ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1282/2016

Decizia nr. 1282/2016

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată sub nr. x/114/2011 pe rolul Tribunalului Buzău reclamanta SC A. SRL, reprezentată de B., a chemat în judecată pârâtele SC C. SA - SC D. SA - sucursala de distribuție Buzău, SC E. SA și SC F. Buzău, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 200.000 lei reprezentând contravaloarea folosirii fără drept, a instalației electrice situate pe raza com. Gălbinași, județ Buzău, aflată în proprietatea exclusivă a reclamantei, precum și la plata cheltuielilor de judecată care vor fi ocazionate de prezentul proces.

În motivarea cererii s-a arătat că în cursul anului 2001 societatea reclamantă a devenit proprietara (prin edificare) unei instalații electrice-linie electrică aeriană de 0,5 kv în lungime de aproximativ 600 m, situată pe raza com. Gălbinași, județ Buzău (între fostul sediu S.M.A. Tăbărăștii Noi și benzinăria aflată de asemenea în proprietatea reclamantei).

La scurt timp după edificarea instalației, constând în cabluri electrice, stâlpi de beton, etc., în absența oricărui acord scris sau accept expres al reclamantei, pârâtele au procedat la utilizarea instalației sus descrise în scopul realizării de profit, în acord cu obiectele de activitate ale fiecărei pârâte în parte.

Potrivit dispozițiilor art. 115 și următoarele C. proc. civ. pârâta SC E. SA București a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității de reprezentant al numitului B. având în vedere că la registrul comerțului nu a putut identifica nici societatea și nici reprezentantul societății indicate.

S-a invocat de către pârâtă și excepția insuficientei timbrări conform art. 2 din Legea nr. 146/1997 și excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei SC E. SA, motivat de faptul că în acțiune s-a susținut că SC A. SRL a utilizat începând cu anul 2001 instalațiile electrice situate pe raza com. Gălbinași, județ Buzău, proprietatea SC A. SRL a cărei calitate procesuală nu este cunoscută încă. Afirmația este total eronată, dat fiind faptul că SC E. SA nici nu exista la acea dată ca persoana juridică română de drept privat fiind înființată în decursul anului 2005.

Pârâta SC F. SA București a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului având în vedere că așa cum rezultă din înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată, convocările la conciliere directă au fost formulate în numele societății comerciale SC A. SRL, iar factura fiscală din 14 decembrie 1999 are menționat drept cumpărător pe SC A. SRL.

Cum cererea de chemare în judecată a fost formulată în nume personal de B., care raportat la petitul și conținutul acțiunii nu este titularul dreptului pretins, acesta nu are calitate procesual activă.

Și pârâta SC D. SA Buzău a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamanta SC A. SRL.

Față de întâmpinările depuse de pârâte, în cauză s-au făcut următoarele precizări:

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâta SC F. SA s-a arătat că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată de B. în calitate de reprezentant legal al SC A. SRL, pe cale de consecință, societatea are în prezenta cauză calitatea de reclamantă.

Sub aspectul stabilirii cadrului procesual, dacă SC F. SA Buzău nu are personalitate juridică se precizează de reclamantă că se judecă cu SC F. SA cu sediul procesual ales în Constanța, județ Constanța.

Pretențiile față de pârâta SC F. SA sunt menținute la cuantumul indicat în notificare, respectiv la suma de 25.000 lei.

În ceea ce privește excepția insuficientei timbrări invocate de pârâta SC E. SA, s-a arătat de către reclamantă că s-a conformat obligației de achitare a taxei de timbru și a timbrului judiciar, solicitând a fi respinsă.

S-a mai arătat că sunt nereale susținerile acestei pârâte, referitoare la inexistența înscrierii SC A. SRL în Registrul Comerțului, așa după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Prin notele de ședință din 21 februarie 2012 care vizează precizările făcute de SC A. SRL la termenul de judecată din 24 ianuarie 2012 pârâta SC E. SA a arătat că reclamanta a omis să se pronunțe și cu privire la excepția lipsei calității sale procesual pasive, excepție care a fost invocată prin întâmpinare.

Pârâta SC F. SA București a depus la data de 19 martie 2012 note scrise prin care invocă excepția tardivității cererii de modificare a acțiunii motivat de faptul că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea tuturor pârâtelor la plata în solidar a sumei de 200.000 lei, sumă ce reprezintă contravaloarea unui prejudiciu ce i-ar fi cauzat de aceasta, iar la primul termen de judecată, 10 ianuarie 2011, reclamantei i-au fost comunicate întâmpinarea sa și cea a pârâtei SC E. SA.

La următorul termen de judecată, 08 decembrie 2011, SC D. SA - SC G. SA Buzău a depus întâmpinare ce i-a fost comunicată reclamantei.

