ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3780/2018

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 20.01.2006 sub nr. x/2006, repartizată spre soluționare secției a V-a civile, reclamantul A. a chemat în judecată SC B. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce urmează a se pronunța, să se dispună restituirea terenului în suprafață de 5529 mp, situat în București, teren ce a aparținut bunicului său, D., precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ce urmează a fi efectuate în cauză.

În motivarea cererii de chemare în judecată, s-a arătat că terenul a cărui restituire o solicită a aparținut bunicului său, acesta fiind obținut în urma Reformei agrare din anul 1926, suprafața de 5529 mp reprezentând o parte din fosta moșie E. cu o suprafață totală de 3,50 ha, lot. 221, cunoscută sub denumirea de moșia F., ce era înregistrată ca aparținând Prefecturii Județului Ilfov, Dosar nr. x/1925, fila x, poziția 221.

Reclamantul susține că terenul a intrat în posesia statului fără niciun titlu, deși ulterior a emis un certificat de atestare a dreptului de proprietate pe o suprafață de 5529,14 mp în favoarea SC B. SA.

Se susține că, deși a adresat în condițiile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 247/2005 solicitări de restituire a terenului atât Prefecturii Municipiului București, cât și SC B. SA nu a primit niciun răspuns, societatea pârâtă comunicându-i faptul că solicitarea sa a rămas fără obiect ca urmare a faptului că a formulat o acțiune în justiție prin care a cerut anularea titlului de proprietate al acesteia.

Reclamantul arată că are calitatea de proprietar al terenului anterior menționat, în calitate de moștenitor al tatălui său, A., decedat la 16.01.2003, acesta neieșind niciodată din patrimoniul acestuia.

La data de 24.02.2006 a fost depusă la dosar de către reclamant o cerere de modificare a acțiunii inițiale, solicitându-se introducerea în cauză, în calitate de pârâți a Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării, a Agenției Domeniilor Statului, Prefecturii Ilfov, Primăriei Ilfov, Oficiul de Cadastru, Geodezie și Cartografie a Municipiului București și Oficiul Județean de Cadastru, Geodezie și Cartografie Ilfov.

Cu privire la motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că, preluarea terenului ce a aparținut bunicului său este una lipsită de o bază legală, motiv pentru care consideră că acesta îi aparține de drept, societatea SC B. SA ocupând fără abuziv terenul proprietatea sa.

În drept, au fost indicate dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea de ședință de la termenul din data de 06.10.2006 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Domeniilor Statului.

La data de 08.12.2006, în ședința publică, reprezentantul convențional al reclamantului a arătat că înțelege să conteste Hotărârea emisă la data de 30.11.2015 de către SC B. SA.

La termenul din data de 09.02.2007, la solicitarea instanței de a lămuri obiectul cererii de chemare în judecată, reprezentantul convențional al reclamantului a precizat în ședință publică că înțelege să conteste Hotărârea Consiliului de Administrație din data de 30.11.2005 emisă de către SC B. SA.

Totodată, prin încheierea de ședință de la același termen a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Prefectura Municipiului București, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, Agenția Domeniilor Statului, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov și Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București.

Prin încheierea de ședință din data de 01.06.2007, la solicitarea reclamantului, s-a dispus introducerea în cauză în calitate de pârât a Primăriei Municipiului București.

La data de 26.10.2007, prin cererea completatoare depusă la dosar, reclamantul a arătat că cheamă în judecată în calitate de pârâți Municipiul București, reprezentat prin Primar General, Compania Națională de Administrare a Fondului Piscicol și SC B. SA, înțelegând să conteste în temeiul dispozițiilor art. 21, art. 26 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001 Hotărârea Consiliului de Administrație a SC B. SA din data de 30.11.2005, precum și răspunsul primit de la aceasta prin adresa cu nr. x/20.12.2005 prin care i s-a comunicat respingerea cererii sale de restituire în natură a imobilului notificat.

