ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1427/2016

Decizia nr. 1427/2016

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. x/3/2010 la data de 04 octombrie 2010, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pârâta SC B. SRL prin administrator judiciar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, în principal să se constate nulitatea absolută a actului adițional din 14 iulie 2009 la contractul de asociere din 29 iulie 2008 pentru lipsa totală a consimțământului și pentru lipsa cauzei actului juridic; în subsidiar s-a solicitat lipsirea de efecte a actului adițional din 14 iulie 2009 ca urmare a faptului că reclamanta nu și-a asumat nicio obligație prin înscris, fiind un act unilateral de voință al pârâtei; anularea actului adițional din 14 iulie 2009 pentru faptul că reclamanta nu putea anticipa declanșarea voluntară a procedurii insolvenței, fiind aplicabilă teoria impreviziunii.

Prin Sentința comercială nr. 16042 de la 14 septembrie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins excepția insuficientei timbrări a acțiunii, ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei de interes și, motivat de acest aspect, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL.

Prin Decizia civilă nr. 177 de la 09 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanta SC A. SRL, a dispus anularea sentinței civile și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin Decizia nr. 1300 din 27 martie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost respins recursul declarat de pârâta SC B. SRL prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență C., ca nefondat.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 28 martie 2014.

Prin Sentința civilă nr. 2409 de la 14 mai 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere subsidiar privind lipsirea de efecte a actului adițional nr. 3, a respins excepția inadmisibilității privind anularea actului adițional în temeiul teorii impreviziunii, a admis cererea privind nulitatea absolută a actului adițional din 14 iulie 2009 la contractul de asociere din 29 iulie 2008, a constatat nulitatea absolută a actului adițional.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta SC B. SRL.

Prin Decizia civilă nr. 1161/2015 din 07 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă SC B. SRL, prin lichidator Cabinet Individual de Insolvență C., ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut, în esență, că prin contractul de asociere din 29 iulie 2008 SC A. SRL și SC B. SRL au convenit asocierea în vederea participării la proiectul cuprins în scrisoarea de comandă a beneficiarului SC D. SRL.

La art. 7 părțile au convenit drept modalitate de împărțire a rezultatelor activităților economice comune desfășurate împărțirea rezultatelor financiare în mod egal, urmând ca toate beneficiile și pierderile să fie suportate deopotrivă; s-au precizat contul Asocierii în care se vor efectua plățile urmând ca suma de bani achitată de beneficiar să poată fi ridicată numai prin dubla semnătură a reprezentanților celor două societăți aflate în asociere.

Prin actul adițional din 10 noiembrie 2008 s-a completat art. 7 din contract, în sensul stipulării obligației de facturare de către SC B. SRL către SC A. SRL a producției lunare aferente, conform situației de lucrări acceptate de către reprezentanții ambelor societăți.

De asemenea, prin actul din 14 iulie 2009 la contract s-a luat act de acordul SC B. SRL pentru modificarea termenului de plată al facturii din 03 martie 2009, în valoare de 1.730.121,96 lei de către SC A. SRL, plata urmând a fi efectuată la 60 de zile de la data semnării actului adițional.

A rezultat că pentru situația de lucrări finale s-a procedat la facturarea contravalorii lucrărilor cu factura din 03 august 2009 pentru suma de 3.364.289,14 lei, sumă refuzată la plată de către beneficiarul SC D. SRL, acționat în instanță prin cererea în pretenții ce formează obiectul Dosarului nr. x/3/2011.

Cu toate că în contul asocierii nu a fost înregistrată suma de 3.364.289,14 lei, coasociatul SC B. SRL a facturat cota parte de 1.730.121,96 lei cu factura din 03 martie 2009, prevalându-se de mențiunile cuprinse în actul adițional din 14 iulie 2009 la contract.

Referitor la nulitatea actului adițional nr. 3/2009 la contractul de asociere din 29 iulie 2008, întemeiată pe lipsa consimțământului la încheierea actului, voința societății nefiind valabil exprimată, curtea de apel a constatat că pentru societatea SC A. SRL înscrisul poartă semnătura directorului economic E. care, în lipsa unui mandat valabil exprimat, opozabil terților a urmărit angajarea societății.

Delegarea competențelor privind angajarea societății de către reprezentantul legal F. către directorul economic nu a rezultat din probatoriul administrat, din actul constitutiv al societății și din relațiile obținute de la ORCTB, nerezultând că această persoană a fost legal mandatată a angaja juridic societatea.

