ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 261/RC/2016

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1.066 din 23 septembrie 2015 pronunțată de către Judecătoria Oradea, în temeiul art. 5 C. pen. instanța a constatat ca fiind lege penală mai favorabilă cu privire la inculpatul A. Codul penal din 1969. În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare sub aspectul comiterii infracțiunii de lovire sau alte violențe prev. de art. 180 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 71 C. pen. din 1969 raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969 a interzis ca pedeapsă accesorie dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. l-a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare sub aspectul comiterii infracțiunii de tulburare a ordinii și liniștii publice prev. de art. 321 alin. (2) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 71 C. pen. din 1969 raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969 a interzis ca pedeapsă accesorie dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare sub aspectul comiterii infracțiunii de distrugere prev. de art. 217 alin. (1) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 71 C. pen. din 1969 raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969 a interzis ca pedeapsă accesorie dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

În temeiul art. 33 rap. la art. 34 lit. b) C. pen. din 1969 a contopit pedepsele de 1 an și 6 luni închisoare, 2 ani închisoare și 2 luni închisoare și a aplicat pedeapsa cea mai grea urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 71 C. pen. din 1969 raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969 a interzis ca pedeapsă accesorie dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

În temeiul art. 86

1

C. pen. a suspendat executarea sub supraveghere a pedepsei de 2 ani închisoare pe un termen de încercare de 5 ani stabilit potrivit art. 86

2

C. pen. din 1969.

În temeiul art. 86

3

C. pen. 1969 pe durata termenului de încercare condamnatul este obligat: să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la Serviciul de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor; să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență; să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969 a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.

În temeiul art. 118 lit. b) C. pen. din 1969 a confiscat de la inculpatul A. sprayul gaze iritant lacrimogene, 40 ml, folosit, aflat la Camera de Corpuri Delicte cu Dovada nr. AB nr. x.

În temeiul art. 19 și 25 C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ. a admis în parte acțiunea civilă formulată de persoana vătămată B. și în consecință a obligat inculpatul A. la plata sumei de 330 RON reprezentând valoarea tricoului și de asemenea a obligat, în solidar, inculpații A. și C. la plata sumei de 389 RON reprezentând daune materiale și a sumei de 2.000 RON reprezentând daune morale.

În temeiul art. 19 și 25 C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ. a admis în parte acțiunea civilă formulată de persoana vătămată A. și în consecință a obligat inculpatul D. la plata sumei de 3.000 RON reprezentând daune morale către partea civilă A.

În temeiul art. 19 rap. la art. 1357 C. civ. a admis acțiunea civilă formulată de Spitalul Clinic Municipal Oradea și a obligat pe inculpatul D. la plata sumei de 435,07 RON în favoarea Spitalului Clinic Municipal Oradea (297,18 RON reprezentând contravaloarea îngrijirilor medicale acordate numitului A., 93,49 RON dobânzi de întârziere, și 44,40 RON penalități de întârziere) și la plata în continuare a penalităților/dobânzilor de întârziere calculate de la data de 17 martie 2015.

Prin aceeași sentință au fost condamnați și inculpații D. și C.

În temeiul art. 274 alin. (2) C. proc. pen. a obligat pe fiecare inculpat la plata sumei de 800 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

În temeiul art. 276 C. proc. pen. a obligat, în solidar, inculpații A. și C. la plata sumei de 1.200 RON cheltuieli judiciare în favoarea persoanei vătămate B.

Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri inculpații, printre care și inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 33/A/2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/271/2014, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 1.066 din 23 septembrie 2015 a Judecătoriei Oradea, care a fost desființată în parte, în sensul că, a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare aplicată inculpatului A. de către instanța de fond în pedepsele componente de 1 an și 6 luni închisoare, 2 ani închisoare și 2 luni închisoare.

S-au înlăturat dispozițiile instanței de fond de condamnare a inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunilor de lovire sau alte violențe prev. de art. 180 alin. (2) C. pen. din 1969 și de distrugere prev. de art. 217 alin. (1) C. pen. din 1969 și de aplicare a pedepselor accesorii pentru aceste infracțiuni.

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 lit. g) C. proc. pen., cu aplicarea art. 132 alin. (1), (2) C. pen. din 1969, a încetat procesul penal pornit la plângerea prealabilă a persoanei vătămate B. față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunilor de lovire sau alte violențe prev. de art. 180 alin. (2) C. pen. din 1969 și de distrugere prev. de art. 217 alin. (1) C. pen. din 1969, ca urmare a împăcării.

În temeiul art. 86

1

C. pen. din 1969 a fost suspendată sub supraveghere executarea pedepsei de 2 ani închisoare aplicate inculpatului A. de instanța de fond pentru infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștii publice prev. de art. 321 alin. (2) C. pen. 1969, pe un termen de încercare de 5 ani stabilit potrivit art. 86

2

C. pen. 1969.

În temeiul art. 86

3

C. pen. 1969 pe durata termenului de încercare condamnatul a fost obligat: să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la Serviciul de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor; să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență; să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă.

