ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 814/2016

Decizia nr. 814/2016

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea introductivă de instanță, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 1.173.996,04 lei (946.771 lei plus TVA în valoare de 227.225,04 lei) reprezentând remunerația datorată reclamantei în temeiul contractului din 3 ianuarie 2011 și dobânda legală aferentă remunerației datorate, calculată de la data scadenței acesteia și până la data achitării efective.

Prin Sentința civilă nr. 1943 din 15 aprilie 2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, s-a admis cererea reclamantei SC A. SRL și a fost obligată pârâta SC B. SRL la plata către reclamantă a sumei de 1.173.996,04 lei reprezentând remunerație datorată conform actului adițional din 3 ianuarie 2011 și la plata sumei de 26.505 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei sentințe, s-a reținut, în esență, că la data de 3 ianuarie 2011, între reclamantă în calitate de prestator, pe de o parte, și SC B. SRL, în calitate de client, pe de altă parte, s-a încheiat actul adițional nr. x având ca obiect prestarea de servicii în domeniul publicității și marketingului.

Potrivit art. 1 lit. a) din acest adițional, părțile au stabilit că pârâta va plăti reclamantei, în perioada 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011 o remunerație trimestrială fixă în valoare de 405.759 lei fără TVA, în timp ce remunerația anuală este de 1.623.036 lei fără TVA. De asemenea, s-a mai prevăzut că remunerația anuală fixă reprezintă remunerarea agenției, pârâta în cauză, pentru dezvoltarea proiectelor de publicitate pentru toate mărcile B., în conformitate cu obiectul contractului pentru anul 2011 și nu va fi schimbată în cazul în care pârâta anulează sau amână oricare dintre aceste proiecte.

Prin probatoriul administrat, prima instanță a reținut că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile contractuale cât privește neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de a achita suma de 1.173.996,04 lei reprezentând remunerație datorată conform actului adițional din 3 ianuarie 2011.

Prin Decizia civilă nr. 243A/2015 din 18 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul pârâtei SC B. SRL.

În argumentarea acestei soluții, în ce privește excepția necompetenței generale a instanțelor române invocată de apelantă, s-a apreciat a fi neîntemeiată, având în vedere că pretențiile deduse judecății derivă dintr-un contract încheiat între două societăți comerciale în nume propriu, constituite potrivit legii române, cu personalitate juridică și sediu social în România și că obiectul contractului îl constituie prestarea unor servicii exclusiv pe teritoriul României, prin urmare, contractul fiind lipsit de orice element de extraneitate, este guvernat atât în plan substanțial cât și în plan procedural de legea română.

În urma analizei probatoriului administrat, instanța de control judiciar a constatat că niciuna dintre notificările transmise reclamantei nu exprimă intenția clară și neechivocă a pârâtei de denunțare a actului adițional din 3 ianuarie 2011, iar între părți nu a intervenit alt acord de voință cu privire la modalitatea de remunerare stabilită prin acest contract, motiv pentru care s-a apreciat că pârâta datorează remunerația fixă, potrivit prevederilor actului adițional nr. x.

Împotriva deciziei menționate anterior, a declarat recurs pârâta SC B. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefiind de competența instanțelor române, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În argumentarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta a criticat soluția pronunțată sub aspectul nelegalității respingerii excepției necompetenței internaționale a instanțelor române și a invocat nulitatea hotărârii din perspectiva încălcării competenței în raport de prevederile art. 24 din contractul-cadru încheiat la data de 17 mai 2004 între "societățile mamă" B., cu sediul în Paris, Franța și C., cu sediul în New York, SUA, potrivit căruia părțile au convenit ca orice litigii apărute să fie soluționate de instanțele din Paris.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că prin clauza atributivă de competență cuprinsă la art. 24 din contractul-cadru, părțile au convenit ca toate raporturile juridice născute din contract și din actele adiționale la acesta să fie guvernate de legea franceză, iar orice litigii apărute între părți în legătură cu încheierea, validitatea, efectele, interpretarea, executarea raporturilor juridice stabilite între părți prin acest contract sau prin actele adiționale încheiate în temeiul acestuia, precum și orice alte aspecte decurgând din aceste acorduri, să fie soluționate de instanțele din Paris.