De altfel, reclamanta a recunoscut că nu există un mandat explicit opozabil terților și nici nu poate fi invocată o eroare neimputabilă SC B. SRL cu privire la persoana reprezentantului legal al societății, respectiv F.

Cu privire la susținerile privind falsificarea semnăturii reprezentantului legal al societății, în sensul că în mod eronat s-a reținut că pentru reprezentantul legal a semnat directorul economic, în lipsa unei mandatări valabile semnătura aplicată pe înscris aparținând acestuia, instanța a constatat că, în conformitate cu dispozițiile art. 177 și urm. C. proc. civ. s-a procedat la verificarea semnăturii, la dosarul cauzei fiind depuse înscrisuri necontestate, purtând semnătura directorului economic E.

După verificarea semnăturii prin compararea semnăturilor aplicate pe alte înscrisuri, contractul individual de muncă, a rezultat fără putință de tăgadă că semnătura aparține directorului economic și nu administratorului statutar.

În conformitate cu art. 184 C. proc. civ. constatând că nu este cauză penală, prima instanță a procedat la verificarea falsului pretins și cercetând mijloacele de dovadă administrate, comparând semnătura administratorului statutar cu cea a directorului economic a constatat în mod corect atât faptul că semnătura aplicată pe actul adițional nr. 3/2009 nu aparține administratorului statutar F., cât și faptul că acesta nu a falsificat semnătura directorului său economic, semnătura aparținând acestei din urmă persoane.

SC B. SRL a încheiat actul, acceptând semnătura unei persoane despre care cunoștea că nu deține mandat valabil de reprezentare al societății, astfel că nu poate susține că s-a aflat în eroare cu privire la calitatea de reprezentant a acesteia.

Față de acestea, a apreciat că justificat prima instanță a reținut lipsa consimțământului societății, constatând că acesta nu emană de la persoana juridică prin reprezentantul său legal, conform actului constitutiv al societății, așa cum acesta figurează în evidențele publice, respectiv înregistrat spre opozabilitate la registrul comerțului și mai mult decât atât, cum apare consemnat în contractul de asociere al părților, deci cunoscut și acceptat în această calitate de către cocontractant.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă SC B. SRL București prin lichidator judiciar C. a declarat recurs, pentru următoarele motive:

I. Hotărârea este nelegală, întrucât motivele pe care se sprijină sunt contradictorii, străine de susținerile părților și fără suport în raport de dispozițiile care reglementează situația supusă analizei - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Recurenta susține că apelul a vizat tocmai modalitatea de soluționare a cauzei la prima instanță, când dezbaterile au fost legate de cauza actului și de obligațiile prevăzute în actul adițional din 14 iulie 2009.

Din înscrisurile aflate la dosar reiese că aspectul privitor la semnarea actului de către o altă persoană decât cea individualizată în preambulul său nu a fost susținută ca atare și că - la niciuna dintre instanțele fondului - nu a fost urmată procedura impusă de dispozițiile art. 177 și urm. C. proc. civ.

Recurenta apreciază că decizia pronunțată în apel tranșează problema fără explicație, întrucât nu s-a administrat nicio probă în apel, practicaua hotărârii reține expres că au fost respinse părților probatoriile astfel cum au fost formulate și că imediat s-a consemnat că reprezentanții părților arată că nu au alte cereri de formulat. În considerente se arată că instanța a constatat că pentru societatea SC A. SRL înscrisul poartă semnătura directorului economic.

În considerarea principiului disponibilității (raportat la susținerile reclamantei - așa cum au fost formulate și la prima instanță și în apel), aspectul legat de faptul că actul nu ar fi fost semnat de administratorul societății (identificat în chiar cuprinsul actului), rămâne nedovedit în condițiile art. 177 alin. (1) C. proc. civ.

Susține recurenta că, raportat la dispozițiile art. 178 din același cod, când una dintre părți declară cu nu recunoaște semnătura, instanța va păși la verificarea înscrisului, președintele instanței obligându-l pe cel căruia i se atribuie scrierea sau semnătura să scrie și să semneze sub dictarea sa, părți din înscris. Nu este permis ca verificarea să fie făcută prin excluderea acestor dispoziții, exclusiv prin comparare "cu alte înscrisuri", astfel cum s-a procedat, potrivit motivării sentinței și cum s-a validat în apel.

