ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 67/2017

Decizia

nr. 67/2017

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

cererea de intervenție în interes propriu formulată la data de 14

septembrie 2016, disjunsă din Dosarul nr. x/113/2016, înregistrată pe

rolul Tribunalului Brăila, secția I civilă, sub nr. x/113/2016,

intervenientul A. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța,

să se dispună obligarea pârâtelor SC B. SA și SC C. SA

Brăila să-i acorde grupa I de muncă în procent de 100% din

timpul efectiv de lucru, să emită adeverință din care

să rezulte că a prestat activitate în grupa I de muncă în

procent de 100%, sau cel stabilit potrivit probelor administrate, în

conformitate cu Ordinul nr. 50/1990, de la data încadrării în muncă

și până la 1 aprilie 2001, data abrogării ordinului.

Prin sentința civilă 639 din data

de 19 octombrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/113/2016,

Tribunalul Brăila, secția I civilă, a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția

de litigii de muncă.

Pentru a hotărî astfel, în

esență, instanța a reținut că cererea dedusă

judecății este un litigiu de muncă, iar, potrivit art. 269 alin.

(2) C. muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se

adresează instanței competente în a cărei circumscripție

reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori după caz

sediul.

Tribunalul Brăila a apreciat că, în

ceea ce privește prezentul litigiu, competența de soluționare

aparține Tribunalului București, în a cărei circumscripție

își are domiciliul intervenientul A.

De asemenea, instanța a considerat

că împrejurarea că acțiunea principală a fost

formulată de reclamanți cu domiciliul în Brăila nu

înlătură aplicarea dispozițiilor cu caracter imperativ privind

competența teritorială în materia litigiilor de muncă în

situația cererii incidentale, cum este cererea de intervenție în

interes propriu.

Prin sentința nr. 11322 din data de 9

decembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2016, Tribunalul București,

secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a

admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila,

a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza

Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru

soluționarea conflictului de competență.

Pentru a pronunța această

soluție, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de

muncă și asigurări sociale, a apreciat că, deși

cererea de intervenție principală reprezintă în esența sa,

o veritabilă cerere de chemare în judecată, sub aspectul

competenței nu se aplică prevederile generale în materie de

competență, reglementate de prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii,

ci prevederile speciale reglementate în art. 66 C. proc. civ., potrivit

cărora instanța învestită cu cererea de chemare în judecată

rămâne în toate cazurile competentă să soluționeze cererea

de intervenție. Instanța a mai reținut că, în cazul

intervenției principale operează o prorogare legală de

competență, prin raportare la dispozițiilor art. 123 alin. (1) C.

proc. civ., potrivit cărora cererile incidentale se judecă de

instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă

ar fi de competența materială sau teritorială a unei alte

instanțe judecătorești, cu excepția cererilor privitoare la

insolvență sau la concordatul preventiv.

Învestită

cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte

va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Brăila, secția I civilă, în considerarea celor ce

succed:

Dispozițiile

art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ

de competență atunci când două sau mai multe instanțe

și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces

sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță

învestită își declină la rândul său competența în

favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Astfel,

în speța de față, Înalta Curte reține că Tribunalul

Brăila, secția I civilă, și Tribunalul București, secția

a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, și-au

declinat reciproc competența de soluționare a prezentei cauze, având

ca obiect „obligație de a face-litigiu de muncă”.

Norma

de competență incidentă raportului juridic litigios a fost

apreciată de către Tribunalul Brăila, secția I civilă,

ca fiind cea prevăzută de art. 269 alin. (2) C. muncii, iar cele

invocate de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de

muncă și asigurări sociale, sunt cele prevăzute de

dispozițiile art. 66 și art. 123 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta

Curte constată că cererea de intervenție în interes propriu cu

care a fost învestită instanța de judecată a fost formulată

de intervenientul A., în vederea valorificării unor drepturi în cadrul

unui litigiu de muncă promovat de către reclamanții D., E., F., G.,

H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U., V., X., Z., Y., A.A., B.B.,

C.C., D.D., E.E., F.F., G.G., H.H., I.I., J.J., K.K., L.L., M.M., N.N., O.O., P.P.,

R.R., S.S., T.T., U.U., V.V., X.X., Z.Z., Y.Y., A.A.A., B.B.B., C.C.C., D.D.D.,

E.E.E., F.F.F., G.G.G.,H.H.H.