La termenul de judecată din 24 ianuarie 2012 reclamanta a depus precizări și cereri în care își modifică pretențiile, în sensul că solicită ca SC F. SA să fie obligată la plata sumei de 25.000 lei.

Această cerere reprezintă o modificare a acțiunii, în sensul prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la excepția tardivității cererii de modificare a acțiunii reclamanta a aratat că este neîntemeiată motivat de faptul că memoriul intitulat precizări și cereri depus la termenul de judecată din 24 ianuarie 2012 nu are caracterul unei cereri de întregire sau modificare a acțiunii introductive, în lumina prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Pârâta a avut cunoștință de faptul că reclamanta a solicitat obligarea sa la plata sumei de 25.000 lei încă de la data notificării sale, notificare anexată de altfel și la cererea de chemare în judecată.

La termenul de judecată din 22 mai 2013 pârâtele SC F. SA și SC C. SA au invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, având în vedere că reclamantul și-a calculat pretențiile pentru o perioadă de 10 ani, respectiv 5 ani.

La termenul de judecată din 07 iulie 2012 reclamanta a solicitat respingerea acestei excepții întrucât contravine si dispozițiilor exprese și de strictă interpretare ale art. 2513 C. civ.

La același termen de judecată s-a solicitat de către reclamantă încuviințarea probei cu expertiza contabilă pentru a stabili sumele la care trebuie să fie obligate pârâtele, probă admisă de instanța de judecată.

Expertiza contabilă a avut ca obiectiv să stabilească dacă pârâtele datorează sume de bani reclamantei și, în caz afirmativ, ce sume, defalcat, pe perioada solicitată.

Prin Raportul de expertiză efectuat în cauză s-a concluzionat că sumele de bani datorate reclamantei pe perioada 10 august 2008-10 august 2011 sunt de 4.335,90 lei,după cum urmează: SC F. SA -1.416,44 lei, SC SC E. SA-1312,42 lei, SC C. SA - 1.607,04 lei.

Reclamanta SC A. SRL și pârâtele SC F. SA, SC D. SA sucursala distribuție Buzău au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit de expert Bălescu Dumitru.

Acesta a răspuns obiecțiunilor la raportul de expertiză contabilă prin care a arătat că obiecțiunile formulate de către SC A. SRL sunt nefondate și netemeinice, deoarece a folosit la realizarea expertizei contabile tarifele de închiriere practicate de SC C. SA. De asemenea SC A. SRL nu are în vedere că în data de 24 iunie 2001 a solicitat SC C. SA preluarea de către aceasta a rețelei electrice pentru alimentarea definitivă. În acest sens s-a emis avizul de racordare definitivă, iar delimitarea proprietății instalației electrice s-a făcut la bornele contuarului, respectiv la ultimul stâlp. De la data de 24 iunie 2001, SC C. SA a preluat instalația electrică a reclamantei și a efectuat de la această dată toate lucrările de întreținere și mentenanță.

În ceea ce privește obiecțiunile formulate de SC F. SA, expertul contabil a reținut că prin avizul de racordare provizorie din 17 ianuarie 2001 s-a început furnizarea de energie electrică SC A. SRL, fiind proprietar al instalației electrice până la clamele de racordare la rețeaua electrică principală.

În ceea ce privește obligațiile de plată către reclamanta s-a arătat de către expertul contabil că au fost stabilite pe baza tarifelor de închiriere practicate de SC F. SA cu ceilalți furnizori.

Referitor la obiecțiunile formulate de SC C. SA, expertul contabil a arătat că potrivit metodei profitului mediu realizat pentru determinarea sumelor cuvenite reclamantei SC A. SRL valoarea sumelor este: de la SC C. SA - 214,32 lei, de la SC F. SA - 1.416,44 lei, de la SC E. SA - 1.312,42 lei. Total 2.943,18 lei.

Prin sentința nr. 1689 din 09 aprilie 2013 Tribunalul Buzău a respins excepția insuficientei timbrări invocată de pârâta SC E. SA, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtele SC C. SA - SC D. SA - sucursala de distribuție Buzău și SC F. Buzău, a respins excepția lipsei calității procesual active a SC A. SRL și a numitului B. precum și a lipsei calității de reprezentant a acestuia invocată de pârâta SC E. SA și SC F. SA Buzău.

Totodată, a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei SC E. SA, a respins excepția tardivității cererii de modificare a acțiunii invocată de pârâta SC F. SA și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL prin administrator B.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prima instanță s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor invocate de pârâte, potrivit dispozițiilor art. 137 C. proc. civ.