Cauza a parcurs un prim ciclu procesual finalizat prin Decizia civilă nr. 849/24.11.2008, prin care Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței primei instanțe, aceasta fiind desființată, iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanțe, soluție menținută ca efect al constatării perimării recursului prin Decizia civilă nr. 1391/17.02.2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În considerentele deciziei de casare s-a arătat că "cererea formulată de către reclamant și înregistrată sub nr. x/17.11.2005 prin care se solicită restituirea conform dispozițiilor Legii nr. 247/2005 a suprafeței de 5529 mp are caracterul unei notificări și trebuia soluționată ca atare, prin emiterea unei decizii/dispoziții astfel cum prevede Legea nr. 10/2001", fiind enunțate ulterior cele reținute de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. XX/2007 pronunțată în interesul legii și arătându-se că instanța de fond nu a manifestat un rol activ față de cererea formulată de către reclamant și aflată la dosar, impunându-se ca, în funcție de aceasta, să se lămurească și cadrul procesual pasiv în cauză.

Cauza a fost reînregistrară pe rolul Tribunalului București la data de 31.05.2011 sub nr. x/2006*.

La data de 02.12.2011 au fost depuse la dosar precizări din partea pârâtei SC B. SA, prin care se reiterează excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în susținerea acesteia învederându-se faptul că au înstrăinat terenul în suprafață de 5529,14 mp pe care îl dețineau în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x, nr. x/03.08.2001 eliberat de către Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor către SC G. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.04.2006 de către B.N.P. H.

În ceea ce privește fondul cererii de chemare în judecată, se susține că notificarea cu nr. 249/17.11.2007 a fost formulată de către reclamant tardiv, raportat la prevederile art. 22 alin. (1) din Legea 10/2001, învederându-se faptul că, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului imperativ de 12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Se susține de asemenea că terenul ce face obiectul acțiunii nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, potrivit art. 8 din acest act normativ neputând face obiectul legii terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data formulării notificării, motiv pentru care se solicită respingerea acțiunii formulate ca inadmisibilă.

La termenul din data de 02.12.2011, față de solicitarea pârâtei SC B. SA, a fost introdus în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 57 alin. (1) din C. proc. civ., în calitate de intervenient în interes propriu, SC G. SRL.

La data de 07.06.2013 reclamantul a depus la dosar o cerere de precizare a acțiunii, în sensul că formulează, în principal, o cerere de revendicare a imobilului în suprafață de 5529 mp întemeiată pe prevederile art. 480 din C. civ., iar în subsidiar, a solicitat acordarea de despăgubiri, în ipoteza în care imobilul nu poate fi retrocedat în natură, prin raportare la Legea nr. 10/2001, solicitând astfel, în contradictoriu cu Municipiul București, reprezentat prin Primar General, obligarea acestuia la emiterea unei dispoziții de acordare de despăgubiri pentru imobilul ce a format obiectul notificării.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 44 din Constituție, Legea nr. 10/2001.

La același termen de judecată, prin încheierea de ședință, față de precizările formulate de către reclamant s-a luat act de faptul că au calitatea de pârâți în cauză SC B. SA precum și Municipiul București, prin Primar General, iar calitatea de intervenient în interes propriu SC G. SRL.

La data de 13.09.2013 reclamantul a depus la dosar o nouă cerere precizatoare a acțiunii inițiale, învederând faptul că obiectul dedus judecații este soluționarea de către instanță a notificării formulate în legătură cu terenul în suprafață de 5.529 mp, respectiv a notificării nr. x/17.11.2005 la care a făcut referire și Curtea de Apel prin Decizia civilă nr. 849 A/24.11.2008, temeiul de drept al acțiunii fiind art. 25 și 27 din Legea nr. 10/2001.

Reclamantul solicită ca instanța să constate că autorul său a fost proprietar al suprafeței de teren ce face obiectul notificării, fiind deposedat fără titlu de către stat, să se constate faptul că titlul pârâtei SC B. SA nu este un titlu valabil și să se dispună obligarea acesteia și a intervenientei SC G. SRL să restituie suprafața de teren de 5.529 mp, având în vedere că pârâta a vândut această suprafață de teren intervenientei în timpul procesului.

