ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3088/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3088/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului, constată

următoarele:

Prin notificarea nr. 898

din 14 februarie 2002, notificatorul M.D. a cerut restituirea în natură a

suprafeței de 7200 mp teren, situat în intravilanul municipiului București,

B-dul Păcii, sector 6, de care părinții săi M.C. și M.G. au fost deposedați în

mod abuziv de stat, invocând incidența Legii nr. 10/2001.

Notificatorul a

susținut că părinții săi au dobândit în proprietate, în baza contractului de

vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 20657 din 23 octombrie 1922, o

suprafață totală de 2,04 ha teren situat la adresa mai sus arătată și că doar pentru

parte din acest teren, anume pentru 9100 mp, s-a reconstituit dreptul de

proprietate în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 18/1991, prin titlul de

proprietate nr. 3203 din 9 august 1993 emis de C.J. Ilfov.

Prin dispoziția nr. 7056

din 28 noiembrie 2006, P.M. București a acordat notificatorului măsuri

reparatorii pentru suprafața de 692,00 mp teren situat în str. Păcii, sector 6

și pentru construcția demolată (art. 2).

Prin aceeași decizie,

P.M. București și-a declinat competența de soluționare a cererii de restituire a

suprafeței de 6.508 mp teren în favoarea C.L.S. București, reținând că este

teren agricol și că regimul său juridic este cel reglementat prin dispozițiile

Legii nr. 18/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 (art. 1).

Prin cererea

înregistrată la data de 21 decembrie 2006, reclamantul M.D. a cerut anularea,

în parte, a dispoziției menționate și obligarea pârâtului P.M. București să îi

restituie în natură suprafața de 6.508 mp teren sau, în subsidiar, în situația

în care nu poate fi retrocedat, acordarea de măsuri reparatorii.

În motivarea cererii

reclamantul a susținut că fosta proprietate a părinților săi a fost preluată de

stat prin expropriere, în baza Decretului nr. 379/1973 și că pârâtul în mod

eronat a reținut că regimul juridic al terenului în suprafață de 6.508 mp ar fi

cel instituit prin dispozițiile Legii nr. 18/1991, deși nu se mai afla în

patrimoniul unei cooperative agricole de producție la data de 1 ianuarie 1990,

cerință impusă de acest act normativ.

Totodată, reclamantul

a susținut că este îndreptățit, în conformitate cu prevederile art. 7, 9 și 20

din Legea nr. 10/2001, la restituirea în natură a terenurilor în suprafață de 4450,30

mp teren, identificate prin expertiză ca având destinația de spațiu verde, 294

mp, de zonă liberă afectată cu construcții ușor demontabile de benzinăria A.,

2043 mp, precum și a terenului împrejmuit în vederea edificării unei biserici,

1652,5 mp, a celui cu destinația de parcare, 460,8 mp și a celui situat între

două blocuri de locuințe, 987,7 mp, întrucât sunt terenuri libere și neafectate

de servituți.

Prin sentința civilă nr.

685 16 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

cererea formulată de reclamant, continuată de moștenitoarea I.E.M., a anulat art.

1 din dispoziție și a dispus restituirea în natură către reclamant a suprafeței

de 886 mp teren, având destinația de zonă liberă, precum și a suprafeței de 2013

mp, aferentă benzinăriei A., astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză

întocmit de ing. D.D.

Prin aceeași sentință

s-a dispus acordarea de despăgubiri reclamantului pentru suprafețele de teren

individualizate de expert și care nu pot fi restituite în natură: 553 mp, parcare;

814 mp, zonă construcții biserică și 1126 mp, spațiu verde și trotuar.

În motivarea

sentinței instanța a reținut că reclamantul are calitatea de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu, preluat de stat

în anul 1973 prin expropriere, adică abuziv, în sensul art. 2 lit. h) din Legea

nr. 10/2001.

Instanța a constatat

că terenul, potrivit expertizei, este situat în intravilanul M. București,

într-o zonă sistematizată din sectorul 6, având categoria curți, grădini, motiv

pentru care face obiect al reglementării prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu

mențiunea că numai parte din acesta poate fi retrocedat în natură, parte

neputând fi restituit întrucât este ocupat cu alei de circulație și spații

verzi, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 18 lit. c) din aceeași lege.

Prin cererea

formulată la data de 3 octombrie 2009, reclamanta I.E.M. a solicitat

completarea sentinței, în sensul obligării pârâtului să îi restituie și

suprafața de 998 mp care are destinația de spațiu verde, situată în str. Șerban

Stan Bogdan, sector 6, identificată în completarea la raportul de expertiză

sau, în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii.

În motivarea cererii

reclamanta a susținut că instanța a omis să se pronunțe și cu privire la

această suprafață de teren care a fost identificată de expert.

Prin sentința civilă nr.

1518 din 22 octombrie 2008, Tribunalul București a respins cererea, ca

neîntemeiată, reținând că părțile nu au propus probe și nu au pus concluzii și

cu privire la cererea de restituire a acestui teren, fiind irelevantă identificarea

sa prin suplimentul de expertiză.