Cu privire la excepția insuficientei timbrări a acțiunii invocată de pârâta SC E. SA s-a reținut că potrivit chitanțelor din 10 noiembrie 2011 și din 06 ianuarie 2011 reclamanta a făcut dovada achitării corespunzătoare a taxei judiciare de timbru astfel că a fost respinsă.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtele SC F. Buzău și SC C. SA, SC G. SA - SC D. SA - sucursala de distribuție Buzău la termenul de judecată din 22 mai 2012 s-a constatat că reclamanta, prin acțiunea dedusă judecății, a solicitat obligarea pârâtelor să-i achite contravaloarea folosirii fără drept a instalației electrice pentru ultimii 3 ani, respectiv 11 august 2008-11 august 2011, perioadă ce a fost avută în vedere și de expertul contabil la întocmirea raportului de expertiză contabilă, motiv pentru care a fost respinsă excepția invocată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual active a SC A. SRL și a numitului B. precum și lipsa calității de reprezentant a acestuia, invocată de pârâtele SC E. SA și SC F. SA, s-a reținut că, potrivit certificatului de înregistrare și a statutului SC A. SRL, aceasta este înregistrată în registrul comerțului Buzău având cod unic din 06 septembrie 1995 și ca asociat unic și administrator pe B., motiv pentru care a fost respinsă excepția invocată.

Relativ la excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei SC E. SA, s-a constatat că, deși această societate a fost înființată în anul 2005, pretențiile reclamantei fiind solicitate începând cu data de 11 august 2008, când această pârâtă exista ca persoană juridică, prima instanță a respins această excepție.

Cu privire la excepția tardivității cererii de modificare a acțiunii invocată de pârâta SC F. SA, s-a reținut că la termenul de judecată din 24 ianuarie 2012 reclamanta a depus „precizări și cereri” față de întâmpinările formulate de pârâtele SC F. SA, SC E. SA și SC C. SA, SC G. SA - SC D. SA - sucursala de distribuție Buzău, înscris care nu are caracterul unei cereri de întregire sau modificare a acțiunii introductive, în înțelesul dispozițiilor art. 132 C. proc. civ.

Cum pretențiile reclamantei față de fiecare pârâtă sunt cele arătate în notificările transmise acestora, respectiv: SC C. SA - SC G. SA, - SC D. SA- sucursala de distribuție Buzău - 150.000 lei, SC F. SA - 25.000 lei și SC E. SA - 25.000 lei, totalul acestora fiind de 200.000 lei, sumă solicitată prin acțiunea introductivă, prima instanță a respins această excepție.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri pe trei ani de utilizare fără drept a rețelei electrice ce alimentează punctul de consum ce îi aparține, situat în comuna Gălbinași, județul Buzău, după cum urmează: SC F. SA - 25.000 lei, SC E. SA - 25.000 lei și SC C. SA - SC G. SA - SC D. SA- sucursala de distribuție Buzău - 150.000 lei.

Reclamanta a solicitat racordarea punctului său de consum la rețelele proprietatea SC C. SA SC G. SA - SC D. SA - sucursala de distribuție Buzău în vederea alimentării acestuia.

La solicitarea reclamantei, pârâta SC C. SA, SC G. SA - SC D. SA - sucursala de distribuție Buzău a emis avizul de racordare din 17 ianuarie 2001 pentru alimentare cu energie electrică „organizare de șantier”, urmând ca aceasta să se facă din Lea 20 Kv Cilibia printr-o instalație electrică de alimentare provizorie, ce urma a se dezafecta după terminarea lucrărilor. Punctul de delimitare al instalațiilor proprietatea consumatorului de cele ale distribuitorului s-a făcut la clemele de racord la rețea.

În această situație, rețeaua construită de reclamantă rămânea în proprietatea sa până la data dezafectării și realizării soluției definitive de alimentare, urmând ca toate incidentele ce surveneau în respectiva rețea de natură să afecteze alimentarea cu energie în condiții de performanță și siguranță, să fie remediate de și pe cheltuiala reclamantei și nu de către societatea de distribuție a energiei electrice.

Ulterior, reclamanta, prin cererea înregistrată din 24 iulie 2001, a solicitat ca după finalizarea organizării de șantier, alimentarea permanentă cu energie electrică a locului de consum să se facă prin aceeași instalație ce trebuia demolată conform avizului de racordare din 17 ianuarie 2001, realizată de constructorul autorizat, SC H. SRL Berca, ca astfel să devină consumator permanent, prin rețeaua existentă. Ca urmare a acestei solicitări s-a emis avizul de racordare din 05 septembrie 2001.

Conform avizului de racordare din 05 septembrie 2001, pârâta SC C. SA, SC G. SA - SC D. SA - sucursala de Distribuție Buzău, la cererea reclamantei și în interesul acesteia, care ar fi trebuit în conformitate cu prevederile H.G. nr. 2/1992 să realizeze instalația definitivă de alimentare cu energie electrică a punctului de consum printr-o instalație nouă, după demolarea celei provizorii este de acord cu predarea/preluarea în proprietate a rețelei existente (care nu s-a demolat). Ca urmare, schimbarea punctului de delimitare a instalațiilor proprietatea consumatorului de cele ale distribuitorului la bornele contorului a determinat trecerea respectivei rețele în proprietatea pârâtei SC C. SA, SC G. SA - SC D. SA - sucursala de distribuție Buzău cu toate obligațiile ce decurg din aceasta.

