ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 873/2016

Decizia nr.

873/2016

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, ulterior precizată, înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă, sub nr. x/100/2010, reclamanții A. și B.au chemat în judecată pe pârâții C., D. și E., solicitând a se dispune:

- nulitatea contractului încheiat între părți și a celor 3 anexe pe motive de fraudă, obligația fiind fondată pe cauză ilicită și falsă, nefiind întrunite cerințele imperative ale dispozițiilor legale invocate la pct. 1 din acțiunea promovată;

- nulitatea contractului autentificat și sub aspectul încheierii autentificării cu încălcarea dispozițiilor legale imperative și cu caracter absolut prevăzute de Legea nr. 36/1995, modificată și completată, cu încălcarea Regulamentului de aplicare a legii, fără identificarea părților, starea civilă, cât și a proprietăților ce fac obiectul contractului;

- nulitatea garanției ipotecare instituite prin contract și asupra bunurilor imobiliare aflate în indiviziune cu soția B. coproprietară, cu încălcarea dispozițiilor art. 30 și art. 35 C. fam., fiind căsătoriți din anul 1999 iulie 03, conform cununiei religioase, apoi oficializate în Suedia în anul 2001;

- înscrierea în fals a celor 3 anexe acte sub semnătură privată și anularea lor declarațiile din anexe ca fiind mincinoase.

Prin sentința civilă nr. 125 din 25 ianuarie 2012, Tribunalul Maramureș, secția I civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B., invocată de pârâți.

A fost respinsă acțiunea reclamantului A. împotriva pârâților.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a motivat următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B., invocată de pârâți, aceasta a fost admisă, reținându-se că proprietar tabular al imobilului înscris în C.F. Baia Sprie, este reclamantul A., imobil pe care l-a dobândit în anul 1996 prin cumpărare, dată la care nu era căsătorit, căsătoria intervenind la data de 2 iunie 2001, deci după cumpărarea imobilului, sens în care instanța a apreciat că reclamanta B. nu este proprietar asupra imobilului și nu este parte în contractele care fac obiectul litigiului.

Pe fondul cauzei a reținut că la data de 13 decembrie 2007 s-a încheiat între părți „Contractul de împrumut cu garanție imobiliară, autentificat din 13 decembrie 2007 de B.N.P. F.

Conform acestui contract, pârâții E., D. și C. au dat reclamantului A., cu titlu de împrumut suma de 120.000 euro, stabilindu-i-se ca termen pentru restituirea împrumutului data de 13 decembrie 2008, împrumutul fiind garantat cu imobilul înscris în C.F. Baia Sprie, constând în teren în suprafață de 4.480 mp și construcții casă P+1, anexă gospodărească. Tot în aceeași zi, 13 decembrie 2007, s-au încheiat de către aceleași părți 3 anexe la contractul de împrumut cu garanție imobiliară.

Prima anexă, încheiată în forma unui act sub semnătură privată între reclamant și pârâtul C., are ca obiect un împrumut de 20.000 euro și alta suma de 10.000 euro, în total 30.000 euro, pe care reclamantul recunoaște că i-a primit de la pârât.

Al doilea act anexă, încheiat tot sub forma unui act sub semnătură privată, are ca obiect un împrumut prin care reclamantul primește de la pârâta D. suma totală de 30.000 euro, 20.000 euro prin virament bancar și 10.000 euro în numerar.

Cel de-al treilea act anexă, încheiat tot în forma actului sub semnătură privată are ca obiect un împrumut prin care reclamantul primește de la pârâta E. suma de 40.000 euro, echivalentul în lei a sumei de 141.040 lei și suma de 20.000 euro, echivalentul în lei a sumei de 70.520 lei.

Din toate sumele consemnate în actele mai sus enunțate, reclamantul a recunoscut că a primit doar suma consemnată în actul încheiat cu pârâta E., respectiv echivalentul a 60.000 euro, despre toate celelalte sume de bani a susținut că nu le-ar fi primit niciodată.

În urma renegocierii, la data de 13 decembrie 2007 toate părțile s-au prezentat în fața notarul public unde reclamantul a completat o cerere scrisă și a semnat-o prin care a solicitat legalizarea unui contract de împrumut pentru suma de 120.000 euro cu termen de restituire 13 decembrie 2008, cu garanție ipotecară de rangul 1 asupra imobilului înscris în C.F. Baia Sprie. Așa cum a recunoscut și reclamantul, toate actele, inclusiv contractul în litigiu le-a semnat, necontestându-se semnăturile de pe aceste acte, astfel că, în cauză nu au fost reținute susținerile reclamantului că ar fi aplicabile dispozițiile art. 178, 179 C. proc. civ., atâta timp cât scrisul și semnăturile îi aparțin.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 1463/A/2015 din 25 iunie 2015 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanții A. și B.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că în cauză reclamanții nu au reușit să facă în mod convingător și, deci, util dovada faptului că actul de împrumut cu garanție imobiliară a fost dublat de un altul care să reflecte oferirea de către reclamantul A., prin vânzare și în scopul edificării de construcții de către pârâtul C., a suprafeței de 3000 mp teren, urmată de distribuirea ulterioară între cocontractanți a profitului obținut din vânzarea către terți a construcțiilor ce trebuiau edificate.

