teren din fața hotelului, după

ce în prealabil a edificat în mod individual amenajări de acces auto și

pietonal. Deși nu face obiectul cauzei, Municipiul București a precizat

că schimbul nu s-a realizat întrucât amenajările efectuate de reclamantă

nu reprezentau interes pentru Municipiul București întrucât în zonă era

asigurat accesul auto și pietonal prin str. y și prin calea de acces din

lateralul lotului 2, existente încă din anul 1992, fără a afecta

în vreun fel proprietatea reclamantei.

Curtea a reținut

că apelanții-pârâți Municipiul București, prin Primar General

și C.G.M.B., nu au expropriat nici în fapt, nici cu respectarea formalităților

legale, vreo suprafață de teren care aparține reclamantei. De asemenea,

pârâții nu au ocupat suprafața de teren revendicată de către

reclamantă și nu s-au comportat ca posesori neproprietari ai terenului.

Întrucât căile

de acces și spatiile verzi existente pe terenul revendicat de către reclamantă

au fost edificate de către aceasta din urmă cu respectarea dispozițiilor

legale și întrucât nimeni nu a tulburat-o pe reclamantă în posesia și

utilizarea terenului pe care îl deține în proprietate, Curtea a considerat

că acțiunea principală este vădit nefondată atât în privința

capătului principal de cerere, cât și în privința capătului

subsidiar de cerere.

Susținerile

reclamantei din nota de concluzii în sensul că din scrisoarea SC B. SA nr.

15 din 27 ianuarie 2003 adresată Administrației Domeniului Public a Municipiului

București, rezultă că pentru executarea lucrărilor de sistematizare

a circulației în zonă există avizul favorabil al Municipiul București

pentru efectuarea unui schimb de terenuri sunt irelevante în prezenta speță

deoarece temeiul juridic nu a fost reprezentat de acțiune în răspundere

contractuală pentru a se putea analiza dacă Primăria Municipiul București

a acționat cu bună credință la momentul la care se susține

că s-ar fi negociat schimbul de terenuri. Oricum terenul din fața hotelului

C., pe care reclamanta l-ar fi dorit în schimb se află în domeniul public al

unității administrativ teritoriale și, potrivit art. 136 alin.

(2), (3) și (4) din Constituția României, nu era susceptibil de a face

obiectul unui act juridic cum este contractul de schimb. De altfel, reclamanta recunoaște

că terenul de 486 m.p. îi aparține.

Curtea a precizat

că reclamanta este liberă să stabilească orice destinație

pentru terenurile pe care le deține în proprietate, mai ales că activitățile

hoteliere presupun relații constante cu publicul, iar spațiile afectate

respectivelor activități sunt destinate, de regulă, în cea mai mare

parte, accesului public.

De asemenea, reclamata

nu are niciun act juridic prin care să demonstreze că terenul care face

obiectul acțiunii a intrat în domeniul public al municipalității.

Manifestarea unilaterală de voință a intimatei SC A. SA în sensul

stabilirii regimului respectivului teren nu este producătoare de efecte juridice

și nu poate da naștere unor obligații în sarcina unităților

administrativ teritoriale.

Întrucât nu a

existat tulburare de posesie nici în fapt, nici în drept, respectiv nu a existat

nici expropriere în fapt sau în drept, nu se mai pune problema obligării pârâtului

la plata de despăgubiri, de vreme ce nu a existat nicio încălcare a dreptului

de proprietate al reclamantei care să fie imputabilă în vreun fel pârâtului

Municipiul București.

Având în vedere

că expertul a formulat o cerere de majorare a onorariului de expertiză,

Curtea a admis-o ca atare întrucât complexitatea expertizei și volumul de muncă

prestat de expert sunt reflectate în decontul care susține respectiva cerere.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă SC A. SA invocând motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora, s-a menționat că instanța de apel nu a ținut seama

de dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție problemelor

de drept deduse judecății prin decizia nr. 1040 din 9 februarie 2011,

obligatorii pentru judecătorii fondului, conform art. 315 C. proc. civ., potrivit

cărora societatea a pierdut dispoziția terenului ce face obiectul acestei

cauze deoarece pe acest teren sunt edificate alei pietonale, carosabile și

spații verzi ce aparțin acum domeniului public al Municipiului București,

deși în cauză nu a avut loc un transfer de proprietate legal sau amiabil

printr-un contract de schimb de terenuri, astfel cum s-a convenit.

Municipiul București

nu a contestat calitatea recurentei de proprietar al terenului ce face obiectul

judecății și nici faptul că acesta a fost afectat unei utilități

publice, invocând însă inadmisibilitatea acțiunii pe temeiul Legii

nr. 10/2001, a cărei procedură nu a urmat-o.