Astfel cum reiese din adresa din 25 martie 2013, emisă de C.E.M.T.J.T. Buzău Sud, gestionarul acestei rețele, în perioada 2001-2011, pârâta SC C. SA, SC G. SA - SC D. SA - sucursala de distribuție Buzău a realizat lucrări de îndreptare stâlpi, înlocuiri armături de susținere, tăiere vegetație pe culoarul de trecere al liniei electrice de joasă tensiune necesare bunei funcționări a acesteia și pentru realizarea serviciului public de distribuție a energiei electrice conform standardelor de performanță. Dacă această rețea ar fi fost proprietatea reclamantei nu era obligația pârâtei SC C. SA, SC G. SA - SC D. SA - Sucursala de Distribuție Buzău realizarea acestor lucrări, ci erau în sarcina acesteia.

Instanța a mai reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a arătat că a devenit proprietara instalației electrice în cursul anului 2001, prin edificare.

La cererea de chemare în judecată a depus factura fiscală din 14 decembrie 1999 emisă de SC H. SRL SRL Buzău, apreciind că acest înscris ar reprezenta dovada dreptului său de proprietate asupra stâlpilor și instalațiilor electrice amplasate pe aceștia.

Această factură a fost emisă la data de 14 decembrie 1999, cu mult înainte de data indicată de reclamantă ca fiind cea a edificării instalației electrice.

De asemenea, s-a constatat că factura nu cuprinde mențiunea că bunurile ce i-au fost livrate reclamantei de către SC H. SRL, care au costat 1.500 lei sunt stâlpi și circuite electrice.

La rubrica denumirea produselor sau a serviciilor în factură se află numai mențiunea SC A. SRL Buzău Lea 0,4 kv, care nu este în măsură să facă dovada dreptului de proprietate asupra stâlpilor și circuitelor electrice.

Totodată, s-a constatat că factura nu conține mențiuni din care să rezulte că prețul cuprins în aceasta reprezintă contravaloarea stâlpilor și a instalațiilor electrice.

Astfel, cu această factură nu s-a probat dreptul de proprietate pe care-l deține reclamanta asupra stâlpilor și circuitelor electrice.

Mai mult decât atât, din avizul de racordare din 05 septembrie 2001 depus la dosar de pârâta SC C. SA, SC G. SA - SC D. SA- sucursala de distribuție Buzău, anexă și parte integrantă a contractului de furnizare a energiei electrice din 11 octombrie 2001, rezultă fără nici un dubiu că punctul de delimitare a instalațiilor, care reprezintă limita proprietății, este la bornele contorului.

Cum reclamanta nu a făcut dovada proprietății rețelei electrice pentru care a solicitat obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri tribunalul a respins acțiunea dedusă judecății.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea apelului formulat, apelanta a susținut faptul că prima instanță a ignorat sau răstălmăcit susținerile făcute pe calea cererii de chemare în judecată, a memoriilor formulate la termenele de judecată din 24 ianuarie 2012, 24 aprilie 2012 și 7 iunie 2012, a obiecțiunilor față de raportul de expertiză contabilă, precum și pe calea notelor de concluzii.

Prin Decizia nr. 105 din 18 noiembrie 2013 Curtea de Apel Ploiești a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC A. SRL, împotriva sentinței nr. 1689 din data de 9 aprilie 2013 pronunțate de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA - SC D. SA - sucursala de distribuție Buzău, SC E. SA și SC F. SA Buzău.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În apel s-a admis proba cu înscrisuri pentru apelantă, iar în ceea ce privește suplimentarea probatoriului cu o nouă expertiză tehnică de specialitate, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 292 rap. la art. 295 C. proc. civ. (1865), pentru a fi admisă în apel.

Atitudinea apelantei a fost subiectivă deoarece nu i-au convenit concluziile raportului de expertiză tehnică, iar prin înscrisurile depuse la dosar aceasta nu a dovedit că ar fi proprietara rețelei electrice de alimentare.

S-a mai reținut că prima instanță nu a omis să verifice înscrisul la care a făcut referire apelanta prin precizările depuse la termenul de judecată din data de 23 septembrie 2013, iar invocarea acestui aspect, în apel, nu avea relevanță deoarece culpa în apărare aparține în exclusivitate acesteia.

Factura fiscală depusă de apelantă, respectiv din 14 decembrie 1999 nu face dovada proprietății asupra stâlpilor de alimentare cu energie electrică a punctului de lucru al acesteia, din conținutul acesteia rezultă că SC H. SRL Berca a executat o lucrare în legătură cu o linie electrică aeriană de 0,4 Kv, dar fără a prezenta întreaga documentație ce se elaborează la un astfel de proiect, respectiv avize, autorizații, acordul proprietarului terenului, proiect tehnic, necuprinzând nicio referire în această chestiune, cu atât mai puțin o identificare a stâlpilor în discuție.