S-a reținut, în ceea ce privește contractul de împrumut în litigiu, faptul că s-a preferat întocmirea lui conform legii, pentru a se obține efectele de garanție atrase de instituirea unui drept de ipotecă în favoarea pârâților, ceea ce arată că, în această situație, părțile au apreciat că este prudent a respecta rigorile legii privitoare la încheierea unui astfel de contract, nemărginindu-se la a avea o simplă încredere una în cealaltă.

De asemenea, chiar în

cuprinsul contractului de împrumut reclamantul recunoaște că a primit de la împrumutători întreaga sumă, anume 120.000 euro, această recunoaștere având valoarea unei mărturisiri pure și simple, făcută în formă scrisă, pentru a cărei răsturnare era necesară administrarea de probe clare și convingătoare.

Referitor la așa-numitele anexe la contractul de împrumut, încheiate sub semnătură privată, instanța a apreciat că se confirmă susținerile părților potrivit cărora, acestea au fost întocmite anterior încheierii în fața notarului a contractului de împrumut cu garanție imobiliară, excepție făcând completările olografe privitoare la indicarea numărului de autentificare a contractului de împrumut, acestea neputând fi decât ulterioare.

A mai reținut instanța, în ceea ce o privește pe pârâta E., că reclamantul însuși a recunoscut că aceasta i-a remis suma de 60.000 euro, din care echivalentul în lei al sumei de 40.000 euro prin virament bancar, în datele de 13 și 18 decembrie 2007.

Totodată s-a reținut, cu privire la ceilalți doi pârâți, că în anexele întocmite se face vorbire despre plata de către fiecare dintre acești pârâți a sumelor de 20.000 euro prin virament bancar și de 10.000 euro în numerar, aspect asupra căruia instanța de apel a constatat că nu s-a făcut dovada că plata sumei totale de 40.000 euro, câte 20.000 euro fiecare, s-ar fi făcut, într-adevăr, prin virament bancar, însă sub acest aspect se apreciază a fi credibilă afirmația pârâtei D., potrivit căreia, ulterior întocmirii anexelor părțile au convenit să facă plata în mod direct, deci nu prin virament bancar.

Față de această situație, instanța de apel a reținut că în mod corect

a considerat prima instanță că reclamanții nu au făcut dovada existenței unor cauze de nulitate a contractului de împrumut cu garanție imobiliară, căci ilicitul cauzei ori vicierea consimțământului reclamantului la încheierea contractului trebuiau și ele dovedite, iar nu doar afirmate.

Având în vedere că între părți s-au purtat, cu mai multe zile înaintea autentificării

contractului de împrumut, discuții și au existat corespondențe prin poșta electronică privitoare la obiectul, condițiile și clauzele contractului de împrumut, în cauză nu se poate vorbi despre necunoașterea de către reclamant a actului juridic pe care urma să îl încheie și a consecințelor acestuia. În acest context se reține faptul că reclamantul însuși a recunoscut, la interogatoriu, că a citit înainte de semnare inclusiv contractul autentic încheiat la 13 decembrie 2007, aspect ce conduce la ideea că toate părțile, inclusiv reclamantul, și-au asumat în mod liber și conștient actul juridic încheiat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, recurenții-reclamanți B.și A. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, î

n principal să se constate nulitatea totală a contractului de împrumut cu garanție imobiliară autentificat din 13 decembrie 2007, iar în subsidiar, să se constate nulitatea parțială a contractului de împrumut cu garanție imobiliară autentificat din 13 decembrie 2007, respectiv în limita sumei de 60.000 euro, cu cheltuieli de judecată constând în taxe judiciare și onorarii avocațiale.

În argumentarea memoriului de recurs, recurentul consideră că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii,

aspectele de nelegalitate ale hotărârii atacate vizează încălcarea de către instanța de apel a unor reguli clar statornicite de interpretare a convențiilor și a raporturilor juridice, art. 983 C. civ. de la 1864, reținerea unor elemente ale stării de fapt care nu sunt dovedite cu probe, așadar despre reținerea unor fapte fără probe - aspect care ține de nelegalitatea hotărârii, iar nu de netemeinicia acesteia și nu în ultimul rând despre aplicarea greșită a legii raporturilor dovedite dintre părți, cu referire la aplicarea greșită a regimului juridic al contractului de împrumut.