Totodată, în baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 lit. g) C. proc. pen., cu aplicarea art. 132 alin. (1), (2) C. pen. din 1969, a încetat procesul penal pornit la plângerea prealabilă a persoanei vătămate A. față de inculpatul D. pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe prev. de art. 180 alin. (2) C. pen. 1969, ca urmare a împăcării.

S-au înlăturat dispozițiile instanței de fond vizând latura civilă a cauzei și în baza art. 25 C. proc. pen. raportat la art. 132 C. pen. din 1969, s-au stins acțiunile civile ale părților civile D. și A.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen. a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă a părții civile Spitalul Clinic Municipal Oradea și s-au înlăturat dispozițiile instanței de fond vizând cheltuielile judiciare.

Totodată, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu contravin deciziei din apel.

Împotriva deciziei instanței de apel, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 9 martie 2016, în termenul prev. de art. 435 C. proc. pen.

Cererea de recurs în casație a fost întemeiată pe cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., iar, în motivare, apărarea, în esență, a arătat că infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice nu mai este prevăzută sub această formă în noul C. pen., fiind reglementate infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștii publice prevăzută la art. 371 și infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri prevăzut la art. 375.

În opinia apărării, din lecturarea textelor de lege menționate, conținutul constitutiv al infracțiunii din vechea reglementare nu este preluat în noua reglementare, invocând, în acest sens și prevederile art. 4 C. pen., potrivit cărora legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.

Totodată, deși în conținutul motivelor de recurs în casație se susține că, într-adevăr, nu se poate vorbi de o dezincriminare a infracțiunii de tulburare a ordinii și liniștii publice în contextul în care această infracțiune se regăsește în noul C. pen. la art. 371, apărarea a arătat că, în această situație se impune schimbarea încadrării juridice a faptei și tragerea la răspundere penală a inculpatului numai cu privire la infracțiunea care își regăsește conținutul în actuala legislație.

Astfel, apărarea a arătat că: "practic, vechiul text al art. 321 nu mai este aplicabil, cu toate că tulburarea ordinii și liniștii publice a fost prevăzută în noul cod la art. 371, întrucât infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri a fost total dezincriminată, aceasta nu-și mai regăsește conținutul în nici o reglementare actuală."

Concluzionând, prin cererea de recurs în casație, apărarea a solicitat, admiterea recursului în casație, urmând a se constata că infracțiunea prev. de art. 321 C. pen. anterior pentru care a fost condamnat inculpatul A. a fost dezincriminată, motiv pentru care, condamnarea pentru această faptă nu mai este posibilă, întrucât fapta nu mai este prevăzută de legea penală.

După îndeplinirea procedurii prevăzute de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 6 aprilie 2016, când, s-a stabilit termen în vederea examinării admisibilității cererii, potrivit art. 440 C. proc. pen., la data de 27 mai 2016, precum și întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Prin raportul întocmit în cauză asupra recursului în casație formulat de inculpat, s-a concluzionat că cererea de recurs în casație a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen. și îndeplinește cerințele prev. de art. 434, 436 alin. (1) lit. b), precum și pe cele prev. de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) și d) C. proc. pen.

Cu prilejul examinării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație cu care a fost învestită, prin Încheierea nr. 196/RC din 27 mai 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent, pentru judecarea pe fond a recursului în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/1/2016, fiind stabilit termen pentru soluționare la data de 24 iunie 2016, ocazie cu care, apărătorul ales al recurentului inculpat A. a solicitat, în esență, admiterea recursului în casație declarat împotriva Deciziei penale nr. 33/A din 27 ianuarie 2016 a Curții de Apel Oradea, arătând că este incident cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., pentru argumentele redate, pe larg, în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor de recurs în casație așa cum au fost formulate de inculpatul A., Înalta Curte reamintește următoarele aspecte:

Recursul în casație, în reglementarea noului C. proc. pen., în vigoare începând cu 1 februarie 2014, este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției, în privința asigurării celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție.

În acest context, noua legislație procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, și anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casație", exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Așa cum reiese chiar din Expunerea de motive la Proiectul noului C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac, exercitată doar în cazuri excepționale și numai pentru motive de nelegalitate.

Recursul în casație urmărește asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii țări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluționare este numai în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Sunt prevăzute expres hotărârile ce pot fi atacate pe calea recursului în casație, precum și cele care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac.

Mai mult, chiar și anterior noului C. proc. pen., odată cu apariția Legii nr. 2/2013 au fost operate mai multe modificări în materia recursului, prin eliminarea unor cazuri de casare, această lege propunându-și încă de la acea vreme, pe de o parte, asigurarea rolului Înaltei Curți de Casație și Justiție de unificare a practicii judiciare și transformarea acesteia într-o veritabilă instanță de casație, și, pe de altă parte, o introducere anticipată a filozofiei noului C. proc. pen. în care recursul în casație devine o cale de atac extraordinară de atac, numai în drept.

