ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9867/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9867/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului civil de față,

reține următoarele:

Prin cererea înregistrata pe

rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 9 noiembrie 2007,

reclamantul S.I.S. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin

Primarul General, Consiliul General al Municipiului București, B.I.C. și M.C.

solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate

nulitatea absolută a Dispoziției Primarului General al Municipiului București

nr. 6215 din 20 iulie 2006, a Protocolului nr. 15671 din 14 august 2006,

eliberat de Consiliul General al Consiliului General al Municipiului București

- Administrația Fondului Imobiliar, a Dispoziției Primarului General al

Municipiului București nr. 6216 din 20 iulie 2006, să oblige pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General să emită dispoziție de restituire în natură a

terenului situat in București, și despăgubiri pentru construcția ce s-a aflat

pe acest teren, pe numele tuturor moștenitorilor, să constate nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 720 din 17 mai 2007, încheiat

între B.I.C. si M.C. pentru terenul liber de construcții în suprafață totală de

740 mp situat în București, și să oblige pârâții la plata cheltuielilor de

judecată.

Reclamatul și-a motivat, în fapt, acțiunea arătând că terenul în litigiu

a aparținut bunicilor săi S.I. și S.S., fiind preluat în mod abuziv de Statul

Roman, constituind, prin urmare, obiect al legii de restituire nr. 10/2001.

Reclamantul a susținut că toți moștenitorii au stabilit să facă demersuri

pentru redobândirea terenului, împuternicindu-l, în acest sens, pe numitul B.I.C.,

iar la finele anului 2006, a aflat ca terenul a fost redobândit și că

dispoziția de restituire a fost emisă doar pe numele pârâtului B.I.C., care a

vândut ulterior terenul pârâtei M.C., nesocotind înțelegerea părților și

refuzând să-i achite reclamantului suma stabilită prin convenție.

La data de 6 decembrie 2007 pârâta M.C. a formulat cerere de chemare în

garanție pentru evicțiune a pârâtului B.I.C., solicitând ca, în cazul admiterii

acțiunii, chematul în garanție să fie obligat la restituirea prețului terenului

și a cheltuielilor de judecata.

Pârâtul B.I.C. a solicitat, prin întâmpinarea formulată, respingerea

cererii, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuala activă, iar

în subsidiar, ca inadmisibilă, ca tardivă și ca neîntemeiată.

La termenul din 4 februarie 2008, tribunalul a unit cu fondul excepția

lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes, a respins ca

neîntemeiate excepțiile necompetenței materiale, inadmisibilitătii și

tardivității formulării acțiunii.

Tribunalul București, secția a

IV

a

civilă, prin sentința civila nr. 750 din 21 aprilie 2007, a respins ca

neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de

interes, a respins ca neîntemeiată acțiunea, a respins ca rămasă fără obiect

cererea de chemare în garanție formulată de pârâta M.C. în contradictoriu cu B.I.C.,

a obligat reclamantul să plătească pârâtului B.I.C. suma de 6500 lei, cu titlu

de cheltuieli de judecată și a respins, ca nefondată, cererea pârâtei M.C.

privind plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî în acest fel, instanța a reținut că prin dispoziția nr. 6215

din 20 iulie 2006 emisa de Primarul General al Municipiului București, in

temeiul Legii nr. 10/2001, a fost restituit în natură către pârâtul B.I.C.

terenul în suprafață de 740 mp situat în București, ca urmare a notificării

formulate de către acesta sub nr. 1570/2001.

Prin dispoziția nr. 6216 din 20 iulie 2006 au fost propuse măsuri

reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată, constatându-se că

imobilul în litigiu a fost preluat de stat în vederea demolării prin H.G. nr. 556

din 17 mai 1990, de la S.E., S.C., S.V. și B.E. De pe urma acestora au rămas

mai mulți moștenitori cu vocație la primirea măsurilor reparatorii, printre

care și reclamantul, însă numai pârâtul B.I.C. a formulat notificare.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 720 din 17 mai

2007, terenul a fost înstrăinat către pârâta M.C.

