ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3360/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3360/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

S-a luat în examinare conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul București și Tribunalul Brăila.

În lipsa părților, a căror citare nu s-a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ.

După deliberare, Înalta Curte, asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5 ianuarie 2018, sub nr. Dosar x/2018, pe rolul Tribunalului București reclamanții (menționați în anexa nr. 1) au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, recalcularea salariului de bază lunar, a sporurilor pentru gestionarea datelor și informațiilor clasificate și pentru condiții vătămătoare aferente anului 2017, precum și recalcularea drepturilor salariale în termenii specificați.

Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 3155 din 13 aprilie 2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2018, disjuns din Dosarul nr. x/2018, a admis excepția necompetenței teritoriale. A declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. și T. în favoarea Tribunalului Brăila. în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia la instanța competentă.

S-a reținut, în esență, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 și având în vedere că reclamanții au domiciliul pe raza județului Brăila, că aparține Tribunalului Brăila competența soluționării cererii formulată de respectivii reclamanți.

Nu a fost găsită ca fiind relevantă împrejurarea că în cauză pârâta este ordonator principal de credite, iar camerele de conturi teritoriale nu au personalitate juridică, nefiind reținute nici susținerile referitoare la coparticiparea procesuală, în condițiile în care fiecare dintre reclamanți a solicitat drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

Tribunalul Brăila, secția I civilă, prin sentința nr. 446 din 18 iulie 2018, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. A constatat ivit conflictul negativ de competență. A înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului.

S-a reținut, în esența, în raport de prevederile art. 59 C. proc. civ., că întrucât drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice fiind similare, sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale.

S-a constatat că în această situație devin incidente și dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii care recunosc competența de soluționare a cauzei după criteriile de la alin. (1) al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală facultativă.

Analizând conflictul de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) raportate la cele ale art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Litigiul dedus judecății și care a generat conflictul de competență privește acțiunea, având ca obiect drepturi salariale, formulată de mai mulți reclamanți și adresată instanței de la locul domiciliului majorității acestora.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiași articol instituie excepția conform căreia, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, acțiunea introductivă de instanță, având ca obiect drepturi salariale, a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și A., U., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. și T., fiind adresată Tribunalului București, ca instanță de la locul domiciliului majorității reclamanților.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, daca drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Cum, în speță, drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe o cauză juridică comună, raporturile juridice deduse judecații fiind similare, dispozițiile legale citate sunt pe deplin aplicabile.

În atare situație devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii anterior evocate, ce recunosc competența de soluționare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, se constata că Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, date fiind dispozițiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă (și) consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamanților din prezentul dosar.

De vreme ce, la data învestirii sale, Tribunalul București a fost legal sesizat în temeiul dispozițiilor art. 269 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 și întrucât, în caz de disjungere, instanța de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.