ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1840/2016

Decizia nr. 1840/2016 Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea din data de 26 februarie 2008, înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2008, reclamanta SC A. SA, succesoarea fostei SC B. SA, a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să îi oblige pe pârâți, în principal, să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 486,51 m.p., reprezentând o parte din terenul aferent Hotelului C., situat în Municipiul București, Calea x, sector 1, teren pe care pârâții l-au preluat abuziv și i-au dat o destinație de utilitate publică, sau, în subsidiar, în cazul în care terenul nu poate fi restituit în natură, la plata de despăgubiri determinate în raport de valoarea de piață a terenului plus o dobândă de 7% pe an calculată pe trei ani anterior introducerii acțiunii și până la data plății efective a despăgubirii, ori la atribuirea unui teren în schimb de aceeași suprafață și valoare, teren pe care pârâții îl dețin în Calea x, nr. 143, sector 1 și este situat între limita dinspre Calea x a proprietății reclamantei și trotuarul dinspre Calea x,

în fața Hotelului C. Reclamanta a evaluat terenul care face obiectul litigiului la suma de 3.810.000 RON și a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. La data de 25 aprilie 2008, petitul subsidiar al acțiunii introductive a fost precizat în sensul că terenul a cărui atribuire se solicită aparține Municipiului București are o suprafață de 486,56 m.p., este situat în Calea x, nr. 143, sector 1, și are în prezent destinația de parcare auto pe care reclamanta se obliga să o mențină. Tot cu privire la petitul subsidiar, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că solicită și contravaloarea lipsei de folosință a terenului, pe ultimii trei ani anterior datei introducerii acțiunii și, în continuare, până la data plății valorii terenului.

Prin sentința civilă nr. 263 din 26 februarie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis capătul subsidiar de cerere, a obligat pârâții să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, terenul în suprafață de 486,51 m.p. (deținut de către pârâți), situat în București, Calea x, nr. 143, sector 1, în schimbul terenului în suprafață egală, situat la aceeași adresă din București, Calea x, nr. 143, sector 1, identificat în raportul de expertiză topografică întocmit de către expertul ing. D., și, totodată, a obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, la plata către reclamantă a sumei de 33.480 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru și onorariu de expert.

Prin decizia civilă nr. 157/A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. Prin decizia civilă nr. 3189 din 10 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosar nr. x/3/2008, a fost admis recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță. În motivarea deciziei s-au arătat următoarele: Într-o altă cauză care formează obiectul Dosarului nr. x/3/2007 reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București, solicitând atribuirea cu titlu de proprietate a terenului în suprafață de 486,56 m.p.

situat în Calea x, nr. 143, sector 1 București, în schimbul terenului ce a aparținut SC B. SA, cu o suprafață de 486,51 m.p., situat la aceeași adresă, dar pe un alt amplasament, iar, în subsidiar, acordarea de către pârâți de despăgubiri potrivit legii și de daune pentru lipsa de folosință a terenului. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, iar în precizarea acțiunii din data de 18 ianuarie 2008 s-a arătat că temeiul juridic al acțiunii este art. 480-481 C. civ., art. 44 și 136 din Constituția României, art. 5 din Legea nr. 18/1991 și dispozițiile Legii nr. 33/1994.

În practicaua sentinței nr. 98 din 18 ianuarie 2008, prin care s-a soluționat în primă instanță Dosarul nr. x/3/2007 al Tribunalului București, apărătorul reclamantei a precizat că acțiunea este o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., însă, având în vedere că nu mai este posibilă restituirea bunului, urmează să se aplice dispozițiile Legii nr. 33/1994. De asemenea, a precizat că Legea nr. 10/2001 nu își găsește aplicabilitate în cauză. Acest din urmă dosar a parcurs un prim ciclu procesual, finalizat prin decizia civilă nr. 1040/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a dispus casarea deciziei din apel și a sentinței primei instanțe, cauza fiind trimisă spre rejudecare la tribunal.