Totodată, în baza art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 modificată se solicită ca prin hotărârea ce urmează a se pronunța să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC B. SA și SC G. SRL, autentificat sub nr. x/14.04.2006, vânzare efectuată în timpul prezentului proces, fără ca notificarea pe care o formulase în legătură cu terenul să fi fost soluționată.

În subsidiar, în situația în care restituirea în natură a imobilului nu va fi posibilă, reclamantul solicită despăgubiri în echivalent, în temeiul dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea 10/2001.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, reclamantul arată că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâții SC B. SA, SC G. SRL, Municipiul București, prin Primarul General, și Agenția Domeniilor Statului.

La data de 13.09.2013 la dosar a fost depusă de către intervenientul în interes propriu SC G. SRL o cerere de chemare în garanție a SC B. SA, solicitându-se ca, prin hotărârea ce urmează a se pronunța, în situația admiterii acțiunii principale, să se dispună obligarea SC B. SA la plata sumei de 264.000 de euro, echivalentul a 1.183.960 RON, reprezentând prețul plătit pentru terenul ce face obiectul retrocedării din prezentul dosar, obligarea SC B. SA la plata sumei de 14.687 RON reprezentând cheltuielile efectuate la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare al imobilului precum și obligarea SC B. SA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin Sentința civilă nr. 1287 din 23.10.2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a calificat drept apărare de fond excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților SC B. SA și Municipiul București, prin Primar General, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Domeniilor Statului și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții SC B. SA, Municipiul București, prin Primar General și intervenienta SC G. SRL. Totodată, a respins atât acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, cât și cererea de chemare în garanție formulată de către intervenienta SC G. SRL împotriva pârâtei SC B. SA ca fiind lipsită de obiect și a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 4340 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în prezenta cauză (onorariu avocat), precum și la plata către intervenientul principal SC G. SRL a sumei de 20.092 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în prezenta cauză (taxă de timbru și onorariu avocat).

Prin Decizia nr. 308A din 14 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 1287/23.10.2015 și a încheierii de ședință din data de 22.11.2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2006, în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul București prin Primarul General, Agenția Domeniilor Statului, cu sediul în București, SC B. SA prin administrator judiciar I. SPRL și cu intimata-intervenientă SC G. SRL. A fost obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON reduse, cheltuieli efectuate de intimata-intervenientă.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut ca fiind judicioase motivele pentru care tribunalul a reținut că nu există temeiuri suficiente pentru a considera că, la data preluării de către stat a terenului în discuție, acesta s-ar fi aflat în patrimoniul autorului reclamantului.

Așa cum a reținut și tribunalul, lui D. i-a fost atribuită prin reforma agrară din anul 1921 o suprafață de 3,50 ha ce a făcut parte din fosta Moșie E., iar, din această suprafață de teren, la nivelul anului 1948, o suprafață de 30.000 mp "teren viran", incluzând-o pe cea în litigiu, era menționată într-o procură autentificată prin care proprietarul D. îl împuternicea pe fiul său A. să o vândă pe parcele.

Fără a se cunoaște exact modalitatea de preluare a terenului de către stat la nivelul anului 1950, nu există niciun înscris care să ateste că preluarea s-a făcut de la autorul reclamantului, însă nu există nici temeiuri solide pentru o prezumție în favoarea tezei pretinsă de reclamant -că la momentul preluării autorul său era proprietar- în condițiile în care în anul 1948 proprietarul (autorul reclamantului) împuternicea pe unul din fiii săi să lotizeze și să vândă terenul în suprafață de 3,5 ha, coroborat cu faptul că în finalul procurii se menționa dreptul mandatarului de a perfecta vânzarea pentru trei loturi din același corp ce fuseseră deja înstrăinate anterior prin chitanță sub semnătură privată și cu împrejurarea că, în legătură cu această suprafață ce a făcut obiectul procurii s-au derulat între reclamant și numeroși alți posesori de parcele mai multe litigii având ca obiect uzucapiune sau revendicare (a se vedea toate încheierile și sentințele aflate la filele x din vol. III al dosarului tribunalului în rejudecare), precum și identificarea de către expertul topo a diferite curți aparținând unor posesori particulari ce se situează în interiorul conturului terenului revendicat.

