ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1371/2018

Ședința publică din data de 25 aprilie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 08.03.2015 pe rolul Judecătoriei Baia Mare, sub număr dosar x/2015, petentul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata B. - reprezentată legal prin C., și intimata B. SC. A - reprezentată legal prin D., să se constate că reclamantul a achitat suma de 4136,0 RON la data de 28.08.2012, reprezentând obligații în sarcina sa prin sentința civilă nr. 9539 din data de 03.11.2011 definitivă la data de 06.06.2012, pronunțată de Judecătoria Baia Mare, în dosar nr. x/2010 al Judecătoriei Baia Mare; să se dispună radierea privilegiul imobiliar - ipotecă notat în CF nr. x a localității Baia Mare, cu nr. cadastral x asupra imobilului apartament situat în Baia Mare, bd. x nr. 48 sc. B ap. 63 jud. Maramureș; să se constate că reclamantul a efectuat o plată nedatorată către pârâta de rând 2 la restituirea sumei prevăzute la pct. 4; să se constatate calitatea de delegat asupra contului bancar x deschis la unitatea E. Sucursala Maramureș având ca titular B.; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 8244 pronunțată la data de 25 octombrie 2016 de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. x/2015 a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. - reprezentată legal prin C. și B. SC. A - reprezentată legal prin D..

S-a constatat că reclamantul A. a achitat suma de 4136 RON la data de 28.08.2012, reprezentând cheltuieli comune aferente perioadei mai 2007- august 2010 și penalități de întârziere, obligații stabilite în sarcina sa prin sentința civilă nr. 9539/03.11.2011, definitivă la data de 06.06.2012, pronunțată de Judecătoria Baia Mare, în dosar nr. x/2014, astfel încât obligația apare ca fiind stinsă.

S-a dispus radierea privilegiului imobiliar-ipotecă notat în CF nr. x Baia Mare, nr. cadastral x asupra imobilului apartament situat în loc. Baia Mare, bd. x, nr. 48 sc. B ap. 63 jud. Maramureș, în baza sentinței civile nr. 9539/03.11.2011, definitivă la data de 06.06.2012, pronunțată de Judecătoria Baia Mare, în dosar nr. x/2014.

A fost respins capătul de cerere prin care se solicită a se constata că reclamantul a efectuat o plată nedatorată în favoarea pârâtei B. SC. A - reprezentată legal prin D., în cuantum de 576 RON și a fost respins capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei B. SC. A - reprezentată legal prin D. la restituirea sumei de 576 RON, precum și solicitarea de a se constata calitatea de delegat asupra contului bancar x deschis la unitatea E. Sucursala Maramureș, având ca titular B..

Apelul declarat de reclamantul A. împotriva acestei sentințe a fost anulat ca tardiv formulat prin decizia nr. 496/A din 25 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția I civilă .

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 12 februarie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate într-un proces în care competența în primă instanță aparține judecătoriei, conform art. 94 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Așadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text de lege trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același act normativ impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor având ca obiect pretenții reprezentând neplata cotelor de contribuție la cheltuielile asociației de proprietari, în raport cu dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 230/2007, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Maramureș, secția I civilă, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 496/A din 25 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul Maramureș, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2018.