Se poate observa că prețul indicat în respectiva factură este foarte mic în raport cu valoarea a 15 stâlpi și a lucrărilor de instalare a acestora, reprezentând altceva decât prețul rețelei electrice de distribuție.

Factura respectivă poate face dovada cel mult că SC H. SRL a executat o lucrare pentru apelantă în legătură cu o linie electrică aeriană de 0,4 Kv, și deci nu probează dreptul de proprietate al acesteia asupra stâlpilor și circuitelor electrice.

Ca atare, apelanta-reclamantă nu și-a probat în niciun fel pretențiile, fiind vorba de simple afirmații, atât la pretinsul drept de proprietate asupra rețelei de furnizare a energiei electrice, care aparține distribuitorului de energie electrică, precum și la pretinsul prejudiciu în folosirea acestei rețele de către pârâții-intimați.

Prima instanță a judecat cauza în baza probatoriului administrat, iar înscrisurile depuse în apel nu modifică concluzia desprinsă din sentința atacată, apelanta nu a dovedit că este proprietara rețelei electrice constituită din 15 stâlpi, cabluri, etc.

Din adresa din 25 martie 2013 emisă de C.E.M.T.J.T. Buzău Sud, gestionarul acestei rețele, în perioada 2001-2011, pârâta SC C. SA, SC G. SA - SC D. SA, Sucursala de distribuție Buzău a realizat lucrări de îndreptare stâlpi, înlocuiri de armături de susținere, tăieri vegetație pe culoarul de trecere al liniei electrice de joasă tensiune necesare bunei funcționări a acesteia și pentru realizarea alimentării cu energie electrică a consumatorilor conform standardelor de performanță, ceea ce denotă că această linie de distribuție nu este proprietatea apelantei-reclamante.

Corect a reținut prima instanță că susținerea apelantei, în sensul că rețeaua electrică ar fi proprietatea sa, nu corespunde realității, apelanta solicitând racordarea punctului său de consum la rețelele de distribuție ale pârâtei SC D. SA, aspecte ce rezultă atât din înscrisurile depuse la dosar, cât și din concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză.

În acest sens s-a emis Avizul de racordare din 17 ianuarie 2001 pentru alimentarea cu energie electrică „organizare de șantier” urmând ca aceasta să se facă din Lea 20 Kv Cilibia printr-o instalație electrică de alimentare provizorie ce urma a se dezafecta după terminarea lucrărilor, iar punctul de delimitare al instalațiilor proprietatea consumatorului de cele ale distribuitorului, făcându-se „la clemele de racord la rețea”.

În acest caz, rețeaua construită de apelantă, avea caracterul provizoriu și era în proprietatea sa până la data dezafectării și realizării soluției definitive de alimentare, ceea ce s-a întâmplat ulterior, după finalizarea organizării de șantier conform cererii din 24 iulie 2001.

În acest caz, tot apelanta a solicitat că alimentarea permanentă cu energie electrică a locului de consum să se facă prin aceeași instalație ce trebuia demolată, deoarece o altă instalație electrică de alimentare era suportată ca preț de către consumator.

Ca urmare, după efectuarea lucrărilor respective, s-a schimbat punctul de delimitare al instalațiilor electrice proprietatea consumatorului de cele ale distribuitorului la „bornele contorului”, ceea ce a determinat trecerea respectivei rețele în proprietatea societății de distribuție a energiei electrice.

De asemenea, prima instanță, în mod just, a apreciat că apelanta a realizat instalația definitivă de alimentare cu energie electrică a punctului său de consum în condițiile art. 2 din H.G. nr. 2/1992 și nu pentru alimentarea cu energie electrică a altor consumatori.

Atâta timp cât apelanta nu este proprietara rețelei electrice aeriene nici pretențiile pentru folosirea acesteia nu au justificare legală, aspect sesizat în mod just și corect deprima instanță.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 3578 din 13 noiembrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/114/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Ploiești sub nr. x/114/2011* la data de 16 decembrie 2014.

Prin

Decizia nr. 395 din 28 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC A. SRL, împotriva sentinței nr. 1689 din data de 9 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA - SC D. SA - Sucursala de distribuție Buzău, SC E. SA, SC F. SA și SC F. SA.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Pe linia considerentelor deciziei de casare instanța de apel a încuviințat administrarea probei cu înscrisuri în ședința publică din data de 5 februarie 2015, apelanta solicitând formularea unei adrese către SC C. SA (SC D. SA - Sucursala de distribuție Buzău) în vederea comunicării înscrisurilor din evidențele contabile ale acestei societăți din care rezultă date legate de edificarea rețelei electrice aflate în litigiu, respectiv studii de fundamentare, situații de lucrări, valoare contabilă, precum și comunicarea de către aceeași intimată a numărului de abonați alimentați pentru rețeaua electrică aflată în litigiu până în anul 2011.