Curtea a menționat că reclamantului îi revine sarcina de a dovedi că autorul său era proprietar la data preluării bunului de către stat; în absența unui înscris care să ateste cu certitudine acest fapt, împrejurările ce rezultă din dovedirea unui titlu de proprietate sau a unor mențiuni legate de aceasta în perioada anterioară preluării, precum și regăsirea ulterior a terenului în posesia statului pot susține o prezumție de preluare a imobilului de către stat de la reclamant (autorul acestuia); totuși, această prezumție este șubrezită în speță și nu mai poate opera atunci când apar elemente probatorii care sunt apte să fundamenteze o prezumție contrară, așa cum s-a arătat mai sus.

Prin urmare, ceea ce tribunalul în mod corect a făcut a fost nu să constate că terenul a fost preluat de stat de la alte persoane, ci că nu există suficiente temeiuri pentru a prezuma că terenul a fost preluat de la autorul reclamantului în lipsa unei dovezi directe.

În aceste condiții, nefiind dovedită preluarea terenului de către stat de la autorul reclamantului și, deci, calitatea autorului reclamantului de a fi fost proprietar la momentul preluării, nu se poate reține nici calitatea reclamantului de a fi persoană îndreptățită la restituirea bunului conform Legii nr. 10/2001, ceea ce face ca soluția de respingere a acțiunii formulate atât împotriva SC B. SA, cât și împotriva Municipiului București prin Primarul General și a intervenientei SC G. SRL să fie corectă și să fie păstrată.

În ceea ce privește raportul litigios relativ la intervenienta SC G. SRL se reține, suplimentar, că nu doar raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe, ci și cel efectuat în apel confirmă lipsa unei suprapuneri între terenul intervenientei și cel cu privire la care invocă drepturi reclamantul.

În baza art. 296 C. proc. civ., a respins, ca nefondat, apelul împotriva sentinței tribunalului.

A respins, de asemenea, apelul și în ceea ce privește încheierea din data de 22.11.2013, întrucât în mod corect a fost respinsă, ca tardivă, completarea ulterioară a acțiunii cu un nou petit (anularea vânzării-cumpărării nr. 749/2006), în condițiile în care această completare a fost făcută fără acordul părților după prima zi de înfățișare și după ce se depusese o cerere precizatoare și se pusese în discuție probarea titlurilor a căror comparare se solicita.

În baza art. 274 și urm. C. proc. civ. a fost obligat apelantul să plătească intervenientei cheltuieli de judecată reduse, în raport cu dificultatea litigiului din perspectiva intervenientei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 din C. proc. civ.

Cu privire la primul capăt de cerere, se solicită a se constata că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind nemotivată, impunându-se casarea cu trimitere pentru următoarele considerente:

În primul rând, din cele 14 pagini ale hotărârii recurate, motivarea instanței cu privire la soluția luată se întinde pe aproximativ o pagină și jumătate. Desigur, motivarea nu este o problemă de cantitate ci una de calitate, însă este evident că o speță de o asemenea complexitate, în care s-a administrat un probatoriu complex,cuprinzând adrese efectuate la peste 10 instituții la care s-a și răspuns, nu poate fi în mod temeinic argumentată într-un spațiu atât de redus.

În primul rând, argumentația instanței cu privire la respingerea apelului împotriva încheierii din 22.11.2013 nu se referă la stabilirea primei zile de înfățișare. Instanța de apel nu a arătat care este elementul față de care s-a raportat la stabilirea tardivității, nu a arătat de ce termenul din 22.11.2013 nu era prima zi de înfățișare și nu a justificat în vreun fel constatarea tardivității, rezumându-se la a prelua argumentația tribunalului.