Dreptul la indemnizare

își găsește corespondent atât în normele legale interne, cât și

în dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Hotărârea

instanței de apel se sprijină pe motive contradictorii ori străine

de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

Sub acest aspect,

toate cele trei expertize efectuate în cauză (ultimele două în cursul

acestui ciclu procesual) au concluzionat că 486,5 m.p. ce au aparținut

fostului complex hotelier F. sunt ocupați de amenajări ce aparțin,

potrivit destinației lor, domeniului public (157 m.p. Intrarea z; 183 m.p.

aleea de acces pietonal și carosabil la locuințele private din str. w,

nr. 2, și Calea x, nr. 163; spații verzi 120 m.p., trotuar 34 m.p.), edificate

în baza certificatului de urbanism din 5 octombrie 2000 care, la pct. 1, precizează

că regimul juridic al terenului este acela de domeniu public în administrarea

P.M.B. - A.D.P. 1 Direcția de Administrație a Străzilor.

Ignorând mențiunea

din certificatul de urbanism, în mod greșit Curtea precizează că

reclamanta este liberă să stabilească orice destinație pentru

terenurile pe care le deține în proprietate, iar spațiile afectate respectivelor

activități sunt destinate, în cea mai mare parte, accesului public și

că reclamanta nu are nici un act juridic prin care să demonstreze că

terenul care face obiectul acțiunii a intrat în domeniul public al municipalității.

În scopul sublinierii

contradicției existente între considerentele deciziei și hotărârea

de admitere a apelurilor, cu consecința respingerii acțiunii, recurenta

invocă faptul că instanța a reținut că Municipiul București

și C.G.M.B. nu au realizat exproprierea pentru că nu aveau interes în

realizarea ei, ceea ce vine în contradicție cu regimul juridic stabilit în

certificatul de urbanism în baza căruia s-au executat lucrările.

În fapt, toate

prerogativele dreptului de proprietate (posesia, folosința, dispoziția)

sunt exercitate de P.M.B. - A.D.P., Direcția de Administrație a Străzilor,

pe când Societatea B. a rămas numai „formal” în calitate de proprietar, pentru

a suporta sarcinile proprietății.

În argumentarea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se arată

că Primăria Municipiului București a dispus o expropriere pentru

cauză de utilitate publică fără respectarea dispozițiilor

art. 44 din Constituția României și pe cele ale Legii nr. 33/1994, iar

P.M.B. - A.D.P. s-a substituit în toate prerogativele dreptului de proprietate asupra

terenului pentru care a certificat și autorizat executarea aleii spre blocurile

de locuințe, a străzii z și a spațiilor verzi care, după

finalizarea lucrărilor, prin destinația lor, aparțin domeniului public

al Municipiului București. Au fost, de asemenea, nesocotite prevederile art.

1 al Protocolului 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În ciuda prevederilor

constituționale, a legilor speciale adoptate de România după 1990, a apartenenței

României la Comunitatea Economică Europeană, a jurisprudenței Înaltei

Curți de Casație și Justiție și a hotărârilor C.E.D.O.

în cauze privind România, ignorând dezlegările date de instanța supremă

în cauza de față în primul ciclu procesual, Curtea de Apel București

a validat o practică uzuală nelegală a autorităților publice

de expropriere, fără plata justei despăgubiri, prin intermediul certificatelor

urbanistice și autorizațiilor de construire. Pe terenul proprietatea societății

și pe cheltuiala acesteia s-au edificat amenajările de utilitate publică

autorizate (aleea pietonală și carosabilă, segmentul stradal „Intrarea

z” și spații verzi), confirmate și identificate prin cele trei rapoarte

de expertiză, fără ca P.M.B. să îi cedeze, în schimbul terenului

pe care s-au edificat amenajările de utilitate publică, terenul de suprafață

egală, cu destinația de parcare pe care îl deține în fața hotelurilor

C. și F.

Prin acțiunea

ce face obiectul cauzei reclamanta a solicitat să i se atribuie, în schimbul

terenului pe care s-au edificat amenajări de utilitate publică, numai

teren la schimb, nu și costurile amenajărilor respective, deși în

realitate valoarea terenului și a costurilor amenajărilor preluate de

domeniului public este cu mult superioară valorii terenului pe care l-a solicitat

la schimb.

Municipiul București,

prin primar, a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, solicitând

anularea, în parte, a recursului ca urmare a faptului că motivele invocate

nu se circumscriu motivelor de casare reglementate de art. 304 C. proc. civ. și,

în subsidiar, respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de SC A. SA, arătându-se

că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.

1040 din 09 februarie 2011, nu a stabilit cu putere de lucru judecat că intimații-pârâți

ar fi ocupat fără drept terenul proprietatea acesteia, pronunțându-se

doar asupra excepției inadmisibilității, fără a intra în

cercetarea fondului.