Din probe, instanța de fond a

reținut că pârâtul B.I.C. a acționat în nume propriu atunci când a formulat

notificarea în baza Legii nr. 10/2001, dar că au existat discuții cu privire la

teren, cu alți moștenitori anterior și ulterior formulării notificării.

Existenta acestor discuții nu a condus însă instanța la anularea

dispozițiilor și a actului juridic subsecvent, urmând ca raporturile juridice

dintre părți să se rezolve, eventual, pe tărâmul răspunderii pentru

neexecutarea contractului de mandat.

Î

mpotriva sentinței au declarat apel reclamantul S.I.S., pârâtul B.I.C.

și pârâta M.C.

Curtea de Apel a reținut că declarația de apel a reclamantului a fost

semnată de avocatul său M.A.

La data de 14 noiembrie 2008 reclamantul a depus la dosar o cerere prin

care aduce la cunoștința instanței faptul că nu este de acord cu apelul

declarat de avocatul ales și că solicită ca acesta să fie socotit neavenit,

fiind formulat de o persoană fără calitate.

Pârâtul B.I.C. nu și-a motivat apelul.

Pârâta M.C. a criticat sentința pentru că i-a fost respinsă cererea de

acordare a cheltuielilor de judecata, deși reclamantul a căzut în pretenții,

iar dovada cheltuielilor efectuate a fost depusă la dosar odată cu notele

scrise, anterior pronunțării.

Curtea de Apel București, secția a

IV

a civilă, prin decizia civilă

nr. 925 din 9 decembrie 2008 a anulat, pentru lipsa calității de reprezentant,

apelul declarat de reclamantul S.I.S., a respins, ca nefondat, apelul formulat

de pârâtul B.I.C., a admis apelul declarat de pârâta M.C., în sensul că, a

schimbat în parte sentința apelată și a obligat pe reclamant la plata sumei de

7000 lei cheltuieli de judecată către pârâta M.C., a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel Curtea a reținut, cu privire la apelul

reclamantului S.I.S., că potrivit dispozițiilor art. 69 alin. (2) C. proc. civ.

apărătorul reclamantului, avocatul M.A., cu mandat de reprezentare a acestuia

în primă instanță, putea să declare apel, însă prin declarația din 14 noiembrie

2008 reclamantul și-a retras mandatul acordat apărătorului său, astfel încât

instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 161 C. proc. civ.

Cu privire la apelul pârâtului B.I.C., instanța de apel a confirmat

soluția primei instanțe, reținând că din probatoriul administrat rezultă că a

existat o înțelegere verbală între părți cu privire la efectuarea demersurilor

necesare restituirii în natură a imobilului și, ulterior, vânzarea acestuia, cu

consecința împărțirii prețului între moștenitori.

Curtea a apreciat că față de această situație de fapt, reținută corect

de prima instanță, nu se poate proceda la constatarea nulității celor două

dispoziții de restituire și a actului de înstrăinare subsecvent, câtă vreme nu

s-a dovedit nici încălcarea unei dispoziții legale imperative și nici incidența

vreuneia dintre cauzele de nulitate reglementate expres de dispoz. art. 948-949

C. civ.

Cu privire la apelul pârâtei M.C.,

Curtea a reținut incidente dispozițiile art. 274

alin. (1) C. proc. civ.,

faptul că partea a depus anterior pronunțării

dovezile privind achitarea onorariului de avocat prin serviciul registratură la

data de 17 aprilie 2008 precum și că nu îi este imputabilă împrejurarea că

aceste acte au ajuns în posesia judecătorului fondului, ulterior pronunțării

sentinței, respectiv în data de 22 aprilie 2007.

Î

mpotriva deciziei a declarat recurs pârâtul B.I.C. care a adus acesteia,

în esență, următoarele critici:

-

instanțele de fond au calificat greșit acțiunea reclamantului ca fiind o

contestare a dispoziției unității administrative, emisă în temeiul Legii nr.