Așadar, această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Cazurile în care se poate exercita recursul în casație vizează exclusiv legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

În cauză, recurentul inculpat A. a formulat recurs în casație, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În concret, criticile recurentului inculpat vizează greșita condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare a ordinii și liniștii publice prev. de art. 321 alin. (2) C. pen. anterior, în argumentare, susținându-se că, infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, pentru care inculpatul a fost condamnat, nu mai este prevăzută sub această formă în noul C. pen., că infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștii publice se regăsește în noul C. pen. la art. 371, însă în condițiile în care art. 321 C. pen. anterior nu mai este aplicabil întrucât infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri a fost dezincriminată, se impune schimbarea încadrării juridice a faptei și tragerea la răspundere penală a inculpatului numai cu privire la infracțiunea care își regăsește conținutul în actuala legislație.

Astfel, în temeiul cazului de casare invocat, s-a susținut faptul că infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, prev. de art. 321 C. pen. anterior, a fost dezincriminată prin intrarea în vigoare a noului C. pen., prin noua reglementare fiind modificat în totalitate conținutul constitutiv al infracțiunii.

Potrivit art. 321 alin. (2) C. pen. anterior, constituie infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștii publice fapta persoanei care, în public, săvârșește acte sau gesturi, proferează cuvinte ori expresii, sau se dedă la orice alte manifestări prin care se s-au tulburat grav liniștea și ordinea publică este infracțiune.

Conform art. 371 C. pen. în vigoare, constituie infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștii publice fapta persoanei care, în public, prin violențe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin amenințări sau atingeri grave aduse demnității persoanelor, tulbură ordinea și liniștea publică.

Art. 375 C. pen. reglementează "fapta persoanei care, în public, expune sau distribuie fără drept imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală, alta decât cea la care se referă art. 374, ori săvârșește acte de exhibiționism sau alte acte sexuale explicite".

Așadar, în noul C. pen., art. 375 incriminează infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri, iar art. 371 incriminează infracțiunea de tulburarea ordinii și liniștii publice, astfel încât nu se poate susține că infracțiunea prev. de art. 321 C. pen. anterior a fost abrogată.

Prin urmare, analizând motivele de recurs în casație așa cum au fost formulate de inculpatul A., întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în concret, criticile aduse hotărârii recurate nu pot fi analizate prin prisma cazului de casare invocat sau a vreunui alt caz de casare.

În esență, se poate concluziona că recurentul inculpat critică faptul că, în aplicarea legii penale mai favorabile, instanțele de fond și apel au considerat că este mai favorabilă legea penală veche, deși în opinia apărării, trebuia schimbată încadrarea juridică a faptei și să se facă "tragerea la răspundere penală a inculpatului numai cu privire la infracțiunea care își regăsește conținutul în actuala legislație", critici care în mod evident nu constituie motive de casație.

Însă încadrarea juridică dată faptelor sau aprecierea legii penale mai favorabile ori schimbarea încadrării juridice nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare.

Prin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte subliniază că sintagma "nu este prevăzută de legea penală" privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, în determinarea legii penale mai favorabile și alegerea acesteia dintre legile succesive, ca urmare a intrării în vigoare, la 1 februarie 2014 a noului C. pen., atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au constatat că infracțiunile, așa cum au fost reținute în sarcina inculpatului A. nu au fost dezincriminate, și, făcându-se o corectă încadrare a faptelor, instanța de apel reținând, totodată, faptul că în cursul judecății în apel a fost depusă la dosarul cauzei o declarație notarială autentificată, intervenind împăcarea părților pentru infracțiunile de lovire sau alte violențe și de distrugere, a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împăcării părților în ceea ce privește aceste infracțiuni și, de asemenea, a dispus condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștii publice, în raportul cu modul de aplicare a legii penale mai favorabile, în mod global, așa cum a statuat Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014.

Pe de altă parte, contrar susținerilor apărării, situația de fapt reținută în cauză și probele dosarului dovedesc că faptele inculpatului A., astfel cum au fost descrise de către instanța de apel, petrecute în data de 5 septembrie 2012, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de tulburare a ordinii și liniștii publice prev. de art. 321 alin. (2) C. pen. anterior, având corespondent, potrivit legii noi, în infracțiunea de tulburarea ordinii și liniștii publice prevăzută de art. 371 C. pen.

Prin urmare, nefiind vorba în cauză de o dezincriminare a faptelor pentru care recurentul inculpat A. a fost condamnat, rezultă că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului sunt neîntemeiate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 33/A din 27 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/271/2014.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 33/A din 27 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/271/2014.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 80 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 iunie 2016.

Procesat de GGC - N