Deși dispozițiile contractuale atribuiau competența de soluționare a oricăror litigii născute între părți instanțelor franceze, instanța de apel a respins în mod eronat excepția necompetenței instanțelor române ca neîntemeiată, reținând în esență că în cauză nu ar exista un raport de drept internațional privat întrucât nu ar exista un element de extraneitate deoarece relațiile comerciale se desfășoară pe teritoriul României, între entități distincte de "societățile-mamă", care au personalitate juridică și sediu social în România, relații ce se desfășoară exclusiv în baza actului adițional nr. x, act care nu are nicio legătură cu contractul-cadru.

În continuare, a susținut recurenta că raționamentul instanței de apel nu poate fi primit, în cauză existând un raport de drept internațional privat, în cuprinsul căruia se poate identifica elementul de extraneitate reprezentat, pe de-o parte, de naționalitatea "societăților mamă", iar, pe de altă parte, de locul încheierii contractului-cadru, respectiv Paris.

A mai susținut recurenta că elementul de extraneitate poate consta în orice împrejurare de fapt care creează o legătură între raportul juridic și sistemul de drept al unui stat străin, fără a putea fi enumerate în mod limitativ elementele de extraneitate care ar putea fi întâlnite în diferite contracte.

În legătură cu incidența contractului-cadru în prezenta cauză, a susținut recurenta că actul adițional nr. x nu are o existență de sine stătătoare, acesta reprezentând doar o prelungire a contractului-cadru încheiat între "societățile mamă", prin care subsidiarele celor doua societăți au modificat modalitatea de remunerare a agenției de publicitate în raport de specificul relațiilor desfășurate pe teritoriul României.

Astfel, a susținut recurenta că actul adițional nr. x, încheiat pe teritoriul țării noastre este parte componentă a contractului-cadru după cum rezultă din chiar preambulul acestuia unde se arată că părțile au încheiat actul adițional în data de 4 ianuarie 2011 la contractul de publicitate contract-cadru, și că potrivit aceluiași act adițional, contractul-cadru și actele adiționale aprobate vor forma cadrul pe care îl vor respecta filiala operativă a Grupului B., agențiile și birourile locale ale C..

De asemenea, a mai arătat recurenta că însuși obiectul actului adițional, prevăzut la art. 1 statuează că începând cu 1 ianuarie 2011, Secțiunea 9 denumită "Remunerarea agenției" din contractul-cadru, va fi modificată după cum urmează: (...)", iar în finalul actului adițional se prevede că "celelalte secțiuni ale contractului rămân nemodificate".

A mai susținut recurenta că, în speță, B.. este o filială a B. din Paris, care acționează pe teritoriul României sub coordonarea acestei din urma societăți, toate deciziile executive fiind supervizate de către B.

Concluzionând în legătură cu acest motiv de recurs, recurenta a susținut că în prezenta cauză, elementul de extraneitate este prezent sub doua aspecte: naționalitatea "societăților mamă" care au încheiat contractul-cadru și locul încheierii contractului-cadru (Franța - Paris).

În continuare, recurenta a susținut că hotărârea atacată este nelegală din perspectiva încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv că instanța de apel a interpretat în mod greșit normele juridice de drept material aplicabile în cauză, neacordând eficiență prevederilor art. 969 alin. (1) C. civ.

Aplicând greșit dispozițiile art. 969 alin. (1) C. civ., instanța de apel a nesocotit voința expresă a părților cu privire la modul de stabilire a remunerației datorate în temeiul actului adițional nr. x, valabilitatea denunțării actului adițional și exprimarea acordului cu privire la încheierea unui nou act adițional (actul adițional nr. y).

Sub un prim aspect, în ceea ce privește modul de stabilire a remunerației părților datorate în temeiul actului adițional din 3 ianuarie 2011, a susținut recurenta că prin semnarea acestuia, părțile au urmărit asumarea reciprocă a unor obligații corelative, respectiv prestarea serviciilor de publicitate enumerate în Secțiunea a 4-a din contractul-cadru de către SC A. și, în schimbul acestora, plata unei remunerații de către SC B. și că nu au avut în nici un caz în vedere stabilirea unei remunerații care să fie plătită indiferent după cum agenția de publicitate presta sau nu servicii.