10/2001, întrucât acesta nu are calitatea de persoană îndreptățită în înțelesul

acestui act normativ și nu a formulat notificare, încălcând astfel dispozițiile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 4.7 din Normele de aplicare unitară

a acestei legi;

- instanțele judecând cauza drept

o contestație la dispoziția, prin care s-a rezolvat notificarea cu privire la

imobilul în litigiu, pentru care atât reclamantul cât și recurentul au emis

pretenții, a procedat eronat la administrarea de probe și Ie-a interpretat apoi

greșit, reținând preexistenta unui mandat acordat de către reclamant

pârâtului-recurent, precum și a unei înțelegeri între ei, în calitate de

moștenitori ai proprietarilor, în ceea ce privește soarta imobilului ce se dorea

a fi restituit, chestiuni ce excedau cadrului procesual, astfel cum acesta a

fost configurat de către reclamant, încălcându-se astfel

dispoz. art. 129

C. proc. civ.;

-

pe fond, nu a existat niciun mandat dat de către reclamant, nu a existat

o convenție a părților cu privire la imobilul în litigiu și nu se poate vorbi

de o imposibilitate de a constitui un înscris cu privire la mandat sau la

înțelegerea părților.

Î

n drept, recurentul a invocat motivul de casare dispus prin art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Analizând recursul în limita susținerilor recurentului, care fac

posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că acesta

este fondat, urmând a fi admis, în limita și pentru considerentele ce urmează:

Potrivit dispoz. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 decizia sau,

după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de

restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită

la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul

unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea

notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Așa cum rezultă din textul de lege anterior menționat are calitatea de a

contesta dispoziția unității administrative sau a entității care a soluționat

notificarea numai persoana îndreptățită, care a formulat notificare în

condițiile legii.

Or, atât timp cât persoana care

se pretinde îndreptățită nu a inițiat demersul administrativ nu are la

îndemână, sub forma contestației actului administrativ, demersul judecătoresc.

Aceasta însă, în contextul limitat la condițiile impuse de Legea nr.

10/2001 și nu din perspectiva liberului acces la justiție, garantat de legea

fundamentală.

Așa cum rezultă din datele de fapt ale speței reclamantul S.I.S. a

formulat cererea de chemare în judecată a pârâților în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, arătând că justifică un interes în valorificarea foloaselor

bunului revendicat în calitate de comoștenitor alături de unica persoană care a

formulat notificarea, respectiv recurentul B.I.C.

Potrivit dispozițiilor art. 129

pct. 5 judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale,

pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza

stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării

unei hotărâri temeinice și legale, rolul activ al instanței limitându-se la

cadrul procesual care a învestit instanța și neputând exceda acestuia.

Î

n acest context al analizei, Înalta Curte reține că prima instanță

respectând principiul disponibilității care guvernează procesul civil, prin

încheierea din data de 4 februarie 2008 (fila 92 dosar tribunal) a soluționat

excepția necompetenței materiale a tribunalului în soluționarea acțiunii,

reținând că, în mod expres, reclamantul a arătat că cererea sa are natura

juridică a unei contestații formulate împotriva unei dispoziții emise în

temeiul Legii nr. 10/2001 de către Primarul General al Municipiului București.

Prin dispoz. art. 3 alin. (1) pct. a) din Legea nr. 10/2001 se arată că

sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii, constând

în restituirea în natură sau prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai

imobilelor la data preluării abuzive a acestora precum și, în condițiile art. 4

alin. (2) moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice

îndreptățite.

Alin. (4) al art. 4 din același act normativ stabilește că de cotele

moștenitorilor legali sau testamentari, care nu au urmat procedura

administrativă prevăzută la capitolul III al legii, profită ceilalți

moștenitori ai persoanei îndreptățite, care au depus în termen cererea de

restituire.

Așa fiind, cum nicio parte nu a criticat calificarea dată prezentului

litigiu, menținută de instanța de apel față de cele ce preced, urmează a se

reține că instanțele de fond au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale

menționate, fără a avea în vedere că, în speța supusă analizei, reclamantul S.I.S.

nu are legitimare procesuală activă, nefiind autor al notificării formulate în

temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu.