Prin decizia civilă nr.

554 din 5 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul declarat de pârâtul M.B. și a schimbat, în tot, sentința, în

sensul că a respins cererea dedusă judecății.

Prin aceeași decizie,

instanța a respins apelurile declarate de reclamantă împotriva sentințelor nr. 685

din 16 aprilie 2008 și nr. 1518 din 22 octombrie 2008 pronunțate de tribunal.

În motivarea deciziei

instanța a reținut că atât la momentul preluării de stat cât și la momentul

formulării notificării, terenul în litigiu se afla situat în intravilanul M.B.,

motiv pentru care, în mod corect, pârâtul a propus, prin dispoziție, acordarea

de măsuri reparatorii pentru suprafața de 692 mp și construcția demolată,

restituirea în natură a terenului nefiind posibilă dat fiind că este situat

într-o zonă sistematizată a localității, respectiv afectat actualului Bulevard

Iuliu Maniu.

Instanța de apel a

reținut, totodată, că prin Decretul de expropriere nr. 378/1972 statul a

preluat din patrimoniul autorilor reclamantei, M.G. și M.C., numai suprafața de

teren mai sus menționată, de 692 mp (poz. 67 din anexă), nu și terenurile menționate

la poz. 66 din anexă, în suprafață de 12.929 mp, care au fost expropriate din

patrimoniul Cooperativei agricole de producție D., cooperativă în care M.C. s-a

înscris, inclusiv cu suprafața de 0,91 ha teren pentru care i s-a reconstituit dreptul de proprietate prin titlul nr. 3203 din 9 august 1993 emis în

procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991.

În atare condiții,

apreciind că raporturile juridice privitoare la înscrierea terenurilor în

cooperativele agricole de producție cad în sfera de reglementare a Legii nr. 18/1991,

instanța de apel a statuat că este dată situația de excepție prevăzută la art. 8

din Legea nr. 10/2001 cu privire la terenurile prevăzute la poz. 66 din anexa

la decret, în care se includ și cele în litigiu.

Pentru considerentele

expuse, instanța de apel a reținut că nu se poate verifica pretenția de

retrocedare și de despăgubire dedusă judecății de reclamantă în procedura Legii

nr. 10/2001, cu mențiunea că în cadrul prezentei proceduri instanța nu este

abilitată să verifice dacă titlul de proprietate emis în procedura Legii nr. 18/1991

se referă la întreaga suprafață de teren preluată din patrimoniul autorilor

reclamantei.

Pentru aceleași

considerente mai sus arătate, instanța de apel a mai reținut că în mod eronat

prima instanță a dispus anularea art. 1 din dispoziția contestată, dar că

această soluție, în baza principiului neagravării situației unei părți în

propria cale de atac, nu mai poate fi schimbată în defavoarea reclamantei.

Totodată, pentru aceleași

motive, instanța a apreciat ca fiind legală și soluția dată de prima instanță

cu privire la cererea de completare a sentinței formulată de reclamantă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta, invocând incidența art. 304 pct. 7,8 și 9

C. proc. civ.

În motivarea

recursului reclamanta susține că autorii săi, M.G. și M.C. au deținut în

proprietate o suprafață totală de 26.700 mp situată în intravilanul localității

și că din suprafața de 16.300 mp, aflată în evidențele agricole la nivelul

anului 1957, autorilor săi le-a fost emis titlu de proprietate pentru 9100 mp,

restul de aproximativ 7506 mp constituind obiectul cauzei pendinte.

Reclamanta susține,

totodată, că instanța de apel a analizat trunchiat probatoriul administrat în

cauză relativ la întinderea dreptului de proprietate al autorilor săi și la

faptul preluării terenurilor de către stat și, respectiv a interpretat greșit

și aplicat dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001.

În argumentarea

criticii, reclamanta invocă că atâta timp cât instanța a stabilit că terenurile

sunt situate, în mod necontestat, în intravilanul localității, anume în sectorul

6 București, și că au destinația de curți construcții, nu se justifică

constatarea potrivit cu care în cauză ar fi dată situația de excepție prevăzută

de art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, reclamanta

critică interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art. 10 pct. 2 din

H.G. nr. 250/2007, cu mențiunea că atâta timp cât, conform concluziilor

expertizei, suprafață de circa 5438 mp, teren, compusă din mai multe parcele,

inclusiv parcela pentru care a solicitat completarea sentinței, este liberă, se

impunea a-i fi restituită în natură, cu mențiunea că soluția dată de instanța

de apel cu privire la apelul declarat împotriva sentinței nr. 1518 din 22

octombrie 2008 a tribunalului nu este motivată.

Analizând recursul,

Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art.

8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidența prezentei legi

terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau

la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat

prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 și prin Legea nr. 1/2000 pentru

reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor

forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991

și ale Legii nr. 169/1997.

