ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1030/2015

Decizia nr. 1030/2015

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 24 ianuarie 2011, reclamanta SC A. SRL (fostă SC B. SRL) în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.280.130 lei, echivalentul a 300.000 euro transformați în lei la cursul B.N.R. din data introducerii cererii, respectiv 4.2671 lei/euro, reprezentând penalitate contractuală aplicată pentru încălcarea a trei obligații decurgând din contractul de cesiune mărci, drepturi de proprietate intelectuală și materială încheiat între reclamantă și pârâtă, conform art. 5.1 din același act, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7069 din 23 mai 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL.

Împotriva acestei soluții a formulat apel reclamanta SC A. SRL.

Prin Decizia civilă nr. 96 din 05 martie 2013 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 426.710 lei cu titlu de penalitate contractuală și la plata sumei de 8.383,10 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin Decizia civilă nr. 4365 din 06 decembrie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile formulate de părți și a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

După înregistrarea dosarului în rejudecare intimata pârâtă SC C. SRL a formulat un apel incident prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune. Curtea a respins ca inadmisibil apelul incident pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii de ședință de la termenul de judecată din data de14 octombrie 2014.

Pârâta a invocat prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond excepția prescripției dreptului material la acțiune iar această excepție a fost respinsă de instanță prin sentința apelată.

Pentru a supune controlului judiciar soluția dată asupra acestei excepții pârâta avea obligația de a formula cale de atac prin intermediul căreia să formuleze critici cu privire la această soluție. Or, aceasta nu a înțeles să promoveze propria cale de atac prin care să critice soluția pronunțată în acest sens. împrejurarea că a înțeles să formuleze, după casare, un apel incident care cuprindea, este adevărat, aceste critici este fără relevanță juridică având în vedere că, astfel cum am arătat, acesta a fost respins ca inadmisibil.

De asemenea, faptul că această prescripție a fost invocată prin întâmpinarea depusă la apelul formulat de reclamantă nu face ca această excepție să mai poată fi analizată în apel.

Având în vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ., Curtea a încuviințat pentru ambele părți proba cu interogatoriul, răspunsurile acestora fiind depuse la dosar.

Prin Decizia civilă nr. 1181 din 2 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, după casare, s-a respins ca nefondat apelul formulat SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 7069 din 23 mai 2004 în contradictoriu cu SC C. SRL.

Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut în principal că în cauză a operat și o modificare a termenului de plată, în sensul că plata urma să fie făcută odată cu preluarea utilajelor, de altfel plata a avut loc în data de 31 martie 2008, această dată fiind reținută de curte ca fiind și cea la care a avut loc preluarea utilajelor.

Instanța de apel a mai reținut că potrivit contractului, art. 3 din Contract (Prețul, condițiile și modalitatea de plată), apelanta urma să primească tranșa a doua din prețul contractual după expirarea termenului legal de contestație de 3 luni de la data publicării cesiunii mărcilor în BOPI și înscrierea cesiunilor în Registrul Național al Mărcilor (cu condiția ca în perioada respectivă să nu se fi înregistrat nicio contestație) cumulativ cu îndeplinirea celorlalte condiții din Contractul de Deschidere de Cont Escrow. S-a mai reținut și înscrisul aflat la fila 59 dosar prima instanță, din care a rezultat că utilajele au fost preluate complet, împrejurare declarată de reclamantă. Este adevărat că acest înscris este nedatat, dar s-a observat că acest înscris a fost semnat de reclamantă, de pârâtă, având și antet.

Coroborând înscrisul din 11 martie 2008 cu susținerile apelantei referitoare la preluarea utilajelor la sfârșitul lunii martie 2008 și cu împrejurarea că, potrivit susținerilor apelantei în cuprinsul apelului plata ultimei tranșe a fost făcută în data de 31 martie 2008 Curtea a apreciat că poate reține ca dată de preluare a bunurilor data de 31 martie 2008.

Cum de comun acord părțile au convenit ca preluarea utilajelor să nu se facă în data de 28 septembrie 2007, Curtea nu a putut reține că pârâta nu și-a îndeplinit culpabil obligația de plată a prețului din data de 31 ianuarie 2008, cererea reclamantei de obligarea la plata despăgubirilor fiind lipsită de suportul temeiniciei.

Față de clauza prevăzută de art. 5.1 din contract, curtea a apreciat că părțile au stabilit obligarea la plata clauzei penale numai în situația neexecutării obligației nu și pentru executarea cu întârziere a obligațiilor, astfel cum a susținut apelanta.