Nu se înțelege din cuprinsul considerentelor deciziei dacă a fost validată modalitatea de tranșare a chestiunii privitoare la semnătură așa cum s-a realizat la prima instanță sau dacă, dimpotrivă, înscrisurile produse de partea care a tăgăduit actul au fost reanalizate în apel.

Această chestiune are consecințe în planul apărărilor necesar să fi fost formulate (și analizate, pentru ipoteza în care demersul ar fi urmat reglementarea): fiind esențial dacă actul este (sau nu) un fals, dacă a existat un mandat pentru semnarea actului de către persoana indicată chiar de reclamantă.

II. Au fost greșit interpretate și aplicate dispozițiile art. 177 și art. 184 din C. proc. civ. - motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din același cod.

Susținerea reclamantei a fost în sensul că "înțelege să conteste faptul că directorul economic al societății ar fi fost mandatat să îndeplinească un asemenea act".

Actul menționează ca semnatar din partea societății reclamante pe F., motiv pentru care trebuia să se verifice dacă semnătura de pe act aparține reprezentantului legal al societății reclamante.

Instanța de apel a reținut incorect că, în conformitate cu dispozițiile art. 177 și urm. C. proc. civ., s-a procedat la verificarea semnăturii, la dosarul cauzei fiind depuse înscrisuri necontestate purtând semnătura directorului economic E.

Nu numai că procedura reglementată de art. 177 și urm. C. proc. civ. nu a fost urmată, dar instanța a procedat greșit, întrucât nu trebuia cercetat dacă actul este semnat de E., ci înscrisuri emanate de la F.

Trimiterea expresă la dispozițiile art. 184 C. proc. civ. apare ca excesivă, cu atât mai mult cu cât nici procedura impusă de acest articol nu a fost urmată, concluziile instanței de apel fiind o reluare a raționamentului instanței de fond, deși era necesară o nouă cercetare în apel, care nu a fost făcută.

III. Soluția pe fondul pricinii este rezultatul unei greșite aplicări a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut că directorul economic a semnat actul adițional în lipsa unui mandat în acest sens, fiind necesar să se dovedească lipsa semnăturii d-lui. F. și nu eventuala asemănare sau identitate cu semnătura dnei. E.

Reclamanta este cea care are interes să susțină că nu a existat mandat pentru semnarea actului adițional, iar dacă ar fi existat, mandatul ar fi fost în păstrarea sa. Prezumția este inversă celor reținute de instanțele de fond, iar proba contrară nu a fost făcută.

Instanța de apel a făcut o confuzie între lipsa consimțământului la încheierea actului și lipsa calității de reprezentant.

Reiese din chiar cuprinsul actului adițional din 14 iulie 2009 la contractul de asociere din 29 iulie 2008 că singura sa dispoziție este în sensul că amână scadența obligației de plată a facturii emisă la data de 3 martie 2009.

Actul nu stabilește în niciun fel vreo obligație din partea reclamantei, ci cuprinde exclusiv un element de favoare din partea partenerului său contractual, motiv pentru care asumarea actului de către reclamantă nu are relevanță.

Pârâta este creditoarea obligației de plată, iar actul reprezintă în realitate declarația acesteia de voință, în sensul amânării scadenței unei datorii.

Prin actul adițional nr. 1 la contractul de asociere din 29 iulie 2008 s-a stabilit expres, necontestat, că "SC B. SRL va factura către SC A. SRL producția lunară aferentă șantierului G., în conformitate cu situațiile de lucrări acceptate de reprezentanții ambelor societăți."

Rezultă că, în lipsa actului adițional din 14 iulie 2009, reclamanta avea obligații de plată a lucrărilor corespunzătoare unor raporturi juridice dintre antreprenor și subantreprenor.

Pretinsa lipsă a cauzei actului juridic nu permite susținerea în sensul că reclamanta nu ar fi avut "niciun motiv să își asume obligația", instituțiile fiind diferite.

Intimata SC A. SRL a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

La pct. I al motivelor de recurs se invocă faptul că hotărârea este nelegală întrucât motivele pe care se sprijină sunt contradictorii, străine de susținerile părților și fără suport în raport de dispozițiile care reglementează situația supusă analizei.

Recurenta nu aduce niciun argument în sensul celor invocate generic în susținerea motivului de recurs.

Afirmațiile sale, în sensul că decizia recurată tranșează problema fără a se fi administrat nicio probă în apel, că practicaua hotărârii reține expres că au fost respinse părților probatoriile astfel cum au fost formulate, consemnându-se totodată că reprezentanții părților arată că nu au alte cereri de formulat, că în considerente se arată că pentru societatea SC A. SRL înscrisul poartă semnătura directorului economic, nu reprezintă aspecte de nelegalitate care să poată fi analizate în calea de atac a recursului.

