ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 467/2015

Decizia nr. 467/2015

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr 20790 din 7 noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială. a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC B. SA.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut în esență următoarele:

Între părți s-a încheiat contractul de racordare din 3 martie 2006 având ca obiect racordarea la rețeaua electrică de distribuție a obiectivului Complex de Locuințe - SC A. SRL situat în com. Domnești, județul Ilfov, pârâta obligându-se prin art. 9 lit. b) alin. (2) să realizeze printr-un subcontractant - SC C. SRL, executant - instalația de racordare la Rețeaua Electrică de Distribuție a instalațiilor electrice ale utilizatorului de rețea, potrivit avizului tehnic de racordare din 2 decembrie 2005 emis de SC B. SA.

Prin contractul din 24 iunie 2006, SC B. SA a subcontractat lucrarea către SC C. SRL - executant - acesta asumându-și obligația de a executa și finaliza lucrarea în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a contractului.

Potrivit devizelor de lucrări întocmite de către SC C. SRL s-a emis factura fiscală din 8 mai 2006, reclamanta efectuând plata integrală, în avans, a sumei de 1.177.559 lei potrivit disp. pct. 11 din contract.

Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, valoarea lucrărilor neexecutate și a celor executate necorespunzător proiectului de execuție de către SC C. SRL este de 512.455,93 lei, iar valoarea materialelor de 261.206,24 lei.

S-a realizat punerea în funcțiune în raport cu clauzele contractului de racordare, rezultând din concluziile raportului de expertiză neexecutarea contractului de execuție din 2006 în raport cu care societatea reclamantă este un terț.

Prin art. 14 din contractul de racordare se menționează că instalațiile de racordare la rețeaua electrică de distribuție (între punctul de racordare și punctul de delimitare precizate în avizul tehnic de racordare intra în proprietatea operatorului de distribuție, instalațiile de utilizare (în aval de punctul de delimitare) fiind în proprietatea utilizatorului.

În consecință, instanța a reținut că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC A. SRL, solicitând schimbarea în tot a hotărârii în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia civilă nr. 305 din 20 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SRL.

S-a reținut în considerentele deciziei că față de art. 973 C. civ., nefiind parte în contractul ce are ca obiect executarea lucrărilor, apelanta nu poate angaja răspunderea contractuală persoanelor care au încheiat acel contract, putând acționa împotriva acestora, în ipoteza în care contractul îi produce prejudicii numai în temeiul art. 998 și urm. C. civ., prin formularea unei acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.

În ceea ce privește natura juridică a contractului de racordare se constată că este un contract de prestări servicii, prin care intimata s-a obligat să presteze în favoarea apelantei serviciul de racordare la rețeaua electrică de distribuție, în schimbul unei sume de bani, denumită tarif.

Tariful este contravaloarea prestării serviciului de racordare a punctului de consum la rețeaua electrică de distribuție, cuantumul acestuia este stabilit în baza disp art. 33 din H.G. nr 867/2003, de către Agenția Națională a Rețelelor Electrice, nefiind negociat.

Lucrările efectuate în vederea realizării contractului de racordare nu fac obiectul contractului de racordare, ci al celui de execuție încheiat cu SC C. SRL și potrivit dispozițiilor legale și convenționale, intră în patrimoniul operatorului de rețea.

Apelanta poate solicita angajarea răspunderii contractuale a intimatei numai pentru operațiunea de racordare la rețeaua electrică, ce face obiectul contractului încheiat cu aceasta, însă SC B. SA și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de racordare, realizând instalația de racordare a instalațiilor electrice ale utilizatorului la rețeaua electrică de distribuție și punerea sub tensiune a acestora.

De asemenea, apelanta are dreptul de a solicita operatorului de rețea returnarea cheltuielilor efectuate, urmând ca modalitatea concretă de restituire să fie convenită de părți, conform art. 37 alin 5 din H.G. nr. 90/2008.

Prin Decizia civilă nr 1292 din 27 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de SC A. SRL, a casat decizia Curții de Apel București și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

S-a reținut că apelanta a investit instanța cu o acțiune în răspundere contractuală, în temeiul art. 17.1. din contractul de racordare, invocând neexecutarea și executarea necorespunzătoare a lucrărilor de racordare prin intermediul unui terț, SC C. SRL însă, în cauză, se impunea lămurirea mecanismului contractual dintre SC A. SRL - SC B. SA - SC C. SRL, mecanism ale cărui efecte stau, în realitate, la baza verificării condițiilor răspunderii civile contractuale în prezenta speță.

Potrivit disp art. 5 din H.G. nr. 867/2003 pentru aprobarea Regulamentului privind racordarea utilizatorilor la rețele electrice de interes public, solicitanții de racordări se adresează operatorului de rețea.

