ÎCCJ, decizie (scj.ro #133949)

Litigiu de muncă. Cerere de intervenție în interes propriu. Disjungere. Domiciliul intervenientului situat în raza teritorială a unei altei instanțe.  Prorogare legală de competență.

Cuprins pe materii

: Drept procesual civil. Competența teritorială.

Index alfabetic

: conflict de competență

-litigiu de muncă

-intervenție principală

-disjungere

-prorogare de competență

NCPC, art. 30, art. 66, art. 123, art. 133,

Codul muncii, art. 269

Dispozițiile art. 66 alin. (2) C.proc.civ., potrivit cărora în caz de disjungere, instanța rămâne în toate cazurile competentă să soluționeze cererea de intervenție, reprezintă o aplicare particulară a normei de la art. 123 alin. (1) C.proc.civ. și reglementează un caz de prorogare legală a competenței, în sensul că instanța competentă să soluționeze o cerere principală devine competentă a soluționa și cererile incidentale formulate în aceeași cauză, chiar dacă, în mod obișnuit, acestea nu ar fi intrat în competența sa materială ori teritorială.

Prorogarea legală de competență produce efecte pe tot parcursul procesului, indiferent dacă cererea principală și cererea de intervenție în nume propriu se soluționează concomitent ori se procedează la disjungerea cererii de intervenție și formarea unui nou dosar.

Prin urmare, în raport cu aceste dispoziții legale, judecarea cererii de intervenție în nume propriu revine instanței competente să soluționeze cererea principală, chiar dacă, avându-se în vedere domiciliul intervenientului și dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, aceasta ar fi fost de competența teritorială a altei instanțe, dacă s-ar fi formulat pe cale principală.

Secția I civilă, decizia nr. 67 din 13 ianuarie 2017

Prin cererea de intervenție în interes propriu formulată la data de 14.09.2016, disjunsă din dosarul nr. x/113/2016, înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, Secția I civilă, intervenientul A. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtelor S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A. să-i acorde grupa I de muncă în procent de 100% din timpul efectiv de lucru, să emită adeverință din care să rezulte că a prestat activitate în grupa I de muncă în procent de 100%, sau cel stabilit potrivit probelor administrate, în conformitate cu Ordinul nr. 50/1990, de la data încadrării în muncă și până la 1 aprilie 2001, data abrogării ordinului.

Prin sentința civilă 639 din data de 19.09.2016, Tribunalul Brăila, Secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția de litigii de muncă.

Pentru a hotărî astfel, în esență, instanța a reținut că cererea dedusă judecății este un litigiu de muncă, iar, potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori după caz sediul.

Tribunalul Brăila a apreciat că, în ceea ce privește prezentul litigiu, competența de soluționare aparține Tribunalului București, în a cărei circumscripție își are domiciliul intervenientul A.

De asemenea, instanța a considerat că împrejurarea că acțiunea principală a fost formulată de reclamanți cu domiciliul în Brăila nu înlătură aplicarea dispozițiilor cu caracter imperativ privind competența teritorială în materia litigiilor de muncă în situația cererii incidentale, cum este cererea de intervenție în interes propriu.

Prin sentința nr. 11322 din data de 9.12.2016, Tribunalul București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a apreciat că, deși cererea de intervenție principală reprezintă în esența sa, o veritabilă cerere de chemare în judecată, sub aspectul competenței nu se aplică prevederile generale în materie de competență, reglementate de prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, ci prevederile speciale reglementate în art. 66 C.proc.civ., potrivit cărora instanța învestită cu cererea de chemare în judecată rămâne în toate cazurile competentă să soluționeze cererea de intervenție. Instanța a mai reținut că, în cazul intervenției principale operează o prorogare legală de competență, prin raportare la dispozițiilor art. 123 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora cererile incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a unei alte instanțe judecătorești, cu excepția cererilor privitoare la insolvență sau la concordatul preventiv.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila, Secția I civilă, în considerarea celor ce succed

:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C.proc.civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Astfel, în speța de față, Înalta Curte reține că Tribunalul Brăila, Secția I civilă și Tribunalul București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și-au declinat reciproc competența de soluționare a prezentei cauze, având ca obiect „obligație de a face-litigiu de muncă”.