Comparând dosarul menționat cu prezentul dosar Înalta Curte de Casație și Justiție a observat că părțile sunt identice: reclamanta SC A. SA și pârâții Municipiul București, prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București, iar obiectul Dosarului nr. x/3/2007 este identic cu cererea subsidiară a prezentei cauze (teza a II-a): acordarea de teren în compensare pe Calea x, nr. 143, sector 1, București, în fața Hotelului C., pentru cei 486,51 m.p. preluați de la reclamantă. De asemenea, cauza celor două dosare este identică, dacă se are în vedere precizarea făcută în Dosarul nr. x/3/2007. Luând în considerare aspectele constatate, Înalta Curte a apreciat că excepția de litispendență a primit o soluționare greșită din partea instanței de apel, care a concluzionat că apelantul nu a dovedit întrunirea, cel puțin formală, în cazul a două cereri identice, a celor trei elemente - părți, obiect și cauză, de natură a anticipa autoritatea de lucru judecat.

În susținerea acestei concluzii instanța de apel a considerat că atât cauza, cât și obiectul sunt diferite în cele două dosare, deoarece în primul dosar s-a făcut aplicarea Legii nr. 33/1994, spre deosebire de prezenta cauză unde s-a solicitat aplicarea art. 480-481 C. civ., iar sub aspectul obiectului, prin cererea de față, în fond, a fost admis capătul subsidiar al acțiunii. Astfel cum s-a arătat anterior, din conținutul precizării acțiunii care a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2007, rezultă că a fost invocat inclusiv temeiul juridic prevăzut de art. 480 C. civ., temei juridic la care s-a făcut referire și de către instanța de recurs în decizia civilă nr. 1040/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a dispus rejudecarea cauzei de către prima instanță.

În consecință, urmare a rejudecării Dosarului nr. x/3/2007, a fost analizat și art. 480-481 C. civ., ceea ce a înlăturat argumentul instanței de apel, conform cu care, în Dosarul nr. x/3/2007 s-a făcut cu prioritate aplicarea Legii nr. 33/1994. Cât privește obiectul celor două cauze, acesta se suprapune tocmai pe cererea de acordare de teren în compensare, pe care prima instanță din prezenta cauză a găsit-o întemeiată, aspect care nu mai prezintă relevanță, cât timp cauza urmează a se rejudeca în Dosarul nr. x/3/2007. Oricum, esențială în aprecierea existenței identității de obiect, este luarea în considerare a întregului obiect al cauzei și nu doar al celui asupra căruia instanța s-a pronunțat.

Astfel fiind, prin interpretarea greșită a art. 163 C. proc. civ., instanța de apel a respins excepția de litispendență, trecând la soluționarea apelului, deși excepția se impunea a fi admisă. Cele două dosare trebuiau întrunite, deoarece se aflau în fața unor instanțe de fond, câtă vreme, la momentul soluționării apelului în prezenta cauză, Dosarul nr. x/3/2007 fusese deja trimis, spre rejudecare, primei instanțe de fond. Pronunțând decizia recurată cu neobservarea formelor legale subsecvente soluționării excepției de litispendență, Înalta Curte a constatat că recurentei i s-a produs o vătămare care nu se poate înlătura decât prin casarea hotărârii, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Având în vedere că soluționarea excepției litispendenței are prioritate față de cea a inadmisibilității pentru că, în cazul admiterii sale, dosarul se trimite pentru întrunirea cauzelor la primul dosar cu care instanțele au fost învestite, respectiv la instanța cu grad mai înalt, urmând ca instanța, astfel învestită, să analizeze toate aspectele de legalitate ale cauzei, Înalta Curte a considerat că nu se mai impune analizarea criticilor recurentului privind modul de soluționare a excepției de inadmisibilitate. Astfel fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 312 pct. 3 C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza la instanța de apel pentru rejudecarea acestei căi de atac.

În urma hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 5/A din 09 ianaurie 2013 prin care a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 263 din 26 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. x/3/2008, în contradictoriu cu intimata reclamantă SC A. SA și intimatul pârât C.G.M.B, a desființat sentința apelată, a admis excepția de litispendență și a trimis dosarul Tribunalului București, secția a III-a civilă, care avea pe rol soluționarea Dosarului nr. x/3/2007.