Intimata pârâtă, la data de 05 martie 2015, a depus la dosarul cauzei precizări expunându-și punctul de vedere cu privire la edificarea rețelei electrice în litigiu, arătând că în speță sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 2/1992 care stipulau expres că:

„Pentru realizarea instalațiilor de alimentare cu energie electrică, consumatorii vor achita unităților furnizoare de energie electrică din cadrul „Renel” R.A. o taxă de racordare.

Plata taxei de racordare se va face o dată cu cererea de realizare a instalației de alimentare cu energie electrică, stabilindu-se și termenul de punere în funcțiune a lucrării.

Valoarea taxei de racordare se stabilește pe baza unor indici specifici, revăzuți și aprobați periodic de Ministerul Industriei, ca valori medii pe unitatea de măsură (km, kva, kW, buc. etc.).

Taxele de racordare se vor suporta de consumatori, vor întregi fondurile de investiții ale unităților furnizoare de energie electrică și se vor, utiliza exclusiv pentru realizarea instalațiilor electrice ale acestora”.

A arătat, de asemenea, că, inițial, apelantul a solicitat alimentarea cu energie electrică printr-o instalație de alimentare provizorie ce urma să se dezafecteze după terminarea lucrărilor situație în care intimata pârâtă a emis avizul de racordare din 17 ianuarie 2001, punctul de delimitare al instalațiilor proprietatea consumatorului de cele ale distribuitorului făcându-se la „clemele de racord” la rețea.

În această situație, rețeaua construită de apelantă a rămas în proprietatea sa, separarea patrimonială realizându-se la racordul instalației de utilizare proprietatea sa, la rețeaua de distribuție Lea 20 Kv Cilibia, proprietatea intimatei.

Ulterior, apelanta, prin cerea înregistrată din 24 iulie 2001 a solicitat ca alimentarea permanentă cu energie electrică a locului de consum să se facă prin aceeași instalație.

Conform avizului de racordare din 05 septembrie 2001, societatea pârâtă SC I. SA, la cererea apelantei și în interesul acesteia, cu titlu de excepție, a fost de acord cu preluarea în proprietate a rețelei existente fără alte formalități, asimilând această preluare prevederilor art. 2 din H.G. nr. 2/1992 și conform fișei de soluție elaborată pentru racordarea consumatorului SC A. SRL, punctul de delimitare al instalațiilor proprietatea consumatorului de cele ale distribuitorului fiind la „bornele contorului”; ca urmare, schimbarea punctului de delimitare al instalațiilor, proprietatea consumatorului de cel al distribuitorului, „la bornele contorului” a determinat trecerea respectivei rețele în proprietatea societății de distribuție a energiei electrice, cu toate obligațiile ce decurg din acestea.

Raportat la înscrisurile existente la dosarul cauzei depuse de reclamantă în susținerea acțiunii și în vederea argumentării dreptului de proprietate asupra instalației electrice, linie electrică aeriană, anume factura fiscală depusă de apelantă din 14 decembrie 1999 și înscrisul cuprinzând lista cantităților de lucrări, situație de plată, se reține că acestea nu sunt de natură a dovedi că respectiva instalație electrică este proprietatea reclamantei. O astfel de lucrare necesită o documentație specială, care însă nu a fost depusă de către reclamantă, doar existența unei facturi fiscale și o listă de materiale nu sunt de natură a dovedi dreptul de proprietate al reclamantei asupra respectivei instalații.

Raportat la actul normativ incident în cauza dedusă judecății, respectiv H.G. nr. 2/1992, se constată că în cazul în speță a operat preluarea respectivei instalații de către intimata pârâtă, urmare a soluției tehnice aplicabile pentru alimentarea cu energie permanentă a locului de consum.

Astfel, s-a arătat expres că prin cererea înregistrată din 2001 reclamanta a solicitat ca alimentarea permanentă cu energie electrică a locului de consum să se facă prin aceeași instalație, iar conform avizului de racordarea din 2001, societatea pârâtă, la cererea apelantei și în interesul acesteia, a fost de acord cu preluarea în proprietate a rețelei existente, fără alte formalități, asimilând această preluarea prevederilor art. 2 din H.G. nr. 2/1992 și conform fișei de soluție elaborată pentru racordarea consumatorului.

S-au reținut, deasemenea, susținerile intimatei pârâte care nu a contestat dreptul de proprietate al reclamantei asupra instalației electrice, linie electrică aeriană.

În contextul cererii reclamantei de alimentare, a normelor legale aplicabile și a soluției tehnice adoptate, s-a reținut că a operat preluarea de către intimată a respectivei instalații, soluție acceptată de către reclamantă, dat fiind furnizarea către acesta a energiei electrice în condițiile propuse.