În speță, reclamanta a încheiat contractul de racordare cu operatorul de rețea (pârâta) care, ulterior în vederea executării obligației care-i revenea, în temeiul acestui contract principal, a încheiat un contract accesoriu pentru execuția lucrărilor și, în consecință, deși aparent reclamanta este terț în acest contract accesoriu, în realitate, din punct de vedere juridic, el urmează soarta contractului principal, deoarece:

În mod nelegal s-a considerat că reclamanta are calitatea de terț față de contractul de execuție, deoarece în temeiul actelor normative privind racordarea la rețeaua electrică, reclamanta nu poate încheia direct cu executantul, contractul de execuție lucrări și, în consecință, deși achită prețul lucrărilor, în cazul executării necorespunzătoare sau cu întârziere a acestora, nu ar avea, în concepția instanței de fond și de apel, posibilitatea să ceară repararea unui eventual prejudiciu, deși și-a îndeplinit obligațiile de plată.

Partea care a respectat dispozițiile legale pentru racordarea la rețelele electrice de interes public, nu poate fi sancționată printr-un artificiu juridic referitor la calitatea de terț într-un contract în care a plătit executarea lucrărilor, însă acestea au fost executate necorespunzător, numai pentru că legea interzice să încheie contractul accesoriu, direct cu executantul lucrării.

În apel, după casare, prin Decizia civilă nr 450 din 4 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul reclamant D. (succesor în drepturi al SC A. SRL București) împotriva sentinței civile nr 20790/2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata sumelor de 512.921,97 lei reprezentând despăgubiri și 325.921,97 lei penalități de întârziere.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că răspunderea intimatei poate fi angajată în baza contractului de racordare pentru neexecutarea și executarea necorespunzătoare a lucrărilor de racordare de către un terț - SC C. SRL.

Curtea a analizat numai modalitatea în care au fost executate obligațiile de către SC C. SRL și s-a reținut că în procesul verbal de constatare încheiat la 15 februarie 2008, pârâta a recunoscut, alături de subantreprenor, că nu a efectuat lucrările contractante în concordanță cu Proiectul de execuție, fiind menționate expres neregularitățile constatate.

Prin procesul verbal se stabilește realizarea într-un termen de 60 de zile calendaristice, a lucrărilor neexecutate, termen ce nu a fost respectat de către intimată.

Potrivit Procesului verbal încheiat la data de 7 decembrie 2009 s-a constatat că nici până la acea dată lucrările nu au fost finalizate.

În prima instanță a fost administrată proba cu expertiza tehnică în specialitatea electroenergie, din care a reieșit că SC C. SRL nu a executat o parte din lucrări, iar o altă parte a fost executată necorespunzător. S-a stabilit că valoarea prejudiciului cauzat apelantei reclamante prin neexecutarea și executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate prin contractul de racordare este de 512.921,97 lei.

Conform clauzei penale înscrise în art. 17.1 din contract, care poate fi aplicată în caz de neexecutare a obligațiilor de către SC C. SRL potrivit teoriei instanței de recurs, intimata SC B. SA are obligația de a plăti penalități de întârziere în cuantum de 0,05% din prețul contractului pentru fiecare zi de întârziere.

După împlinirea termenului de 60 zile, stabilit de părți prin procesul verbal de constatare încheiat la 15 februarie 2008 au fost calculate penalități de întârziere în cuantum de 325.921,97 lei până la 10 octombrie 2011.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

SC B. SA

criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței unei alte instanțe și cu încălcarea dispozițiilor Legii contenciosului administrativ nr 554/2004.

Față de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv atragerea răspunderii contractuale a unui distribuitor de energie electrică în baza unui contract de racordare, contract asimilat unui act administrativ și ca urmare, competența funcțională ca instanță de fond aparține secției de contencios administrativ și fiscal, a Tribunalului București.

Potrivit disp art. 7 alin. (1) din Legea nr 554/2004 era necesară îndeplinirea procedurii prealabile obligatorii sub sancțiunea inadmisibilității acțiunii reclamantei.

Cele reținute în Decizia nr 1292/2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție sunt de natură să atragă caracterul de act administrativ și asupra caracterului accesoriu de execuție lucrări încheiat cu persoana juridică desemnată de reclamanta SC A. SRL.

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar motivarea deciziei pronunțate în apel este cuprinsă lapidar în câteva fraze prin care se arată, într-o manieră nelămuritoare, considerentele pentru care se admite apelul.

Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin îndeplinirea obiectului contractului de racordare, punerea în funcțiune a instalației de racordare s-a înlăturat posibilitatea practică și teoretică de a exista un prejudiciu pentru SC A. SRL.

Soarta contractului principal trebuie să dicteze direcția prezentei acțiuni în răspundere contractuală și nu soarta contractului „grefat” - contractul de execuție.