Acest din urmă dosar, se afla la rândul său în al doilea ciclu procesual, după ce, prin decizia nr. 1040 din 09 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva deciziei civile nr. 102/A din 10 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și sentința civilă nr. 98 din 18 ianuarie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București. Trebuie precizat că, prin sentința civilă nr. 98 din 18 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2007 a fost respinsă acțiunea precizată a reclamantei SC A. SA, ca inadmisibilă, această soluție fiind menținută prin decizia nr. 102/A din 10 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Ulterior, după cum s-a arătat mai sus, Înalta Curte, prin decizia nr. 1040/2011 a casat atât decizia, cât și sentința arătate. Având în vedere cele două decizii pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarele cu privire la care curtea de apel, prin decizia nr. 5/2013, a admis excepția de litispendență, la Tribunalul București s-a format Dosarul nr. x/3/2007*, în cadrul căruia s-au judecat dosarele cu privire la care Curtea de Apel București a admis excepția de litispendență. Prin încheierea din data de 22 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosar nr. x/3/2007* s-a constatat că dosarele cu privire la care s-a reținut litispendența au fost reunite în baza deciziilor pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție și de către Curtea de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 964 din 07 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul menționat anterior, a fost admis în parte capătul subsidiar de cerere privind pe reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General și C.G.M.B., au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 874.800 euro care se va achita în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată pe perioada august 2007 și până la data plății. Împotriva deciziei au declarat apel Municipiul București, prin Primarul General și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Prin încheierea de la termenul din data de 19 septembrie 2003 s-a admis cererea de reexaminare și s-a constatat că apelantul Municipiul București este scutit de la obligația de plată a taxei judiciare de timbru.

Prin decizia nr. 371/A din 19 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a a dmis apelurile declarate de apelanții pârâți Municipiul București, prin Primarul General și C.G.M.B., și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței civile nr. 964 din 07 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2007*. A schimbat, în tot, sentința civilă nr. 964 din 07 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în sensul că s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a C.G.M.B. și s-a respins acțiunea în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă, împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primar General. A respins, ca nefondată, acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General, atât în privința capătului de cerere principal, cât și în privința capătului de cerere subsidiar și a admis cererea de majorare a onorariului de expertiză formulată de expertul E., fiind obligată intimata-reclamantă să plătească suma de 1.028 RON, cu titlu de diferență onorariu expertiză. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că susținerea reclamantei a fost aceea că terenul de 486,15 m.p. a fost expropriat în fapt de către Municipiul București. La rândul său, pârâtul Municipiul București a susținut constant că inițiat demersuri pentru exproprierea în drept a suprafeței de teren despre care reclamanta susține că i-a fost preluată fără drept.

Sub acest aspect, Curtea a reținut că Tribunalul a considerat greșit că decizia nr. 1040 din 09 februarie 2011 a Înaltei Curți ar fi stabilit cu putere de lucru judecat că pârâtul a ocupat fără drept terenul sau că l-ar fi expropriat. Respectiva hotărâre a instanței de recurs a stabilit doar ca acțiunea reclamantei, care se pretinde victimă a unei ingerințe în dreptul de proprietate, este admisibilă, atât din perspectiva revendicării, cât și din perspectiva exproprierii. Înalta Curte a statuat, obligatoriu pentru instanța de rejudecare, că acțiunea este admisibilă și că instanțele anterioare nu au intrat în cercetarea fondului pretențiilor care au făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2007. Or, în aceste condiții, nu se poate susține că Înalta Curte ar fi statuat cu putere de lucru judecat asupra fondului litigiului, cum fără temei a socotit Tribunalul.

Curtea a reținut că, deși terenul care face obiectul acțiunii este menționat în certificatul de urbanism cu destinația de utilitate publică, potrivit art. 6 alin. (1), (2) și (5) din Legea nr. 50/1991, republicată, regimul juridic al certificatului de urbanism face ca acest act să nu țină loc nici măcar de autorizație de construire, astfel că nu poate fi apreciat ca un act translativ de proprietate sau ca un act care să schimbe domenialitatea unui anumit teren, adică să transfere un teren din domeniul privat al unei persoane juridice sau fizice în domeniul public al unității administrativ-teritoriale.

În autorizația de construire nr. 670 din 13 decembrie 2000 se arată că SC A. SA este autorizată să execute lucrările de racorduri și branșamente, alei pietonale și carosabile, spatii verzi, parcaje aferente imobilului situat în Calea x, nr. 143. Din cele arătate anterior rezultă că toate lucrările și amenajările existente pe terenul care face obiectul prezentului litigiu au fost efectuate la inițiativa, de către și pe cheltuiala reclamantei, aspect pe care aceasta din urma l-a recunoscut, în final, prin concluziile scrise. De asemenea, reclamanta a recunoscut că era și este interesată de parcarea aflată în fața hotelului care aparține domeniului public al Municipiului București și că inițial a urmărit un schimb de terenuri încercând cedarea loturilor 1 și 2 în schimbul suprafeței de teren din fața hotelului, după ce în prealabil a edificat în mod individual amenajări de acces auto și pietonal.