Contrar susținerilor

recurentei-reclamante, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile

instanței de casare, din contră, aceasta, respectând dezlegarea Înaltei

Curți de Casație și Justiție asupra admisibilității

acțiunii reclamantei, a administrat în rejudecarea fondului un probatoriu complex

cu scopul de a determina existența și măsura ingerinței invocate

de reclamantă, respectiv un probatoriu care să lămurească situația

de fapt și de drept existentă în speță.

Intimatul susține

că, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se impune

anularea parțială a recursului ca urmare a faptului că celelalte

motive de recurs invocate nu pot fi încadrate în cazurile prevăzute de

art. 304 C. proc. civ.

Astfel, nu pot

fi identificate motivele contradictorii ori străine de natura pricinii care

ar impune admiterea recursului. De fapt, considerentele invocate de recurenta-reclamantă

nu sunt contradictorii unele în raport cu celelalte, ci reprezintă considerente

care, în opinia recurentei-reclamante, ar fi contrazise de probele administrate

în dosar. Cu alte cuvinte, actul juridic prin care se stabilește apartenența

la domeniul public a terenului în litigiu este certificatul de urbanism din 05

octombrie 2000, acesta fiind ignorat de instanța de apel atunci când aceasta

a apreciat că reclamanta nu deține niciun act juridic prin care să

demonstreze că terenul ce face obiectul acțiunii a intrat în domeniul

public. Or, o asemenea critică vizează modalitatea în care instanța

de apel a apreciat probele administrate în cauză, iar nu presupusa existență

a unor considerente contradictorii în argumentarea instanței de apel.

Mențiunea

din certificatul de urbanism nr. 31647/2000 privind domeniul public este justificată

față de faptul că lucrările solicitate spre autorizare de recurenta-reclamantă

(racorduri și branșamente la rețelele de canalizare, apă, gaze,

electricitate, telefonie) presupuneau efectuarea de lucrări inclusiv pe domeniul

public al Municipiului București. Prin urmare, s-a adus la cunoștința

reclamantei necesitatea obținerii inclusiv a avizului Administrației Domeniului

Public, obținut ulterior sub nr. 14 din 27 octombrie 2000.

SC A. SA a invocat

faptul că instanța de apel ar fi interpretat greșit natura raportului

juridic dedus judecății. O asemenea critică nu se încadrează

în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., iar lipsa oricărei

argumentări împiedică încadrarea acestei critici în alt motiv de casare

dintre cele prevăzute expres și limitativ de legiuitor.

De asemenea, deși

recurenta-reclamantă invocă faptul că hotărârea a fost dată

cu încălcarea și interpretarea greșită a legii, aceasta critică

în fapt modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra situației

de fapt în baza probatoriului administrat în cauză.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte constată că

acestea se pot încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Deși invocă

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurenta

este nemulțumită de modalitatea de aplicare a legii din perspectiva greșitei

rețineri de către instanța de apel a inexistenței unei exproprieri

asupra terenului în litigiu.

Susținând

că a efectuat, pe cheltuiala sa, lucrări care intră în categoria

celor de interes public, aspect pe care înțelege să îl dovedească

prin mențiunile existente în certificatul de urbanism (care enumeră aceste

lucrările și le încadrează în categoria celor de utilitate publică),

recurenta consideră că a făcut dovada exproprierii sale. În acest

context, apreciază că în mod greșit instanța nu ar fi făcut

aplicarea prevederilor Legii nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauză

de utilitate publică

și nu a acordat despăgubirile cuvenite.

Deoarece această

critică poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit cu care

modificarea unor hotărâri

se poate cere când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii, Înalta Curte consideră că excepția

nulității parțiale a recursului nu poate fi primită.

Cu toate acestea,

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident

în cauză întrucât instanța de apel a făcut o corectă aplicare

a legii, luând în considerare situația de fapt dovedită în rejudecare,

astfel cum a fost stabilită în apel, după casare, în raport de probele

administrate în al doilea ciclu procesual.

Astfel, instanța

de apel a reținut corect că în primul ciclu procesual nu s-a stabilit

cu putere de lucru judecat că a avut loc ocuparea sau exproprierea fără

drept a terenului în litigiu de către pârât, deoarece cu acel prilej nu s-a

purces la o judecată pe fond a litigiului. Dimpotrivă, prin decizia civilă

nr. 1040 din 9 februarie 2011, instanța de recurs a dispus trimiterea cauzei

spre rejudecarea pe fond, constatând că, „

în mod greșit, cu

încălcarea legii, instanțele nu au examinat fondul pretențiilor deduse

în justiție”, ca urmare a admiterii în mod greșit a excepției

inadmisibilității

acțiunii.