SC A. SRL nu a putut dovedi prejudiciul pe care l-a suferit prin modul de execuție a instalației de racordare fără bucle de dublură pentru firidele de distribuție și contorizare de palier.

Prejudiciul pe care susține că l-a încercat SC A. SRL a fost creat artificial și nu are susținere situația de fapt existentă pe teren.

Instanța de apel a înlăturat fără motivare apărările EDM cu privire la lipsa prejudiciului încercat de SC A. SRL, dar transformă un element constructiv al instalației de racordare într-o afacere lucrativă pentru

D. (succesor al

SC A. SRL) obligând recurenta la plata unei sume semnificativ mai mari decât valoarea buclelor de dublură.

Hotărârea este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Instanța de apel a greșit în aplicarea prevederilor art. 969 și urm C. civ. în analizarea petitului referitor la obligarea recurentei la plata penalităților de întârziere calculate în baza art. 17 alin. (1) din contractul de racordare.

În speță nu s-a dovedit existența unui prejudiciu iar instanța de apel nu a motivat obligarea recurentei la plata penalităților de întârziere.

Se solicită casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, respectiv Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal, iar în subsidiar modificarea deciziei în sensul respingerii apelului ca nefondat.

Sunt invocate disp art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În cauză, intimatul

D. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat și acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Prin Decizia civilă nr 1292 din 27 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit ca:

„fiind de esență în determinarea răspunderii SC B. SA împrejurarea că aceasta și-a asumat față de SC A. SRL

obligația de a realiza instalația de racordare prin intermediul unui terț”.

S-a stabilit așadar printr-o decizie irevocabilă că titularul obligației de realizare a instalației de racordare este SC B. SA, iar neexecutarea acestei obligații atrage răspunderea SC B. SA.

În apel după casare, Curtea de Apel a analizat doar aspectul privind executarea sau nu de către SC B. SA a obligației de racordare a respectivei instalații de racordare.

În ceea ce privește necompetența instanței care a soluționat cauza în primă instanță, este de reținut că recurenta invocă pentru prima dată în recurs nerespectarea competenței funcționale a secției de contencios administrativ.

Disp art. 304 pct. 3 C. proc. civ. vizează exclusiv necompetența unei instanțe și nu cea a unei secții a instanței respective.

Art. 159 C. proc. civ. care reglementează cazurile de necompetență de ordine publică nu reține ca fiind un astfel de caz competența funcțională a secțiilor dintr-o instanță.

Așa fiind, nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Pe de altă parte, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr 554/2004. Astfel, nu suntem în prezența unui act administrativ emis de o autoritate publică, iar solicitarea adresată instanței nu este de anulare a actului administrativ, de recunoaștere a dreptului pretins sau a interesului legitim, de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim și de recuperare a pagubei ce i-a fost cauzată.

Obiectul acțiunii privește nerespectarea obligației de realizare a unei lucrări, instalație de racordare pentru care s-a achitat prețul stabilit în contract.

În cauză nu s-a solicitat nici anularea contractului, nici recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și nici efectuarea unei operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

S-a solicitat atragerea răspunderii contractuale a SC B. SA în baza contractului.

Ca atare, obiectul cererii de chemare în judecată nu se încadrează în obiectul de reglementare a Legii contenciosului administrativ, și nu s-a încălcat competența funcțională a secției de contencios administrativ și fiscal, a Tribunalului București.

Hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, astfel hotărârea răspunde exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit disp art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs cu privire la problemele de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanțele inferioare.

Curtea de Apel a pronunțat decizia respectând concluziile deciziei de casare și făcând trimitere la acestea în ce privește răspunderea SC B. SA.

Pe de altă parte instanța are obligația de a motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere și nu să răspundă tuturor argumentelor

invocate de parte în susținerea acestor capete de cerere.

Ca atare, disp art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

Instanța de apel nu a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv contractul nr 93. Astfel, printre obligațiile asumate prin contract de către recurentă se numără și lucrări de realizare a instalației de racordare cuprinsă între punctul de racordare și punctul de delimitare, iar această obligație nu a fost îndeplinită.

SC

A. SRL a achitat prețul pentru realizarea lucrărilor către SC B. SA, suma fiind indicată de

SC C. SRL, subcontractantul SC B. SA.

În ceea ce privește cuantumul prejudiciului, acesta a fost stabilit prin raportul de expertiză efectuat la instanța de fond, or critici referitoare la probele administrate nu constituie motive de nelegalitate care să se circumscrie disp art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Așadar, disp art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

Hotărârea instanței de apel nu este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Curtea de Apel a obligat recurenta pârâtă la plata penalităților de întârziere în conformitate cu disp art. 7.1 din contract, ca urmare a faptului că SC B. SA a înregistrat întârzieri în executare.

Ca atare, disp art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună modificarea sau casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit disp art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA București împotriva Deciziei civile nr. 450 din 4 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2015

.