Deși nu face obiectul cauzei, Municipiul București a precizat că schimbul nu s-a realizat întrucât amenajările efectuate de reclamantă nu reprezentau interes pentru Municipiul București întrucât în zonă era asigurat accesul auto și pietonal prin str. y și prin calea de acces din lateralul lotului 2, existente încă din anul 1992, fără a afecta în vreun fel proprietatea reclamantei. Curtea a reținut că apelanții-pârâți Municipiul București, prin Primar General și C.G.M.B., nu au expropriat nici în fapt, nici cu respectarea formalităților legale, vreo suprafață de teren care aparține reclamantei. De asemenea, pârâții nu au ocupat suprafața de teren revendicată de către reclamantă și nu s-au comportat ca posesori neproprietari ai terenului.

Întrucât căile de acces și spatiile verzi existente pe terenul revendicat de către reclamantă au fost edificate de către aceasta din urmă cu respectarea dispozițiilor legale și întrucât nimeni nu a tulburat-o pe reclamantă în posesia și utilizarea terenului pe care îl deține în proprietate, Curtea a considerat că acțiunea principală este vădit nefondată atât în privința capătului principal de cerere, cât și în privința capătului subsidiar de cerere.

Susținerile reclamantei din nota de concluzii în sensul că din scrisoarea SC B. SA nr. 15 din 27 ianuarie 2003 adresată Administrației Domeniului Public a Municipiului București, rezultă că pentru executarea lucrărilor de sistematizare a circulației în zonă există avizul favorabil al Municipiul București pentru efectuarea unui schimb de terenuri sunt irelevante în prezenta speță deoarece temeiul juridic nu a fost reprezentat de acțiune în răspundere contractuală pentru a se putea analiza dacă Primăria Municipiul București a acționat cu bună credință la momentul la care se susține că s-ar fi negociat schimbul de terenuri. Oricum terenul din fața hotelului C., pe care reclamanta l-ar fi dorit în schimb se află în domeniul public al unității administrativ teritoriale și, potrivit art. 136 alin. (2), (3) și (4) din Constituția României, nu era susceptibil de a face obiectul unui act juridic cum este contractul de schimb.

De altfel, reclamanta recunoaște că terenul de 486 m.p. îi aparține. Curtea a precizat că reclamanta este liberă să stabilească orice destinație pentru terenurile pe care le deține în proprietate, mai ales că activitățile hoteliere presupun relații constante cu publicul, iar spațiile afectate respectivelor activități sunt destinate, de regulă, în cea mai mare parte, accesului public. De asemenea, reclamata nu are niciun act juridic prin care să demonstreze că terenul care face obiectul acțiunii a intrat în domeniul public al municipalității. Manifestarea unilaterală de voință a intimatei SC A. SA în sensul stabilirii regimului respectivului teren nu este producătoare de efecte juridice și nu poate da naștere unor obligații în sarcina unităților administrativ teritoriale.

Întrucât nu a existat tulburare de posesie nici în fapt, nici în drept, respectiv nu a existat nici expropriere în fapt sau în drept, nu se mai pune problema obligării pârâtului la plata de despăgubiri, de vreme ce nu a existat nicio încălcare a dreptului de proprietate al reclamantei care să fie imputabilă în vreun fel pârâtului Municipiul București. Având în vedere că expertul a formulat o cerere de majorare a onorariului de expertiză, Curtea a admis-o ca atare întrucât complexitatea expertizei și volumul de muncă prestat de expert sunt reflectate în decontul care susține respectiva cerere. Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă SC A. SA invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ. În dezvoltarea acestora, s-a menționat că instanța de apel nu a ținut seama de dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție problemelor de drept deduse judecății prin decizia nr. 1040 din 9 februarie 2011, obligatorii pentru judecătorii fondului, conform art. 315 C. proc. civ., potrivit cărora societatea a pierdut dispoziția terenului ce face obiectul acestei cauze deoarece pe acest teren sunt edificate alei pietonale, carosabile și spații verzi ce aparțin acum domeniului public al Municipiului București, deși în cauză nu a avut loc un transfer de proprietate legal sau amiabil printr-un contract de schimb de terenuri, astfel cum s-a convenit. Municipiul București nu a contestat calitatea recurentei de proprietar al terenului ce face obiectul judecății și nici faptul că acesta a fost afectat unei utilități publice, invocând însă inadmisibilitatea acțiunii pe temeiul Legii nr. 10/2001, a cărei procedură nu a urmat-o.