În speță, a arătat recurenta că scopul exclusiv urmărit de părți prin încheierea contractului este de a obține beneficii reciproce însă instanța de apel a nesocotit aceste realități, apreciind fără temei că recurenta ar trebui să plătească intimatei o sumă considerabilă chiar și în lipsa oricărei prestații din partea intimatei.

Sub un al doilea aspect, a susținut recurenta că instanța de apel a dat o interpretare greșită și excesiv de formalistă incidenței și valabilității denunțării actului adițional nr. 4, aplicând greșit din acest punct de vedere dispozițiile art. 969 alin. (1) și (2) C. civ., nesocotind voința sa și considerând în mod greșit că nu și-ar fi exprimat în mod neîndoielnic acordul cu privire la încetarea efectelor actului adițional nr. x.

În acest sens, a susținut recurenta că instanța de apel a reținut în mod eronat că prin notificarea din 1 iunie 2011, și-ar fi manifestat doar intenția de a schimba modalitatea de remunerare a intimatei și nu de a denunța contractul, de asemenea nu s-a analizat conținutul tuturor adreselor transmise intimatei, coroborat cu corespondența și negocierile purtate între părți și cu ansamblul relațiilor comerciale existente între acestea.

A mai arătat recurenta că, cele doua părți au purtat negocieri cu privire la modalitatea de încetare a raporturilor contractuale și au ajuns la un acord în sensul încetării efectelor actului adițional nr. x, fără plata comisionului de încetare a contractului și încheierii unui nou act adițional. Mai mult decât atât, părțile și-au exprimat în mod expres acordul și cu privire la conținutul actului adițional nr. y, care urma să fie semnat și să-și producă efecte începând cu data de 1 iulie 2011, situație în care SC B. a retransmis și notificarea de încetare a efectelor actului adițional nr. x, sub forma adresei din 28 iunie 2011.

Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 969 C. civ., omițând să dea eficiență intenției reale a părților și atunci când a reținut că atitudinea recurentei de a nu mai furniza proiecte intimatei nu poate fi interpretată ca reprezentând o intenție clară de a înceta orice efect al actului adițional nr. x deoarece atitudinea sa de a nu mai furniza proiecte agenției de publicitate a fost determinată de faptul că avea reprezentarea faptului că actul adițional nr. x nu mai este în ființă.

Sub un al treilea aspect, nici în ceea ce privește acordul părților cu privire la încheierea actului adițional nr. 5, instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 969 C. civ., reținând, pe de-o parte, faptul că intimata SC A. nu și-ar fi exprimat acordul clar cu privire la acest act, iar, pe de altă parte, faptul că actul adițional nr. y nu a fost semnat de părți.

În ceea ce privește exprimarea acordului intimatei cu privire la conținutul actului adițional nr. y, apreciază recurenta că, de vreme ce însăși intimata i-a transmis varianta revizuită a acestui act, în niciun caz nu se poate susține că aceasta nu și-ar fi exprimat acordul cu privire la conținutul acestuia.

În privința susținerilor instanței potrivit cărora părțile nu ar fi semnat actul adițional nr. y, a arătat recurenta că acestea nu pot fi primite de vreme ce dispozițiile art. 46 C. com. permit ca dovada obligațiunilor comerciale să se facă prin orice mijloc de probă, inclusiv prin corespondența existentă între părți.

Pentru toate aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefiind de competența instanțelor române, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre o noua judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea atacată.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea completului de filtru din data de 24 noiembrie 2015 a fost analizat raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din data de 1 martie 2016, s-a admis în principiu recursul pârâtei SC B. SRL București și s-a stabilit termen în vederea soluționării acestuia, la 19 aprilie 2016, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată, conform art. 499 C. proc. civ., în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. vizează respectarea normelor procedurale referitoare la competența de ordine publică a instanțelor judecătorești.