Mai mult, prin cererea de apel, s-au invocat argumente care arătau că termenul din 22.11.2013 era prima zi de înfățișare și anume:

"în opinia acestuia, în mod greșit instanța de judecată prin încheierea din 22.11.2013 a constatat tardivitatea cererii, calificând-o ca o cerere modificatoare când, în realitate, aceasta era o cerere precizatoare ce era formulată în termen cu respectarea dispozițiilor art. 132 din C. proc. civ., deoarece cauza fusese repusă pe rol instanța a dat termen în vederea depunerii de precizării, nu era stabilit cadrul procesual, deoarece nu fusese timbrată cererea de chemare în garanție, părțile formulaseră cereri de amânare pentru a lua la cunoștință de precizare-deci nu era atinsă prima zi de înfățișare".

Instanța nu a analizat niciunul din aceste argumente, limitându-se la a copia argumentele instanței de fond cu privire la acest aspect, fără a face o nouă analiză și fără a răspunde criticilor ridicate de reclamant.

Instanța de apel a preluat sumar argumentația instanței de fond ignorând faptul că reclamantul a ridicat apărări în apel ce se impuneau a fi analizate.

Sub aspectul soluției de fond, se observă că instanța de apel are aceeași argumentare sumară, bazată pe faptul că reclamantul nu a putut face dovada că s-a preluat terenul de la bunicul său precum și pe faptul că a existat un mandat pentru vânzarea pe loturi a terenului.

Instanța nu-i putea impune reclamantului să demonstreze un fapt negativ nedeterminat și anume că niciodată, din 1920 și până în prezent nici reclamantul, nici tatăl și nici bunicul său nu au vândut terenurile, iar instanța de apel nu a arătat în niciun fel cum a ajuns la concluzia faptului pozitiv contrar și anume vânzarea terenului.

Chiar dacă s-ar fi vândut o parte din teren, obiectul dedus judecății este reprezentat de suprafața de 5529 mp. Or, cu certitudine, nu s-au vândut 3.5 ha.

Totodată, instanța nu a arătat în ce fel terțe persoane ocupă terenul care are legătura cu calitatea reclamantului de persoană îndreptățită, întrucât este notoriu că multe bunuri expropriate au ajuns în stăpânirea altor persoane decât cele îndreptățite.

Un al doilea motiv de casare este reprezentat de solicitarea de refacere a raportului de expertiză, probă care nu poate fi administrată pe calea recursului, întrucât instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului, iar expertiza a fost făcută formal, sens în care se impune refacerea acesteia, pentru a se determina dacă există suprapunere între cele două terenuri.

În primul rând, în mod greșit instanța de apel nu a ținut cont la evaluarea valorii probatorii a expertizei de înscrisul emanat de la Serviciul Județean de Cadastru și Cartografie Ilfov prin care se arată că documentația cadastrală în baza căreia s-a constituit dreptul de proprietate al B. este greșită, că s-a decis anularea procesului-verbal de recepție nr. x/18.11.1999 emis de OCOT Ilfov și că se impune și anularea certificatului nr. x/03.08.2001.

Este evident că există o marjă de eroare cuantificabilă în această suprapunere or, în mod greșit, instanța de apel a refuzat să ceară expertului lămurirea acestui aspect, denaturând sensul și concluziile expertizei tehnice. O asemenea detaliere este importantă deoarece o suprapune între cele două terenuri, chiar dacă este parțială, duce la admiterea acțiunii astfel că, în scopul aflării adevărului și pronunțării unei hotărâri legale și temeinice este imperativ ca instanța să aibă la dispoziție toate variantele privind identificarea terenului.

Cu privire la cel de-al doilea obiectiv al expertizei efectuate în apel, în mod greșit instanța a refuzat să dispună completarea raportului cu identificarea terenului în baza certificatului de atestare seria x nr. x/03.08.2001.