Astfel, în contextul situației de fapt reținute, a textelor de lege aplicabile, respectiv H.G. nr. 2/1992, a preluării de către intimata pârâtă a instalației electrice urmare a normelor legale aplicabile, a soluției tehnice propuse, acceptate de către reclamantă, s-a apreciat că soluția primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii, este în acord cu probatoriul administrat.

Mai mult decât atât, simpla existență a unei facturi fiscale însoțită de lista de cantități de lucrări și situații de plată, nu sunt de natură a dovedi dreptul de proprietate al reclamantei asupra instalației electrice în discuție, care se edifică în baza unei documentații, avize și acorduri care nu au fost dovedite de către reclamantă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta-reclamantă

SC A. SRL Buzău, aducându-i următoarele critici:

Acest înscris a fost ignorat de instanța de apel în rejudecare, în condițiile în care prin acest înscris se recunoaște că recurenta-reclamantă este proprietara rețelei electrice.

Procedând în acest fel, instanța de apel a încălcat prevederile art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

În opinia recurentei-reclamante instanța de apel trebuia să coroboreze acest înscris cu extrasul contractului de furnizare a energiei electrice actualizat la data de 24 aprilie 2013 și cu Anexa nr. 4 la acest contract din care ar rezulta recunoașterea explicită a dreptului de proprietate al reclamantei asupra rețelei.

Astfel, în rejudecare, aceasta a reiterat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 2 din H.G. nr. 2/1992, dar fără a arăta, în mod explicit, în ce măsură aceste prevederi legale sunt apte să lămurească, în acest caz particular, cui aparține dreptul de proprietate.

De asemenea, instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe existența avizului de racordare din 5 septembrie 2001, deși acest înscris nu-i poate fi opozabil recurentei, acesta nefiind asumat de reclamantă, el reprezentând un document intern al intimatei-pârâte.

În realitate, legea părților o constituie contractul părților, iar din analiza contractului din 11 octombrie 2001, Anexa 4 pct. B2 și C, rezultă că delimitarea proprietății se face la stâlpul terminal proprietatea sucursala distribuție Buzău, iar locul de montare a echipamentului de măsurare se face pe stâlpul terminal, proprietate abonat.

De asemenea, instanța de apel nu a motivat cum printr-un aviz tehnic se poate proceda la un transfer de proprietate, deși chiar din cererea din 24 iulie 2011, invocată de către instanța de apel, nu rezultă voința reclamantei de a trece în proprietatea furnizorului de energie electrică rețeaua respectivă.

Deși instanța de apel nu a luat în considerare probele depuse de către reclamantă în sprijinul afirmației sale că este proprietara rețelei, dar a încuviințat proba cu acte care ar fi trebuit depuse de către pârâta-intimată, furnizoare de energie electrică, a rămas în pronunțare fără ca aceste probe să fie administrate, lăsând nelămurită problema proprietății rețelei.

Recurenta-reclamantă a mai menționat faptul că nu i-a fost comunicată încheierea din 14 mai 2015, când instanța de apel a rămas în pronunțare, deși ea făcea parte integrantă din decizia recurată.

Faptul că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, rezultă și din afirmația făcută la pag. 14 din hotărârea recurată din care rezultă că intimata SC C. SA nu a contestat dreptul de proprietate al reclamantei asupra instalației electrice.

La data de 4 aprilie 2016, intimata SC D. SA a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

În cuprinsul întâmpinării s-a susținut că această intimată a devenit proprietara instalației edificate de reclamantă în baza art. 2 din H.G. nr. 2/1992 și a avizului de racordare din 5 septembrie 2001 emis de Sucursala distribuție Buzău.

La data de 14 aprilie 2016, intimata-pârâtă SC F. SA (fostă SC F. SA) a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Astfel, în decizia de casare s-a reținut că hotărârea instanței de apel conține considerente contradictorii atunci când s-a considerat că nu s-a dovedit edificarea rețelei electrice în litigiu, de către recurentă, ca mai apoi, să se rețină construirea acesteia, cu caracter provizoriu, de către recurentă, precum și faptul că s-ar fi aflat în proprietatea acesteia până la data dezafectării și realizării soluției definitive de alimentare.

Și în cuprinsul deciziei recurate în prezenta cale de atac se regăsesc exact aceleași considerente contradictorii.

În plus, instanța de apel, în rejudecare, a mai reținut, pe de o parte, că prin avizul de racordare din 2001 s-ar fi efectuat un transfer al dreptului de proprietate, iar la pag. 14 din hotărârea recurată se afirmă că intimata SC C. SA nu ar fi contestat dreptul de proprietate al reclamantei asupra instalației electrice.