Argumentele privind neparcurgerea procedurii prevăzute de dispozițiile art. 177 și urm. C. proc. civ. nu pot fi, de asemenea, reținute.

Așa cum reiese din cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a actului adițional nr. 3 la contractul de asociere din 29 iulie 2008 încheiat cu SC B. SRL, unul dintre motive fiind lipsa totală a consimțământului la încheierea actului juridic, arătând în acest sens că actul a fost semnat în locul asociatului-administrator F. de economistul societății, dna. E.

În mod corect instanța de apel a constatat că, în conformitate cu dispozițiile art. 177 și urm. C. proc. civ., s-a procedat la verificarea semnăturii, la dosarul cauzei fiind depuse înscrisuri necontestate purtând semnătura directorului economic E., rezultând că semnătura aparține directorului economic și nu administratorului statutar.

Instanța de apel a constat în mod corect că înscrisul poartă semnătura directorului economic E. care, în lipsa unui mandat valabil exprimat, opozabil terților a urmărit angajarea societății.

Susținerile recurentei în sensul că raportat la dispozițiile art. 178 din același cod, când una dintre părți declară că nu recunoaște semnătura, președintele instanței îl va obliga pe cel căruia i se atribuie scrierea sau semnătura să scrie și să semneze sub dictarea sa, părți din înscris, neputând ca verificarea să fie făcută prin excluderea acestor dispoziții, exclusiv prin comparare "cu alte înscrisuri", astfel cum s-a procedat, vor fi, de asemenea, înlăturate.

Dispozițiile art. 179 alin. (1) prevăd că dacă instanța, după verificarea înscrisului sau semnătura făcută în fața ei sau cu alte înscrisuri, nu este lămurită, va dispune ca verificarea să se facă prin expert.

Raportat la aceste dispoziții legale, reiese că instanța poate face verificarea în oricare dintre modalitățile prevăzute de legiuitor, adică atât prin obligarea persoanei căreia i se atribuie scrierea să semneze sau să scrie sub dictarea sa, așa cum a indicat recurenta, dar nu în mod exclusiv și obligatoriu, instanța putând să procedeze la verificare raportat la alte înscrisuri.

Înalta Curte reține că instanța de apel a procedat în mod corect la aplicarea dispozițiilor art. 177 și 178, prin raportare la art. 179 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., fiind lămurită ca urmare a verificării semnăturii, prin raportare la înscrisuri necontestate, purtând semnătura directorului economic E. și a administratorului F.

Înalta Curte constată, de asemenea, că reclamanta nu s-a înscris în fals împotriva persoanei semnatare, ci a invocat faptul că actul adițional nr. 3 la contractul de asociere din 29 iulie 2008 încheiat cu SC B. SRL nu poartă semnătura administratorului F., ci a directorului economic E.

Susținerea recurentei în sensul că nu se înțelege din cuprinsul considerentelor deciziei dacă a fost validată modalitatea de tranșare a chestiunii privitoare la semnătură așa cum s-a realizat la prima instanță sau dacă, dimpotrivă, înscrisurile produse de partea care a tăgăduit actul au fost reanalizate în apel sunt nefondate.

Instanța de apel a făcut o analiză pertinentă, legală și suficientă asupra acestor aspecte, arătând motivele pentru care a apreciat ca fiind corect punctul de vedere al instanței de fond, prin prisma propriilor concluzii și argumente.

Având în vedere că susținerile de la pct. II al cererii de recurs reprezintă practic o reluare a celor enunțate de recurentă anterior, vizând greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 177 și a art. 184 C. proc. civ., pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte nu va relua analiza acestora.

Criticile recurentei expuse la pct. III al cererii de recurs vizează înscrisurile depuse la dosarul cauzei, modalitate de interpretarea a acestora, ce țin de o eventuală netemeinicie a deciziei atacate, privind nemulțumirea recurentei cu privire la situația de fapt, respectiv la interpretarea dată de instanța de apel înscrisurilor în baza cărora a fost soluționată cererea de apel.

Aceste aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate exced controlului instanței de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL București prin lichidator judiciar C. împotriva Deciziei civile nr. 1161/2015 din 7 septembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL București prin lichidator judiciar C. împotriva Deciziei civile nr. 1161/2015 din 7 septembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2016.

Procesat de GGC - CT