Împotriva Deciziei civile nr. 1181 din 2 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a declarat recurs SC A. SRL invocând ca motiv de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs recurenta a arătat că instanța de apel nu putea înlătura puterea de lucru judecat al deciziei nr. 1903 din 25 mai 2010 prin care aceasta a dezlegat chestiunea litigioasă referitoare la obligația intimatei de preluare a tuturor utilajelor, stabilind în mod irevocabil că aceasta a fost încălcată (devenind deci aplicabil art. 5.1 din contract cu privire la daunele de 100.000 euro).

Prin urmare, arată recurenta, cum Înalta Curte de Casație și Justiție a decis într-un alt dosar purtat între părți cu privire la același raport juridic, că intimata și-a încălcat obligația de a prelua în mod complet utilajele, în mod nelegal instanța de apel a reținut că de fapt aceasta nu a săvârșit o astfel de încălcare, contrazicând astfel soluția anterioară emisă de instanța supremă.

Intimata SC C. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca tardiv, aplicarea art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., iar pe fond respingerea recursului ca nefondat.

În ședința publică din 19 martie 2015 intimata a arătat că nu mai susține excepția tardivității, invocând doar nulitatea, precizând că motivele de recurs sunt motive de netemeinicie.

În aceeași ședință publică Înalta Curte a respins excepția nulității cererii de recurs apreciind că, criticile invocate pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de criticile recurentei încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Doctrina a statuat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a cărei hotărâre se atacă a aplicat dispozițiile legale, însă fie Ie-a încălcat, fie Ie-a aplicat greșit.

Din această perspectivă precum și din perspectiva criticilor deciziei recurate Înalta Curte reține că instanța de apel nu a înlăturat puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1903 din 25 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, ci dimpotrivă, a avut în vedere recomandările Deciziei de casare nr. 4365 din 6 decembrie 2013 în sensul de a administra probe de natură să stabilească măsura în care sunt întrunite condițiile răspunderii civile în sarcina pârâtei.

De altfel, Înalta Curte reține că prin cererea de recurs formulată împotriva Deciziei civile nr. 96 din 5 martie 2013, sens în care s-a pronunțat Decizia de casare nr. 4365 din 6 decembrie 2013 recurenta-reclamantă nu a criticat decizia instanței de apel prin prisma puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 1903/2008.

Plecând de la recomandările Deciziei de casare nr. 4365 din 6 decembrie 2013 și a clauzei prevăzute de art. 5.1 din contract, în mod corect instanța de apel a reținut că părțile au stabilit prin voința lor care sunt condițiile răspunderii, că pârâta nu datorează despăgubiri, deoarece a respectat noul termen stabilit pentru preluarea utilajelor.

Prin urmare, încălcarea obligației de prezentare la data de 28 septembrie 2007 nu mai poate fi invocată de către recurenta reclamantă din moment ce a renunțat la beneficiul acestui termen prin încercarea de a stabili o dată ulterioară pentru preluarea utilajelor (fila 58 din dosarul tribunalului).

Clauza prevăzută de art. 5.1 din contract prevede că „pentru cazul încălcării obligațiilor de către una dintre părțile contractante, această parte contractantă care a încălcat obligația contractuală este obligată să plătească părții contractante prejudiciate o penalitate contractuală în cuantum de 100.000 euro, pentru fiecare caz în parte de încălcare a contractului".

Din clauza contractuală rezultă fără echivoc că părțile au stabilit obligarea la plata clauzei penale numai în situația neexecutării obligației nu și pentru executarea cu întârziere stabilită de aceleași părți contractante.

Nu este lipsit de relevanță de a sublinia în acest context că reclamanta (recurenta) a răspuns la interogatoriul pârâtei (intimatei) că ulterior datei de 28 septembrie 2007 părțile au căzut de acord cu privire la amânarea termenului de predare-primire.

Față de legătura evidentă dintre clauza privind preluarea utilajelor și cea privind plata prețului, în mod corect instanța de apel a reținut că din moment ce a operat o modificare a termenului stabilit pentru preluarea utilajelor de către pârâtă, în mod evident a operat și o modificare a termenului de plată astfel că, cererea de obligare la despăgubiri pentru neîndeplinirea culpabilă a obligației de plată a prețului la 31 ianuarie 2008 nu este susținută de suport juridic.

Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1181 din 2 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2015.