Dreptul la indemnizare își găsește corespondent atât în normele legale interne, cât și în dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Hotărârea instanței de apel se sprijină pe motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Sub acest aspect, toate cele trei expertize efectuate în cauză (ultimele două în cursul acestui ciclu procesual) au concluzionat că 486,5 m.p. ce au aparținut fostului complex hotelier F. sunt ocupați de amenajări ce aparțin, potrivit destinației lor, domeniului public (157 m.p. Intrarea z; 183 m.p. aleea de acces pietonal și carosabil la locuințele private din str. w, nr. 2, și Calea x, nr. 163; spații verzi 120 m.p., trotuar 34 m.p.), edificate în baza certificatului de urbanism din 5 octombrie 2000 care, la pct. 1, precizează că regimul juridic al terenului este acela de domeniu public în administrarea P.M.B.

- A.D.P. 1 Direcția de Administrație a Străzilor. Ignorând mențiunea din certificatul de urbanism, în mod greșit Curtea precizează că reclamanta este liberă să stabilească orice destinație pentru terenurile pe care le deține în proprietate, iar spațiile afectate respectivelor activități sunt destinate, în cea mai mare parte, accesului public și că reclamanta nu are nici un act juridic prin care să demonstreze că terenul care face obiectul acțiunii a intrat în domeniul public al municipalității. În scopul sublinierii contradicției existente între considerentele deciziei și hotărârea de admitere a apelurilor, cu consecința respingerii acțiunii, recurenta invocă faptul că instanța a reținut că Municipiul București și C.G.M.B.

nu au realizat exproprierea pentru că nu aveau interes în realizarea ei, ceea ce vine în contradicție cu regimul juridic stabilit în certificatul de urbanism în baza căruia s-au executat lucrările. În fapt, toate prerogativele dreptului de proprietate (posesia, folosința, dispoziția) sunt exercitate de P.M.B. - A.D.P., Direcția de Administrație a Străzilor, pe când Societatea B. a rămas numai „formal” în calitate de proprietar, pentru a suporta sarcinile proprietății. În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se arată că Primăria Municipiului București a dispus o expropriere pentru cauză de utilitate publică fără respectarea dispozițiilor art. 44 din Constituția României și pe cele ale Legii nr. 33/1994, iar P.M.B.

- A.D.P. s-a substituit în toate prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului pentru care a certificat și autorizat executarea aleii spre blocurile de locuințe, a străzii z și a spațiilor verzi care, după finalizarea lucrărilor, prin destinația lor, aparțin domeniului public al Municipiului București. Au fost, de asemenea, nesocotite prevederile art. 1 al Protocolului 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În ciuda prevederilor constituționale, a legilor speciale adoptate de România după 1990, a apartenenței României la Comunitatea Economică Europeană, a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție și a hotărârilor C.E.D.O.

în cauze privind România, ignorând dezlegările date de instanța supremă în cauza de față în primul ciclu procesual, Curtea de Apel București a validat o practică uzuală nelegală a autorităților publice de expropriere, fără plata justei despăgubiri, prin intermediul certificatelor urbanistice și autorizațiilor de construire. Pe terenul proprietatea societății și pe cheltuiala acesteia s-au edificat amenajările de utilitate publică autorizate (aleea pietonală și carosabilă, segmentul stradal „Intrarea z” și spații verzi), confirmate și identificate prin cele trei rapoarte de expertiză, fără ca P.M.B.

să îi cedeze, în schimbul terenului pe care s-au edificat amenajările de utilitate publică, terenul de suprafață egală, cu destinația de parcare pe care îl deține în fața hotelurilor C. și F. Prin acțiunea ce face obiectul cauzei reclamanta a solicitat să i se atribuie, în schimbul terenului pe care s-au edificat amenajări de utilitate publică, numai teren la schimb, nu și costurile amenajărilor respective, deși în realitate valoarea terenului și a costurilor amenajărilor preluate de domeniului public este cu mult superioară valorii terenului pe care l-a solicitat la schimb. Municipiul București, prin primar, a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, solicitând anularea, în parte, a recursului ca urmare a faptului că motivele invocate nu se circumscriu motivelor de casare reglementate de art. 304 C. proc.