În contextul menționat,

luând în considerare că excepția inadmisibilității acțiunii

are caracter peremptoriu, ceea ce exclude posibilitatea unei verificări asupra

fondului cauzei, nici un argument al instanței de recurs din cuprinsul deciziei

civile nr. 1040 din 9 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție nu poate fi invocat cu putere de lucru judecat sub aspectul dezlegării

unor aspecte care privesc fondul cauzei, acesta fiind analizat de către instanță

numai în cel de-al doilea ciclu procesual.

Prin urmare, nu

se poate reține încălcarea art. 315 C. proc. civ.

Rejudecând cauza

pe fond, instanța de apel a constatat că toate lucrările și

amenajările existente pe terenul în litigiu au fost efectuate la inițiativa

și pe cheltuiala reclamantei și că se află în proprietatea acesteia,

cu toate atributele care compun dreptul de proprietate.

Împrejurarea că

în cuprinsul certificatului de

urbanism din 5 octombrie 2000 se precizează

că regimul juridic al terenului este acela de domeniu public aflat în administrarea

P.M.B. - A.D.P. 1 Direcția de Administrație a Străzilor nu face dovada

exproprierii deoarece, astfel cum a motivat și instanța de apel, potrivit

art. 6 din Legea nr. 50/1991, certificatul de urbanism nu ține loc de autorizație

de construire, astfel că nu poate fi apreciat ca un act translativ de proprietate

care transferă un teren din domeniul privat al unei persoane juridice sau fizice

în domeniul public al unității administrativ-teritoriale.

Nici autorizația

de construire nr. 670 din 13 decembrie 2000, în care se arată că SC A.

SA este autorizată să execute lucrările de racorduri și branșamente,

alei pietonale și carosabile, spatii verzi, parcaje aferente imobilului situat

în Calea x, nr. 143, nu face dovada unei exproprieri în fapt, ci, dimpotrivă,

dovedește că lucrările au fost efectuate de chiar societatea reclamantă.

Împrejurarea că

reclamanta era interesată de parcarea aflată în fața hotelului care

aparține domeniului public al Municipiului București și că a

urmărit un schimb de terenuri, încercând cedarea terenului în litigiu în schimbul

suprafeței de teren din fața hotelului, nu dovedește o trecere a

dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu în patrimoniul

unității administrativ-teritoriale.

Municipiul București

a precizat că schimbul nu s-a realizat întrucât amenajările efectuate

de reclamantă nu reprezentau interes pentru Municipiul București de vreme

ce în zonă era asigurat accesul auto și pietonal prin str. y și prin

calea de acces din lateralul lotului 2, existente încă din anul 1992, care

nu afectau proprietatea reclamantei.

Ca atare, nici

din această perspectivă, nu este probată în cauză destinația

de utilitate publică a lucrărilor efectuate.

Conform art. 7

al Legii nr. 33/1994, utilitatea publică se declară de către Guvern

pentru lucrările de interes național și de către consiliile

județene și Consiliul Local al Municipiului București pentru lucrările

de interes local sau prin lege pentru orice alte lucrări decât cele prevăzute

la art. 6, după o cercetare prealabilă și condiționat de înscrierea

lucrării în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, aprobate

conform legii, pentru localități sau zone unde se intenționează

executarea ei (art. 8).

Or, în contextul

în care reclamanta nu a făcut dovada parcurgerii procedurii exproprierii, iar

obținerea certificatului de urbanism nu suplinește o astfel de procedură,

dat

fiind că pârâta nu a tulburat în nici o modalitate proprietatea reclamantei

asupra acestui teren,

se constată că

nu a avut loc o expropriere

de drept sau o expropriere în fapt a terenului în litigiu.

Prin urmare, nu

s-a dovedit că

toate prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului

în litigiu (posesia, folosința, dispoziția) sunt exercitate de P.M.B.

- A.D.P., Direcția de Administrație a Străzilor, astfel cum susține

recurenta, și nici

că s-a produs reclamantei vreo vătămare cu

privire la exercitarea dreptului său de proprietate, astfel încât aceasta nu

poate pretinde, în temeiul Legii nr. 33/1994

privind exproprierea

pentru cauză de utilitate publică sau a

art. 1 al Protocolului

nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

acordarea altui teren

în schimb sau plata de despăgubiri.

Astfel fiind,

în mod corect a concluzionat instanța de apel că

manifestarea unilaterală

de voință a intimatei SC A. SA în sensul stabilirii regimului respectivului

teren nu este producătoare de efecte juridice și nu poate da naștere

unor obligații în sarcina unităților administrativ teritoriale.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și

îl va respinge, făcând aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva deciziei nr. 371/A din 19 mai

2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2016.