Norma de competență incidentă raportului juridic litigios a fost apreciată de către Tribunalul Brăila, Secția I civilă ca fiind cea prevăzută de art. 269 alin. (2) Codul muncii, iar cele invocate de Tribunalul București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sunt cele prevăzute de dispozițiile art. 66 și art. 123 alin. (1) C.proc.civ.

Înalta Curte constată că  cererea de intervenție în interes propriu cu care a fost învestită instanța de judecată a fost formulată de intervenientul A., în vederea valorificării unor drepturi în cadrul unui litigiu de muncă promovat de către reclamanții D., E., F., G., H., J., K., L., M., N. ș.a.

Prin încheierea de ședință din data de 19.10.2016, Tribunalul Brăila, Secția I civilă a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îl privește pe intervenientul A. și, prin sentința nr. 639 de la aceeași dată, a declinat în favoarea Tribunalului București competența de soluționare a cauzei privind pe intervenient.

Potrivit dispozițiilor art. 66 alin. (1) C.proc.civ., intervenția principală se judecată odată cu

cererea principală, iar alineatul (2) al aceluiași articol dispune că, în caz de disjungere, instanța rămâne în toate cazurile competentă să soluționeze cererea de intervenție, statuând, astfel, un caz de prorogare legală de competență.

În plus, potrivit art.123 alin. (1) C.proc.civ., cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale, se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120 din același cod (cereri în materia insolvenței sau concordatului preventiv, care sunt de competența exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul debitorul).

Prin urmare, dispozițiile art. 66 alin. (2) C.proc.civ. reprezintă o aplicare particulară a normei de la art. 123 alin. (1) C.proc.civ. și reglementează un caz de prorogare legală a competenței, în sensul că instanța competentă să soluționeze o cerere principală devine competentă a soluționa și cererile incidentale formulate în aceeași cauză, chiar dacă, în mod obișnuit, acestea nu ar fi intrat în competența sa materială ori teritorială.

Aceste prevederi legale speciale, ce reglementează o prorogare de competență în ceea ce privește judecata cererilor accesorii și incidentale în favoarea instanței învestite cu soluționarea cererii principale, sunt imperative și se aplică prioritar, constituind o derogare de la normele generale de competență materială sau teritorială exclusivă, de asemenea, norme imperative.

Cererea de intervenție reprezintă, potrivit art. 30 alin. (6) din Codul de procedură civilă, o cerere incidentală.

Prorogarea legală de competență produce efecte pe tot parcursul procesului, indiferent dacă cererea principală și cererea de intervenție în nume propriu se soluționează concomitent ori se procedează la disjungerea cererii de intervenție și formarea unui nou dosar.

De asemenea, prin judecarea sa separată, cererea de intervenție în nume propriu păstrează caracterul incidental în raport cu cererea principală, dobândit prin formularea cererii în condițiile art. 61 C.proc.civ., neputând fi considerată o cerere introductivă de instanță, în sensul art. 30 alin. (3) C.proc.civ. O derogare de la această regulă ar fi trebuit prevăzută în mod expres de către legiuitor, ceea ce nu s-a întâmplat.

Din această perspectivă, verificarea competenței instanței sesizate, în aplicarea art. 131 C.proc.civ., poate viza doar cererea principală, nu și cererile accesorii și incidentale, în privința cărora, ca regulă generală, este aplicabil art. 123 alin. (1) C.proc.civ.

Prin urmare, în raport de prevederile art. 66 alin. (2) C.proc.civ. și, implicit, ale art. 123 alin. (1) C.proc.civ., în cauză, judecarea cererii de intervenție în nume propriu este de competența instanței competente să soluționeze cererea principală, respectiv Tribunalul Brăila, Secția I civilă, întrucât operează prorogarea legală de competență, indiferent dacă, avându-se în vedere domiciliul intervenientului și dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, aceasta ar fi fost de competența teritorială a Tribunalului București, dacă s-ar fi formulat pe cale principală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C.proc.civ., a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila, Secția I civilă, instanță care a apreciat că este competentă să soluționeze cererea principală ce formează obiectul dosarului în care a fost formulată cererea de intervenție în nume propriu, care a fost disjunsă și cu privire la a cărei soluționare s-a ivit prezentul conflict negativ de competență.