civ. și, în subsidiar, respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de SC A. SA, arătându-se că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1040 din 09 februarie 2011, nu a stabilit cu putere de lucru judecat că intimații-pârâți ar fi ocupat fără drept terenul proprietatea acesteia, pronunțându-se doar asupra excepției inadmisibilității, fără a intra în cercetarea fondului. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile instanței de casare, din contră, aceasta, respectând dezlegarea Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra admisibilității acțiunii reclamantei, a administrat în rejudecarea fondului un probatoriu complex cu scopul de a determina existența și măsura ingerinței invocate de reclamantă, respectiv un probatoriu care să lămurească situația de fapt și de drept existentă în speță.

Intimatul susține că, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se impune anularea parțială a recursului ca urmare a faptului că celelalte motive de recurs invocate nu pot fi încadrate în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Astfel, nu pot fi identificate motivele contradictorii ori străine de natura pricinii care ar impune admiterea recursului. De fapt, considerentele invocate de recurenta-reclamantă nu sunt contradictorii unele în raport cu celelalte, ci reprezintă considerente care, în opinia recurentei-reclamante, ar fi contrazise de probele administrate în dosar. Cu alte cuvinte, actul juridic prin care se stabilește apartenența la domeniul public a terenului în litigiu este certificatul de urbanism din 05 octombrie 2000, acesta fiind ignorat de instanța de apel atunci când aceasta a apreciat că reclamanta nu deține niciun act juridic prin care să demonstreze că terenul ce face obiectul acțiunii a intrat în domeniul public.

Or, o asemenea critică vizează modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză, iar nu presupusa existență a unor considerente contradictorii în argumentarea instanței de apel. Mențiunea din certificatul de urbanism nr. 31647/2000 privind domeniul public este justificată față de faptul că lucrările solicitate spre autorizare de recurenta-reclamantă (racorduri și branșamente la rețelele de canalizare, apă, gaze, electricitate, telefonie) presupuneau efectuarea de lucrări inclusiv pe domeniul public al Municipiului București. Prin urmare, s-a adus la cunoștința reclamantei necesitatea obținerii inclusiv a avizului Administrației Domeniului Public, obținut ulterior sub nr. 14 din 27 octombrie 2000. SC A. SA a invocat faptul că instanța de apel ar fi interpretat greșit natura raportului juridic dedus judecății.

O asemenea critică nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., iar lipsa oricărei argumentări împiedică încadrarea acestei critici în alt motiv de casare dintre cele prevăzute expres și limitativ de legiuitor. De asemenea, deși recurenta-reclamantă invocă faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea și interpretarea greșită a legii, aceasta critică în fapt modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra situației de fapt în baza probatoriului administrat în cauză. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte constată că acestea se pot încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Deși invocă motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ., recurenta este nemulțumită de modalitatea de aplicare a legii din perspectiva greșitei rețineri de către instanța de apel a inexistenței unei exproprieri asupra terenului în litigiu. Susținând că a efectuat, pe cheltuiala sa, lucrări care intră în categoria celor de interes public, aspect pe care înțelege să îl dovedească prin mențiunile existente în certificatul de urbanism (care enumeră aceste lucrările și le încadrează în categoria celor de utilitate publică), recurenta consideră că a făcut dovada exproprierii sale. În acest context, apreciază că în mod greșit instanța nu ar fi făcut aplicarea prevederilor Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și nu a acordat despăgubirile cuvenite.

Deoarece această critică poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit cu care modificarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Înalta Curte consideră că excepția nulității parțiale a recursului nu poate fi primită. Cu toate acestea, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident în cauză întrucât instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, luând în considerare situația de fapt dovedită în rejudecare, astfel cum a fost stabilită în apel, după casare, în raport de probele administrate în al doilea ciclu procesual. Astfel, instanța de apel a reținut corect că în primul ciclu procesual nu s-a stabilit cu putere de lucru judecat că a avut loc ocuparea sau exproprierea fără drept a terenului în litigiu de către pârât, deoarece cu acel prilej nu s-a purces la o judecată pe fond a litigiului.