Prin

încheierea de ședință din data de 19 octombrie 2016, Tribunalul

Brăila, secția I civilă, a dispus disjungerea cauzei în ceea ce

îl privește pe intervenientul A. și, prin sentința nr. 639 de la

aceeași dată, pronunțată în Dosarul nr. x/113/2016, a

declinat în favoarea Tribunalului București competența de

soluționare a cauzei privind pe intervenient.

Potrivit

dispozițiilor art. 66 alin. (1) C. proc. civ., intervenția

principală se judecată odată cu cererea principală, iar

alin. (2) al aceluiași articol dispune că, în caz de disjungere,

instanța rămâne în toate cazurile competentă să

soluționeze cererea de intervenție, statuând, astfel, un caz de

prorogare legală de competență.

În

plus, potrivit art. 123 alin. (1) C. proc. civ., cererile accesorii,

adiționale, precum și cele incidentale, se judecă de

instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă

ar fi de competența materială sau teritorială a altei

instanțe judecătorești, cu excepția cererilor

prevăzute la art. 120 din același cod (cereri în materia

insolvenței sau concordatului preventiv, care sunt de competența

exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripție își are

sediul debitorul).

Prin

urmare, dispozițiile art. 66 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă o

aplicare particulară a normei de la art. 123 alin. (1) C. proc. civ. și

reglementează un caz de prorogare legală a competenței, în

sensul că instanța competentă să soluționeze o cerere

principală devine competentă a soluționa și cererile

incidentale formulate în aceeași cauză, chiar dacă, în mod

obișnuit, acestea nu ar fi intrat în competența sa materială ori

teritorială.

Aceste

prevederi legale speciale, ce reglementează o prorogare de

competență în ceea ce privește judecata cererilor accesorii

și incidentale în favoarea instanței învestite cu soluționarea

cererii principale, sunt imperative și se aplică prioritar,

constituind o derogare de la normele generale de competență

materială sau teritorială exclusivă, de asemenea, norme

imperative.

Cererea

de intervenție reprezintă, potrivit art. 30 alin. (6) C. proc. civ.,

o cerere incidentală.

Prorogarea

legală de competență produce efecte pe tot parcursul procesului,

indiferent dacă cererea principală și cererea de

intervenție în nume propriu se soluționează concomitent ori se

procedează la disjungerea cererii de intervenție și formarea

unui nou dosar.

De

asemenea, prin judecarea sa separată, cererea de intervenție în nume

propriu păstrează caracterul incidental în raport cu cererea

principală, dobândit prin formularea cererii în condițiile art. 61 C.

proc. civ., neputând fi considerată o cerere introductivă de

instanță, în sensul art. 30 alin. (3) C. proc. civ. O derogare de la

această regulă ar fi trebuit prevăzută în mod expres de

către legiuitor, ceea ce nu s-a întâmplat.

Din

această perspectivă, verificarea competenței instanței

sesizate, în aplicarea art. 131 C. proc. civ., poate viza doar cererea

principală, nu și cererile accesorii și incidentale, în

privința cărora, ca regulă generală, este aplicabil art. 123

alin. (1) C. proc. civ.

Prin

urmare, în raport de prevederile art. 66 alin. (2) C. proc. civ. și,

implicit, ale art. 123 alin. (1) C. proc. civ., în cauză, judecarea

cererii de intervenție în nume propriu este de competența

instanței competente să soluționeze cererea principală,

respectiv Tribunalul Brăila, secția I civilă, întrucât

operează prorogarea legală de competență, indiferent

dacă, avându-se în vedere domiciliul intervenientului și

dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii, aceasta ar fi fost de

competența teritorială a Tribunalului București, dacă s-ar

fi formulat pe cale principală.

Pentru

aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va

stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Brăila, secția I civilă, instanță care a apreciat

că este competentă să soluționeze cererea principală

ce formează obiectul Dosarului nr. x/113/2016, în care a fost formulată

cererea de intervenție în nume propriu, care a fost disjunsă și

cu privire la a cărei soluționare s-a ivit prezentul conflict negativ

de competență.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Stabilește competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila, secția I

civilă.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 13 ianuarie 2017.