Ca atare, cu excepția

categoriilor de teren prevăzute de dispoziția legală menționată, celelalte

terenuri aflate în intravilanul localităților intră sub incidența procedurilor

prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât domeniul de reglementare al acestei

legi are și caracter de complinire în raport cu celelalte acte normative cu

caracter reparatoriu din domeniul imobiliar, inclusiv din fondul funciar, în

sensul că acoperă acele terenuri din intravilanul localităților care, până la

intrarea în vigoare a legii, 14 februarie 2001, nu au fost restituite integral

persoanelor îndreptățite.

În speța supusă

analizei, instanța de apel a statuat, în fapt, că terenurile a căror retrocedare

o solicită reclamanta sunt situate în intravilanul localității și că au fost

preluate de stat, prin expropriere în baza Decretului nr. 378 din 4 iulie 1973,

din patrimoniul Cooperativei de producție D., cu mențiunea că nu se justifică a

se verifica dacă autorii reclamantei au obținut reconstituirea dreptului de

proprietate asupra lor în baza legilor funciare.

Ca atare, fiind vorba

de terenuri situate în intravilanul localității, ele nu cad, în mod exclusiv,

în sfera de aplicare a legilor funciare, astfel cum eronat a reținut instanța

de apel în justificarea reținerii situației de excepția prevăzută de art. 8 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001.

Totodată, referitor

la regimul juridic al acestor terenuri, instanța nu detaliat argumentele pentru

care a reținut că ar fi întrunite cerințele prevăzute de dispoziția art. 8 alin.

(1) teza a II-a din aceeași lege, ci s-a rezumat să își fundamenteze concluzia

doar pe împrejurarea că aceste terenuri au fost înscrise într-o cooperativă

agricolă de producție, din patrimoniului căreia statul le-a expropriat, fără a

statua cu privire la apărarea reclamantei potrivit cu care anterior preluării

de cooperativă aceste terenuri au fost proprietatea autorilor săi și că ele nu

se mai găseau în patrimoniul cooperativei la data de 1 ianuarie 1990.

Împrejurare de fapt

reținută, anume că terenurile nu au fost expropriate în mod direct din

patrimoniul autorilor reclamantei ci din patrimoniul cooperativei agricole de

producție în care au fost înscrise, nu este suficientă prin ea însăși să

fundamenteze concluzia reținută de instanța de apel, potrivit cu care regimul

lor juridic ar fi cel reglementat prin legile fondului funciar.

Mai întâi că,

terenurile înscrise în cooperativele agricole de producție erau deținute de

aceste forme asociative, potrivit statutului în vigoare la acea dată, în

folosință comună și nu în proprietate.

Apoi, este de

observat că prin dispozițiile Legii nr. 18/1991 s-a instituit posibilitatea

reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea membrilor cooperatori cu

privire la terenurile aduse

sau preluate în orice alt mod în patrimoniul cooperativei

agricole de producție de la cooperatori, terenuri care, ca regulă, se

găseau încă în

patrimoniul acestor cooperative la data de

1 ianuarie 1990 [(art. 8 și 11 alin. (3)].

Referitor la

terenurile expropriate de stat, este de observat că prin dispozițiile Legii nr.

18/1991 s-a reglementat posibilitatea restituirii terenurilor agricole care

și-au păstrat o atare destinație, de teren agricol (art. 39), sens în care s-a impus

întocmirea situației privind terenurile agricole solicitate de categoriile de

persoane prevăzute la art. 39 și balanța fondului funciar pe localitate și pe

fiecare societate comercială și institut sau stațiune de cercetare și producție

agricolă ori regie autonomă cu profil agricol, din raza teritorială fiecărei

localități (art. 40).

În fine, conform

susținerilor reclamantei, pentru terenurile în litigiu autorii săi nu au

obținut nicio reparație în procedura prevăzută de legile fondului funciar, întrucât

aceste acte normative impuneau condiția ca terenurile să se găsească la data de

1 ianuarie 1990 în patrimoniul unei cooperative agricole de producție, condiție

care nu era îndeplinită pentru terenurile în litigiu.

În atare condiții,

cât timp instanțele de fond au statuat că terenurile în litigiu nu mai au

destinația de teren agricol și nu se mai aflau la data de 1 ianuarie 1990 în

patrimoniul unei cooperative agricole de producție ci, dimpotrivă, că au

destinația de teren curți, grădini și sunt situate în intravilanul M.

București, într-o zonă sistematizată, și cât timp nu s-a dovedit că pentru

aceste terenuri reclamanta sau autorii săi au obținut o reparație în cadrul

procedurilor prevăzute de legile funciare, în mod greșit s-a apreciat că ar fi

incidentă situația de excepție prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Așa fiind, pentru

considerentele arătate, care fac inutilă analizarea celorlalte critici formulate

de reclamantă, Înalta Curte, constatând că instanța de apel nu a intrat în

cercetarea fondului, în baza art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 312 alin.

(5) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia și va trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare,

instanța de apel va analiza și celelalte critici formulate de reclamantă prin

recurs, sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta I.E.M. împotriva deciziei nr. 554 din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 mai 2010.