Cu privire la cel de-al treilea obiectiv al expertizei, față de completările solicitate la primele două obiective încuviințate de instanță, se va impune completarea și acestuia prin raportare la noile identificări făcute de expert.

În mod greșit instanța de apel a respins cererile de completare a expertizei față de obiecțiunile prezentate anterior, denaturând sensul constatărilor tehnice și bazându-se pe speculațiile expertului și pe concluzii despre care chiar expertul a reținut că au un grad de relativitate.

Instanța de apel a fost învestită cu un capăt de cerere ce avea ca obiect diminuarea cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de fond, însă, față de acest capăt de cerere, instanța de judecată nu a pronunțat nicio soluție.

Astfel, lipsa motivării și preluarea întocmai a motivării tribunalului, necesitatea refacerii raportului de expertiză prin raportare la toate actele de la dosare-acte de proprietate, dar și adrese de la instituțiile abilitate, precum și lipsa pronunțării pe un capăt de cerere sunt cele trei motive de casare raportate la dispozițiile art. 304 punctul 7 C. proc. civ. coroborat cu 312 din C. proc. civ.

În subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 din din C. proc. civ. de la 1865, se solicită modificarea deciziei atacate și admiterea apelului așa cum a fost formulat pentru următoarele considerente:

Curtea de Apel, prin decizia atacată, a reținut că nu există temeiuri suficiente pentru a se considera că terenul a fost preluat de la autorii reclamantului, în lipsa unor dovezi directe. Or, în opinia recurentului-reclamant, instanța nu poate să respingă acțiunea pe o supoziție, acesta neputând face dovada unui fapt negativ.

Astfel, instanța de judecată nu a analizat obiectul dedus judecății în raport de învestirea sa și de criticile din cererea de apel, în mod greșit considerând că s-a creat o prezumție contrară, de natură să o răstoarne pe acea potrivit cu care de la tatăl recurentului a fost expropriat terenul în discuție. Atâta timp cât ultimul proprietar din registrul de transcripțiuni și inscripțiuni au fost autorii subsemnatului și atâta timp cât terțe persoane nu au emis pretenții asupra acestui teren, este evident ca acea intenție de vânzare nu s-a concretizat și că terenul a aparținut la momentul preluării, anul 1952, antecesorilor recurentului.

Instanța de apel nu a analizat adevăratele motive pentru care intimata ar fi trebuit să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, neputându-se considera că a dat un răspuns la notificarea acestuia.

Soluția instanței de apel este dată cu încălcarea Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005 întrucât din dosar rezultă fără echivoc că terenul a fost al reclamantului și că a fost preluat de stat la nivelul anului 1950. Dacă terenul era vândut unor terți, aceștia ar fi apărut ca și proprietari la Cartea funciară și ca plătitori de impozit la Administrația Financiară.

Simpla existență a unei procuri cu privire la o șesime din întregul teren nu are greutatea să nască o prezumție în sensul vânzării întregii suprafețe de teren.

În ceea ce privește restituirea prin echivalent bănesc, nu există niciun impediment legal în admiterea cererii, și din această perspectivă având loc o încălcare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005.

Recurentul susține că, având în vedere cheltuielile efectuate de către SC G., aceasta a fost intervenient în nume propriu, astfel că intervenția în proces a fost una facultativă, nu una obligatorie și doar admiterea cererii de intervenție în contradictoriu cu acesta putea duce la admiterea cheltuielilor de judecată.

Sub aspectul dovedirii de către reclamant a faptului că autorul său era proprietar la data preluării bunului de către stat, se remarcă atât motivarea lapidară a Curții de Apel, cât și greșita aplicare a Legii nr. 10/2001, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atunci când s-a reținut că autorii recurentului nu mai erau proprietari la data preluării bunului, în contextul în care preluarea terenului de către stat este dovedită cu actele de proprietate, cu actele emise de instituțiile abilitate, precum și cu faptul că recurentul nu mai deține imobilul în prezent.