Dimpotrivă, prin decizia civilă nr. 1040 din 9 februarie 2011, instanța de recurs a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea pe fond, constatând că, „ în mod greșit, cu încălcarea legii, instanțele nu au examinat fondul pretențiilor deduse în justiție”, ca urmare a admiterii în mod greșit a excepției inadmisibilității acțiunii. În contextul menționat, luând în considerare că excepția inadmisibilității acțiunii are caracter peremptoriu, ceea ce exclude posibilitatea unei verificări asupra fondului cauzei, nici un argument al instanței de recurs din cuprinsul deciziei civile nr. 1040 din 9 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate fi invocat cu putere de lucru judecat sub aspectul dezlegării unor aspecte care privesc fondul cauzei, acesta fiind analizat de către instanță numai în cel de-al doilea ciclu procesual.

Prin urmare, nu se poate reține încălcarea art. 315 C. proc. civ. Rejudecând cauza pe fond, instanța de apel a constatat că toate lucrările și amenajările existente pe terenul în litigiu au fost efectuate la inițiativa și pe cheltuiala reclamantei și că se află în proprietatea acesteia, cu toate atributele care compun dreptul de proprietate. Împrejurarea că în cuprinsul certificatului de urbanism din 5 octombrie 2000 se precizează că regimul juridic al terenului este acela de domeniu public aflat în administrarea P.M.B. - A.D.P. 1 Direcția de Administrație a Străzilor nu face dovada exproprierii deoarece, astfel cum a motivat și instanța de apel, potrivit art. 6 din Legea nr. 50/1991, certificatul de urbanism nu ține loc de autorizație de construire, astfel că nu poate fi apreciat ca un act translativ de proprietate care transferă un teren din domeniul privat al unei persoane juridice sau fizice în domeniul public al unității administrativ-teritoriale.

Nici autorizația de construire nr. 670 din 13 decembrie 2000, în care se arată că SC A. SA este autorizată să execute lucrările de racorduri și branșamente, alei pietonale și carosabile, spatii verzi, parcaje aferente imobilului situat în Calea x, nr. 143, nu face dovada unei exproprieri în fapt, ci, dimpotrivă, dovedește că lucrările au fost efectuate de chiar societatea reclamantă. Împrejurarea că reclamanta era interesată de parcarea aflată în fața hotelului care aparține domeniului public al Municipiului București și că a urmărit un schimb de terenuri, încercând cedarea terenului în litigiu în schimbul suprafeței de teren din fața hotelului, nu dovedește o trecere a dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu în patrimoniul unității administrativ-teritoriale.

Municipiul București a precizat că schimbul nu s-a realizat întrucât amenajările efectuate de reclamantă nu reprezentau interes pentru Municipiul București de vreme ce în zonă era asigurat accesul auto și pietonal prin str. y și prin calea de acces din lateralul lotului 2, existente încă din anul 1992, care nu afectau proprietatea reclamantei. Ca atare, nici din această perspectivă, nu este probată în cauză destinația de utilitate publică a lucrărilor efectuate.

Conform art. 7 al Legii nr. 33/1994, utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrările de interes național și de către consiliile județene și Consiliul Local al Municipiului București pentru lucrările de interes local sau prin lege pentru orice alte lucrări decât cele prevăzute la art. 6, după o cercetare prealabilă și condiționat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localități sau zone unde se intenționează executarea ei (art. 8). Or, în contextul în care reclamanta nu a făcut dovada parcurgerii procedurii exproprierii, iar obținerea certificatului de urbanism nu suplinește o astfel de procedură, dat fiind că pârâta nu a tulburat în nici o modalitate proprietatea reclamantei asupra acestui teren, se constată că nu a avut loc o expropriere de drept sau o expropriere în fapt a terenului în litigiu.

Prin urmare, nu s-a dovedit că toate prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu (posesia, folosința, dispoziția) sunt exercitate de P.M.B. - A.D.P., Direcția de Administrație a Străzilor, astfel cum susține recurenta, și nici că s-a produs reclamantei vreo vătămare cu privire la exercitarea dreptului său de proprietate, astfel încât aceasta nu poate pretinde, în temeiul Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sau a art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, acordarea altui teren în schimb sau plata de despăgubiri. Astfel fiind, în mod corect a concluzionat instanța de apel că manifestarea unilaterală de voință a intimatei SC A. SA în sensul stabilirii regimului respectivului teren nu este producătoare de efecte juridice și nu poate da naștere unor obligații în sarcina unităților administrativ teritoriale.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și îl va respinge, făcând aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva deciziei nr. 371/A din 19 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2016.