Î

n acest context al analizei se reține că prioritară în analizarea

cererii deduse judecății era soluționarea excepției lipsei calității procesuale

active a reclamantului, invocată în apărare de către recurentul-pârât B.I.C.,

soluționarea excepției lipsei de interes fiind subsecventă acesteia.

Calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între

persoana reclamantului și persoana care este titularul al dreptului în raportul

juridic dedus judecății.

Așa încât, instanța este obligată să verifice calitatea procesuală

activă, întrucât raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât

între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus

judecății.

Astfel, este adevărat ca art. 4

alin. (3) din lege, dispune ca succesibilii care, după data de 6 martie 1945,

nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept in termenul de acceptare a

succesiunii, pentru bunurile care fac obiectul legii.

Ceea ce dă însă valoare de acceptare a succesiunii este doar cererea de

restituire a unuia din bunurile ce fac obiectul de aplicare al legii, formulata

in nume propriu de cel ce se consideră persoană îndreptățită.

Că aceasta a fost intenția legiuitorului rezulta cu atât mai pregnant

din dispozițiile alin. (4) ale aceluiași articol, potrivit cărora, de cotele

moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzuta la

Capitolul III al legii, profita ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite,

care au depus în termen cererea de restituire.

Ca atare, instanța de control judiciar avea a se pronunța prioritar

asupra lipsei calității procesuale active a reclamatului în prezenta cauza ce

are ca obiect contestația formulată împotriva unei dispoziții emise in

soluționarea notificării formulate în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001,

de către altă persoană decât reclamantul, respectiv recurentul B.I.C.

Faptul că a existat sau nu o

înțelegere între moștenitori cu privire la imobilul în litigiu, că a existat

sau nu un mandat de reprezentare acordat de către reclamant recurentului B. nu

poate constitui obiect al cercetării judecătorești în acest cadru procesual,

astfel cum a fost instituit de către reclamant, respectiv al unei contestații

împotriva dispoziției administrative de soluționare a notificări în temeiul

Legii nr. 10/2001, această chestiune putându-se dezbate pe tărâmul altor

instituții de drept.

Se reține apoi că reclamantul

este un terț în raport de relațiile juridice născute între persoana

îndreptățită ce a formulat notificarea respectiv B.I.C. și unitatea notificată,

care de altfel, a și rezolvat pozitiv această notificare.

Din această perspectivă, nu se poate admite o astfel de acțiune,

deoarece reclamantul nu are calitatea de a contesta întrucât nu se încadrează

în dispoz. art. 3 alin. (1) lit. a) sau art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

care definesc cine sunt persoanele îndreptățite.

Din altă perspectivă, se poate contesta dispoziția unității administrative,

potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dacă aceasta a respins

notificarea sau a refuzat să o rezolve, situație care nu se regăsește în speță.

Totodată se reține că potrivit

dispoz. art. 25

alin.

(4) din Legea nr. 10/2001, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a

imobilului are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu

executoriu pentru punerea în posesie.

Intervenția judecătorului care trebuie să aprecieze validitatea actului

și să constate încălcarea unei dispoziții legale imperative sau prohibitive,

deci cauza ineficacității actului și declararea nulității acestuia, poate opera

doar într-o acțiune de drept comun și nu în procedura de restituire a

proprietăților instituită prin Legea nr. 10/2001, care conține dispoziții cu

privire la nulitatea actelor juridice de înstrăinare ale imobilului doar pentru

situațiile limitativ prevăzute de dispoz. art. 45.

Pentru toate aceste considerente, se va admite recursul formulat de

pârâtul B.I.C. și, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va modificată

decizia recurată, în sensul că, se va admite excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantului S.I.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâtul B.I.C. împotriva deciziei nr. 925 din 9 decembrie 2008 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a

IV

a civilă.

Modifică în parte decizia atacată, în sensul că, admite apelul declarat

de pârâtul B.I.C. împotriva sentinței civile nr. 750 din 21 aprilie 2008 a

Tribunalului București, secția a

IV

a civilă, pe care o schimbă în parte, în

sensul că, admite excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului S.I.S.

Respinge contestația

reclamantului ca fiind formulată de o persoană fără calitate.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 decembrie 2009.