Cu privire la faptul preluării, în mod greșit instanța de apel a reținut situația de fapt în sensul că terenul a fost expropriat pentru a se face o carieră de nisip, în anii 1950 și, după ce s-a renunțat la această carieră, foștii muncitori au rămas acolo și și-au construit întâi barăci și magazii și apoi case permanente.

Totodată, instanța de judecată a interpretat greșit actul dedus judecății atunci când a considerat că nu există o identitate de imobile, în acest sens fiind adresele de la dosar fond, emise de la ANAF și Primăria Municipiului București, prin care se face dovada identității între imobilul din str. x A și cel din str. x.

De vreme ce instanța nu a negat preluarea bunului, nu a negat calitatea de proprietar a autorilor recurentului, nu a negat faptul că în prezent bunul nu îi mai aparține acestuia și nici nu a existat vreo pretenție din partea vreunei terțe persoane este evident că autorii recurentului nu au vândut nimănui și că acesta are calitatea de persoană îndreptățită.

Intimata-intervenientă SC G. SRL a formulat întâmpinare, solicităm respingerea recursului formulat de către A.

Analizând recursul, în raport de criticile menționate, Înalta Curte constată următoarele:

Motivarea este de esența hotărârilor și constituie o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție și oferă posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Analiza pe care judecătorul o face, în legătură cu motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea în sensul unei anumite soluții, trebuie să fie clară și simplă, precisă, concisă și fermă, să aibă putere de convingere. La fel de exactă trebuie să fie și motivarea în ceea ce privește cererile pe care le-a respins sau argumentele pe care le-a înlăturat.

În prezenta cauză, acțiunea a fost completată cu un nou petit având ca obiect anularea vânzării-cumpărării nr. 749/14.04.2006 încheiată între SC B. SA și SC G. SRL, completare care a fost respinsă ca tardivă întrucât ar fi fost formulată după prima zi de înfățișare.

În motivele de apel s-au invocat argumente care arătau de ce, în opinia apelantului, termenul din 22.11.2013 nu constituia prima zi de înfățișare. Astfel, apelantul a menționat că, în mod greșit, instanța de judecată, prin încheierea din 22.11.2013, a constatat tardivitatea cererii, calificând-o ca o cerere modificatoare când, în realitate, aceasta era o cerere precizatoare ce era formulată în termen, cu respectarea dispozițiilor art. 132 din C. proc. civ. la acel moment nu era stabilit cadrul procesual deoarece cauza fusese repusă pe rol și instanța a dat termen în vederea depunerii de precizării; nu fusese timbrată cererea de chemare în garanție; părțile formulaseră cereri de amânare pentru a lua la cunoștință de precizare, motiv pentru care nu era atinsă prima zi de înfățișare.

Înalta Curte constată că instanța de apel nu a răspuns acestor critici atunci când a reținut că termenul din 22.11.2013 nu reprezintă prima zi de înfățișare, astfel că este fondată critica recurentului potrivit căreia instanța de apel nu a arătat care este elementul față de care s-a raportat la stabilirea tardivității și nu a justificat în vreun fel constatarea tardivității.

Totodată se constată că instanța de apel a omis a analiza aspectele legate de contestarea obligării apelantului la plata cheltuielilor de judecată către SC G. SRL, în calitate de intervenient, de către prima instanță.

În ceea ce privește fondul cauzei, Înalta Curte observă mai întâi că motivele de apel, dezvoltate în cuprinsul a 12 pagini, au fost sintetizate de către instanța de apel extrem de succint, într-un singur paragraf de 11 rânduri. Totodată, motivarea deciziei date în apel nu întrunește cerințele unei motivări convingătoare, fiind bazată pe o prezumție la care s-a ajuns în lipsa unei analize riguroase a aspectelor invocate în cuprinsul cererii de apel tocmai pentru a răsturna prezumția reținută de instanță (de vânzare, de către autorul recurentului, a imobilului în litigiu, anterior momentului naționalizării).