Astfel,

în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (5)

C. proc. civ.,

„judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale”, și de asemenea, potrivit art. 983 C. civ. de la 1864, „când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă”.

În acest context, recurentul susține că instanța de apel a nesocotit aceste prevederi legale care trasează două coordonate de care trebuia să țină cont cu ocazia pronunțării hotărârii judecătorești, și anume că judecătorii trebuie să manifeste un interes sporit pentru aflarea adevărului în cauză, să stabilească în mod corect faptele, pe baza probelor de la dosar și să aplice în mod corect legea raporturilor pe care le-au stabilit ca având loc între părți, precum și interpretarea raporturilor dintre părți în sensul că atunci când există îndoială interpretarea se face în favoarea debitorului, a celui care se obligă.

În acest sens, recurenții apreciază că instanța de apel, în ciuda existenței unei îndoieli serioase asupra remiterii banilor de către împrumutători, a interpretat raportul juridic și toate probele de la dosarul cauzei, exclusiv în favoarea creditorilor, apreciind că susținerile acestora par mai credibile și mai convingătoare.

În opinia recurenților, instanța de apel a interpretat convenția de împrumut și anexele acesteia exclusiv în favoarea pârâților, stabilind drept certă remiterea integrală a banilor, 120.000 euro de către pârâți si respectiv primirea lor de către recurent, deși există elemente certe care pun sub îndoială serioasă această reținere a instanței de apel, or, în situația în care există o astfel de îndoială ea trebuie să profite debitorului, adică celui care se obligă.

Mai susțin recurenții că instanța de apel, la fel ca prima instanță, a reținut într-o manieră simplistă și superficială, că

reclamantul

ar fi primit integral suma de 120.000 euro, iar acest lucru rezultă din semnarea contractului de împrumut în care se menționează recunoașterea primirii acestei sume, aspect care în opinia recurentului apare a fi incorect.

C

oncluzia care trebuie trasă în acest context se referă la îndoială care se ridică, privind mențiunea din contractul de împrumut potrivit cu care recurentul ar fi recunoscut faptul că a primit de la împrumutători suma de 120.000 euro, mențiune care nu corespunde adevărului, întrucât în realitate, suma respectivă urma să fie primită, conform celor trei anexe încheiate cu pârâții, după semnarea contractului de împrumut, astfel că la momentul semnării contractului de împrumut recurentul nu primise nici un ban de la pârâți.

Prin urmare, recurentul arată că toate aceste elemente relevă existența unei îndoieli serioase cu privire la remiterea banilor, asupra căreia instanța de apel trebuia să se aplece cu un interes sporit, în acord cu prevederile art. 129 alin. (5)

C. proc. civ.

și să o interpreteze, conform prevederilor art. 983 C. civ. de la 1864, adică în favoarea celui care se obligă, iar nu în favoarea creditorilor, pârâții din prezenta cauză.

Mai susține recurentul că, f

iind un contract real, contractul de împrumut nu se poate forma valabil decât dacă manifestarea de voință este însoțită de remiterea bunului, în speță a banilor.

În acest context, remiterea banilor

de către împrumutător nu este o obligație a acestuia, ci este chiar o condiție pentru formarea valabilă a contractului de împrumut ce ține de cauza actului juridic, tocmai de aceea, în situația în care, în cazul unui act juridic real lipsește predarea bunului, atunci contractul este lovit de nulitate pentru lipsa cauzei.

Astfel, pornind de la aceste premise de ordin juridic, prima sancțiune care trebuia aplicată contractului de împrumut, ce face obiectul cercetării judecătorești, era cea de nulitatea integrală a acestuia, având în vedere că la momentul încheierii contractului de împrumut nu s-a remis nici o sumă de bani către recurent, sens în care s-a solicitat, în principal, constatarea nulității integrale a contractului de împrumut, iar ca sancțiune secundară constatarea nulității parțiale a acestuia, în limita sumei de 60.000 euro care nu a fost remisă niciodată de către pârâții C. și D.

Prin întâmpinarea depusă de intimații-pârâți la 12 mai 2016, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., analizând cu prioritate, excepția nulității cererii de recurs și în raport de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, textul impunând, așadar, ca o condiție de formă a recursului, menționarea motivelor de nelegalitate.

Rezultă, din aceste prevederi legale, conjugate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., privitoare la sfera motivelor de recurs, că, pentru a fi validă juridic, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, adică, acele argumente de natură juridică pentru care recurenta înțelege a critica hotărârea atacată.

Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea textului de lege, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând încadrarea lor într-unul din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

În susținerea memoriului de recurs, recurentul apreciază că decizia

pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii,

aspectele de nelegalitate ale hotărârii atacate vizând încălcarea de către instanța de apel a unor reguli clar statornicite de interpretare a convențiilor și a raporturilor juridice, art. 983 C. civ. de la 1864, prin reținerea unor elemente ale stării de fapt care nu sunt dovedite cu probe, încălcând astfel prevederile art. 129 alin. (5)

C. proc. civ.

Critica prezentată de recurenți cu referire la aplicarea greșită a

prevederilor art. 983 C. civ. de la 1864 și cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5)

C. proc. civ. aduce în susținere aspecte legate de probatoriul administrat și evaluat atât de instanța de fond cât și de instanța de apel cu ocazia devoluării fondului cauzei în limitele criticilor prezentate în cererea de apel.

Din această perspectivă recurenții susțin, în esență, că în mod greșit instanța de apel a reținut că sunt mai credibile și mai convingătoare probele prezentate de intimații-pârâți în legătură cu remiterea sumelor ce au făcut obiectul contractului de împrumut și a actelor anexă acestuia, fără a da eficiență prevederilor art. 983 C. civ. de la 1864, în sensul de a interpreta probatoriul în favoarea recurentului-reclamant.

Analiza acestui motiv de recurs, prin prisma argumentelor aduse în sprijinul său, relevă că, prin referirea la art. 983 C. civ. de la 1864, recurentul-reclamant critică modalitatea în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat și tinde la o reapreciere a probelor în favoarea sa, în calitate de debitor al obligației de restituire a sumei împrumutate. Aprecierea probatoriului administrat în fazele procesuale anterioare excede controlului de legalitate specific recursului precedat de calea de atac a apelului.

Hotărârea adoptată de instanța de apel pune în evidență confirmarea situației de fapt stabilită de instanța de fond, pe baza probelor administrate și corecta aplicare a legii de către prima instanță.

În plus, este de remarcat că invocarea aplicării greșite a prevederilor art. 993 C. civ. de la 1864 nu a constituit o critică distinctă în cadrul apelului, iar o atare constatare permite calificarea acestei critici ca având caracter inadmisibil, fiind prezentată omisso medio.

De aceea, chiar dacă prin decizia din apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Au mai invocat recurenții, că în cauză, instanțele de fond au făcut o greșită aplicare a legii (respectiv a dispozițiilor art. 1576 C. civ.

de la 1864

) raportului juridic născut între părți, câtă vreme contractul de împrumut nu este valabil încheiat pentru că nu este îndeplinită condiția de validitate referitoare la remiterea materială a bunului împrumutat, respectiv a sumei de bani consemnată în contractul de împrumut.

Criticile recurentului din perspectiva aplicării greșite a legii pornesc de la o situație premisă greșită, aceea că nu s-a remis suma împrumutată (justificată prin afirmația că nu corespund adevărului mențiunile din contract prin care recurentul însuși a recunoscut că a primit suma împrumutată și că, în realitate, suma de 120.000 euro urma să fie primită conform anexelor la contractul de împrumut) contrar statuărilor de fapt reținute de instanțele devolutive pe baza probelor administrate.

Cu alte cuvinte, recurentul-pârât susține aplicarea greșită a legii unei situații de fapt diferite de situația de fapt stabilită de instanțele de fond.

Cum situația de fapt a fost pe deplin stabilită de instanțele de fond pe baza analizei detaliate a probatoriilor administrate, cu prezentarea motivelor pentru care s-a dat prevalență unora în detrimentul altora și cu înlăturarea motivată a acestora din urmă, critica prezentată nu are legătură cu situația de fapt stabilită în cadrul cercetării cauzei pe fond.

Înalta Curte reține, că recurentul nu a arătat în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii, și nici nu s-a raportat la considerentele acesteia, ci a reluat criticile de fapt formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat.

Prin urmare, motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii judecătorești atacate, iar nu doar reiterarea susținerilor părții cu privire la situația de fapt ori probatoriul administrat, de la judecata în instanța de prim control judiciar devolutiv, cum este cazul în speță.

În cauză, susținerile recurentului prezentate drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care deja și-au primit o rezolvare prin hotărârea atacată.

Or, prin decizia atacată, s-a răspuns deja acestor critici, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate, pe care instanța de apel le-a expus în conturarea soluției adoptate.

Prin urmare, fără a face referiri la soluția apelului, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, și, ca urmare, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, este atrasă nulitatea recursului, întrucât, ele nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanței de apel.

În cauză, recurentul

nu s-a conformat, așadar, dispozițiilor înscrise în art. 302

1

și art. 304 C. proc. civ., întrucât, în memoriul de recurs, nu a dezvoltat vreun motiv din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., criticile formulate neputând fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege, sens în care, Înalta Curte urmează a da eficiență dispozițiilor legale precitate și pe cale de consecință, a constata nulitatea

recursului declarat de

recurenții-reclamanți B.și A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenții-reclamanți B.și A. împotriva Deciziei civile nr. 1463/A/2015 din 25 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 mai 2016.