Circumscris acestui caz de casare, recurenta a susținut, în esență, nulitatea hotărârii atacate din perspectiva încălcării competenței internaționale a instanțelor române, în raport de prevederile art. 24 din contractul-cadru încheiat între B. și C., potrivit cărora părțile au convenit că orice litigii apărute în legătură cu încheierea, validitatea, efectele, interpretarea, executarea raporturilor juridice să fie soluționate de instanțele din Paris.

Din perspectiva cazului de casare invocat, se constată că dezlegarea dată de instanța de apel excepției necompetenței generale a instanței române este corectă, în raport cu faptul că s-a constatat inexistența vreunui element de extraneitate în raportul juridic în speță.

În legătură cu această critică, trebuie precizat că, elementele de extraneitate pot fi în legătură cu subiectele raportului juridic dedus judecății, în speță, ambele părți fiind persoane juridice române, cu sediul în România, sau cu conținutul raportului juridic, respectiv drepturile și obligațiile părților materializate prin elemente de fapt plasate pe teritoriul altor state, or, în cauză, obiectul contractului îl constituie prestarea unor servicii exclusiv pe teritoriul României.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că în lipsa oricărui element de extraneitate, competența revine instanțelor române potrivit regulilor de drept comun.

În ceea ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 24 din contractul-cadru încheiat între "societățile mamă", se constată că nu poate fi reținută, având în vedere că statuează asupra raporturilor născute între părțile contractante, respectiv B. SA și C., or, prezentul litigiu vizează drepturile și obligațiile părților SC B. SRL și SC A. SRL, persoane juridice distincte de "societățile mamă".

Mai mult, în susținerea celor menționate anterior, se reține că prin contractual-cadru, la Secțiunea 6, art. 6.1.1, se stabilește că acest contract va constitui cadrul pentru contractele la nivel local care vor fi încheiate de către filialele B. și Agenție la nivel regional, astfel încât, în mod corect a apreciat instanța de apel că prezentul litigiu este guvernat de actul adițional nr. x.

Pe cale de consecință, în raport cu cele expuse, se constată că nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de pct. 3 al art 488 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Circumscris acestui caz de casare, recurenta a susținut că prin decizia atacată, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 969 C. civ., în sensul că a nesocotit voința părților cu privire la modul de stabilire a remunerației datorate în temeiul actului adițional nr. x, valabilitatea denunțării actului și exprimarea acordului cu privire la încheierea unui nou act adițional.

Cu referire la argumentele dezvoltate în susținerea acestui motiv de recurs, se constată că autoarea căii de atac a formulat exclusiv critici referitoare la temeinicia hotărârii atacate, cu scopul evident de a repune în discuție modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauză, respectiv corespondența dintre părți și concludența acesteia în stabilirea situației de fapt, aspecte ce nu pot face obiectul analizei instanței în această fază procesuală.

Ceea ce poate face însă obiectul analizei instanței de recurs este interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 969 C. civ. de către instanța de apel, critică ce se constată a fi nefondată, având în vedere că din considerentele deciziei recurate rezultă că s-a examinat conținutul întregii corespondențe purtate între părți, concluzia fiind că intenția pârâtei a fost aceea de a continua raporturile contractuale, potrivit notificărilor din 26 mai 2011 și din 28 iunie 2011, dorind să schimbe doar modalitatea de remunerare, și nu de a denunța contractul, potrivit dispozițiilor art. 3 din actul adițional din 3 ianuarie 2011.

În ceea ce privește încetarea efectelor actului adițional nr. 4 și înlocuirea sa cu actul adițional nr. y, în mod corect a reținut instanța de apel că negocierea dintre părți finalizată cu încheierea unui nou act adițional nu s-a produs, și mai mult, niciuna dintre notificările transmise reclamantei nu exprimă intenția clară și neechivocă a pârâtei de denunțare a actului adițional nr. x, astfel încât nu poate fi reținută, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969 C. civ.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC B. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 243A/2015 din 18 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC B. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 243A/2015 din 18 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2016.

Procesat de GGC - CL