Astfel, în motivele de apel s-a cerut: să se țină seama de adresa Administrației Financiare aflată la dosar, din care rezultă că din anul 1952 nu s-a mai plătit impozit de către A., (ceea ce, într-o interpretare per a contrario, înseamnă că până la acea dată acesta s-a considerat proprietar și a achitat impozit pentru terenul în litigiu, dovedindu-se implicit că naționalizarea s-a realizat de la acesta, de vreme ce nu apar alte persoane plătitoare de impozit, care să fie menționate în Cartea Funciară); că o eventuală înstrăinare a imobilului nu putea privi întreaga suprafață a imobilului de 3,5 ha, ci doar o parte a acestuia; că nu s-a dovedit că din suprafața înstrăinată făcea parte terenul ocupat de SC G. SRL; că motivarea acțiunii nu se poate întemeia pe prezumția vânzării terenului de către autorul apelantului, anterior momentului naționalizării, întrucât apelantul nu poate fi obligat să facă dovada unui fapt negativ, anume lipsa vânzării, câtă vreme titlul de proprietate al autorului său dovedește deținerea dreptului de proprietate până la momentul naționalizării; faptul că terenul a fost dat SC B. dovedește preluarea abuzivă de la bunicul apelantului deoarece, dacă erau în posesia unor terți-cumpărători, terenul nu mai putea fi dat de către Ministerul Agriculturii către SC B. SA.

De asemenea, apelantul a solicitat efectuarea unei noi expertize în faza procesuală a apelului pentru identificarea suprafeței de 3,5 ha, a persoanelor care ocupă această suprafață de teren și a titlurilor de proprietate existente cu privire la această suprafață de teren, motivându-și cererea în raport de împrejurarea că prima instanță și-a încălcat rolul său activ, întemeindu-și greșit soluția pe o prezumție, cu privire la suprafața de 5529 mp ce face parte din suprafața totală de 3,5 ha teren.

Înalta Curte constată că toate criticile enunțate anterior nu au fost analizate în apel, deși aspectele supuse dezbaterii puneau în discuție tocmai răsturnarea prezumției la care a ajuns instanța.

Motivarea hotărârii judecătorești presupune în primul rând stabilirea corectă, în formă concisă și clară, a situației de fapt, în ordine logică sau cronologică. Pentru fiecare din faptele reținute se vor arăta probele pe baza cărora au fost stabilite, pentru a nu se înțelege că este vorba de simple afirmații sau presupuneri, ci de probe legal administrate în cadrul procesului. Dacă probele sunt contradictorii, trebuie examinate în mod comparativ și motivat de ce au fost reținute unele și înlăturate celelalte. În acest fel judecătorul stabilește adevăratele raporturi dintre părțile aflate în conflict.

Aceste exigențe nu au fost respectate de către instanța de apel care a pronunțat soluția bazându-se pe o prezumție neconvingător motivată, în absența analizei criticilor din apel și a concludenței și pertinenței tuturor probelor administrate în cauză.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte consideră că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., care are ca efect casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel, întrucât aspectele neanalizate pot fi interpretate ca o necercetare a fondului cauzei.

În acest context celelalte critici, încadrate în art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc. civ., nu vor mai putea fi analizate, acestea urmând a fi avute în vedere cu prilejul rejudecării apelului.

În rejudecare, instanța de apel se va preocupa de stabilirea și întinderea dreptului de proprietate al reclamantului în raport de titlul său de proprietate cu privire la suprafața de 3,5 ha teren, urmând a identifica dacă alte persoane au ocupat acest teren, care sunt actele de proprietate ale acestor persoane și succesiunea lor în timp. Se va stabili în concret, în raport de această împrejurare și de toate probele dosarului, dacă suprafața de teren în litigiu, de 5529 mp, a ieșit sau nu din patrimoniul autorului reclamantului, anterior momentului naționalizării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 308A din 14 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - GV