Și în rejudecare, instanța de apel s-a mărginit în a aduce argumente generice cu privire la înscrisul din 11 ianuarie 2013, practic, nemotivând de ce acest înscris, coroborat cu alte înscrisuri depuse de către reclamantă, nu face dovada dreptului de proprietate al acesteia asupra instalației electrice.

Pe de altă parte, instanța de apel, în rejudecare, deși, inițial, admisese proba cu înscrisuri care să fie depuse de intimată, în cele din urmă nu a mai administrat acele probe, care ar fi tins la dovedirea dreptului de proprietate al intimatei asupra instalației electrice, situație ce echivalează cu nelămurirea situației de fapt.

Din acest punct de vedere și hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, fiind îndeplinite condițiile cerute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cât și condițiile cerute de art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Astfel, pentru a justifica trecerea dreptului de proprietate asupra instalației de la recurentă la intimată, instanța de apel a invocat prevederile art. 2 din H.G. nr. 2/1992, dispoziții care nu au, însă, nicio legătură cu problema în discuție.

În acest sens, nu poate fi reținută nici apărarea intimatei formulată prin întâmpinare, cum că acest articol de lege ar justifica trecerea respectivei instalații din proprietatea reclamantei-recurente în cea a intimatei-pârâte.

Acest articol precizează, în alin. (1), că pentru realizarea unei instalații de alimentare cu energie electrică, consumatorii trebuie să achite furnizorului o taxă de racordare, iar în alin. (2) se precizează destinația acestei taxe de racordare, în sensul că distribuitorii de energie electrică trebuie să utilizeze această taxă, exclusiv, pentru dezvoltarea instalațiilor lor electrice, iar nu în alte scopuri.

Prin urmare, această prevedere legală vine chiar în sprijinul reclamantei, în sensul că era de datoria intimatei-pârâte să construiască rețeaua de furnizare a energiei electrice din fonduri proprii iar nu să oblige consumatorii să realizeze aceste instalații pe cheltuiala lor, pentru ca apoi să pretindă ca aceste instalații să treacă gratuit în proprietatea furnizorului.

De altfel, procedurile de preluare de capacități energetice de distribuție a energiei electrice au fost reglementate dintotdeauna în mod separat și numai în acest fel se poate face trecerea dreptului de proprietate de la consumator la distribuitor (furnizor).

De exemplu, în prezent este în vigoare Ordinul nr. 31/2013 al președintelui Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, care reglementează această procedură, iar anterior a fost în vigoare Ordinul nr. 27/2007 al președintelui aceleiași autorități.

În cauză nu s-a făcut niciun fel de dovadă că s-ar fi parcurs o astfel de procedură, care era singura procedură legală pentru preluarea dreptului de proprietate.

Așa după cum s-a arătat mai sus, transferul dreptului de proprietate nu se poate face decât printr-o procedură reglementată de lege, care, în cauză nu s-a dovedit a fi efectuată.

În altă ordine de ideii, este total nelegală această concluzie a instanței de apel, având în vedere caracterul pur tehnic al unui aviz de racordare, care are în vedere doar caracteristicile tehnice ale instalației, iar nu dreptul de proprietate asupra acesteia.

Este total greșită concluzia instanței de apel că prin mutarea punctului de delimitare al instalațiilor proprietatea consumatorului, de cel al distribuitorului, de la „clemele de racord” la rețea, la „bornele contorului”, s-ar fi efectuat transmiterea dreptului de proprietate, deoarece, pe de o parte, așa după cum s-a arătat mai sus, pentru preluarea dreptului de proprietate trebuie parcursă o procedură specială, iar plasarea contorului într-o anumită zonă a instalației electrice este o operațiune pur tehnică, aceasta depinzând doar de caracteristicile tehnice ale instalației și de necesitatea unui acces cât mai bun la contor, în vederea citirii datelor de pe acesta.

Instanța de apel trebuia, eventual, să ceară lămuriri de la un expert tehnic în legătură cu elementele ce constituie o rețea de distribuție electrică, mai ales că în situația de față rețeaua de distribuție a intimatei-pârâte este de medie tensiune (Lea 20 Kv) iar pentru alimentarea unui consumator, cu o tensiune joasă (0,4 kv), este nevoie, pentru racordare, de separator, întreruptor și transformator electric, iar contorul poate fi plasat, cel mai comod, pe partea de joasă tensiune, deci pe partea de rețea proprietatea consumatorului.

Ca atare, instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe acte nerelevante, actele relevante fiind doar contractul părților și anexele acestuia, actele de dobândire de către reclamantă a unor elemente de rețea, precum și eventuale acte (dacă există) în legătură cu o ipotetică procedură legală (conform unui ordin al președintelui Autorității Naționale de Reglementare a Energiei) de preluare a capacităților de distribuire a energiei electrice.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel care, în rejudecare, trebuie să țină cont de cele reținute mai sus de Înalta Curte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Buzău împotriva Deciziei nr. 395 din 28 mai 2015, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 30 iunie 2016.