ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 72/2017
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 72/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr.
72/2017
Prin Cererea înregistrată la data
de 18 ianuarie 2013, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a
civilă, sub nr. x/3/2013, reclamantul avocat A., în nume propriu și
în calitate de fost unic asociat al SCA B., a chemat în judecată pe
pârâții Baroul București și Cabinetul Individual de
Insolvență C., solicitând ca prin hotărârea ce se va
pronunța în cauză, instanța de judecată să constate
nulitatea actului juridic civil, cu referire la Raportul de lichidare al SCA
B., emis sub nr. x/C din 5 decembrie 2012.
Prin
Încheierea din 15 aprilie 2014 Tribunalul a admis excepția
necompetenței funcționale a instanței, a scos cauza de pe rol
și a înaintat-o spre soluționare unui complet specializat din cadrul
secției a VI-a comercială a Tribunalului București.
Prin
Încheierea din 9 septembrie 2014, Tribunalul București, secția
comercială, a apreciat că natura pretențiilor solicitate este
nerelevantă în condițiile în care litigiul nu are ca obiect
dizolvarea societății, astfel încât, constatarea nulității
Raportului de lichidare este de competența secției civile.
Cauza a fost
astfel înregistrată la data de 23 septembrie 2014, în fond, pe rolul
Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2013.
Prin
Sentința civilă nr. 467 din 14 aprilie 2015 Tribunalul
București, secția V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată
acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu
pârâții Baroul București și Cabinetul Individual de
Insolvență C.
Pentru a
statua astfel, prima instanță a reținut puterea de lucru judecat
a Deciziei civile nr. 6.085 din 8 septembrie 2014 pronunțată de
Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ
și fiscal, prin care s-a analizat Decizia nr. 13 din 9 august 2012
emisă de Decanul Baroului București, reținându-se că
decanul baroului avea competența legală de a emite decizia
menționată, decizie prin care a numit în calitate de lichidator al
SCA B., Cabinetul Individual C., actul fiind legal sub acest aspect. În acest
context, motivul de nulitate al raportului de lichidare al SCA B., depus la
Baroul București și înregistrat sub nr. x din 5 decembrie 2012
întocmit de lichidatorul numit prin Decizia nr. 13/2012 emisă de Decanul
Baroului București, nu a fost primit de prima instanță.
Aceeași soluție a fost dată în legătură cu motivul de
nulitate vizând inexistența obiectului actului de lichidare în considerarea
faptului susținut de reclamant, al lichidării patrimoniului
finalizată încă din anul 2008 și al realizării drepturilor
de creanță supuse prescripției de trei ani, termen care, în
accepțiunea reclamantului ar fi fost împlinit încă din data de 9
decembrie 2010.
Prin apelul
formulat împotriva hotărârii mai sus menționată, reclamantul a
susținut că aceasta este nelegală și netemeinică sub
aspectul că, situația de fapt, susținută de mijloacele de
probă anexate cererii de chemare în judecată și precizării
de acțiune, a rămas neschimbată, respectiv instanța de fond
nu a stabilit o altă situație de fapt.
Examinând
cauza din perspectiva motivelor de apel evocate, Curtea a apreciat că
apelul este nefondat pentru considerentele care urmează:
Așa cum
rezultă din analiza pretențiilor exhibate pe calea acțiunii introductive
de instanță, astfel cum aceste pretenții au fost argumentate
și precizate de reclamant pe parcursul judecății în fond, Curtea
a reținut că motivarea hotărârii tribunalului răspunde
exigențelor instituite prin prevederile art. 425 din Noul C. proc. civ.
Rezultă fără echivoc că, în analiza acțiunii,
instanța a respectat principiul disponibilității procesului
civil și a analizat raportul de lichidare al SCA B. din perspectiva
motivelor de nulitate menționate în argumentarea în fapt și în drept
a cererii de chemare în judecată.
Astfel, în
mod corect, instanța de fond a valorificat puterea de lucru judecat a
Deciziei civile nr. 6.085 din 8 septembrie 2014 pronunțată de Curtea
de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și
fiscal, ale cărei considerente decizorii au fost evaluate în mod corect de
prima instanță ca premisă în stabilirea situației de fapt a
cauzei. Prin hotărârea precizată, s-a reținut că, prin
Decizia nr. 13 din 9 august 2012 emisă de Decanul Baroului București
a fost revocată Decizia nr. 1 din 17 ianuarie 2012 a Decanului Baroului
București și a fost numit în calitate de lichidator al SCA B.
Cabinetul Individual C., reținând că, în condițiile în care
societatea era compusă doar din doi asociați, în urma decesului
avocatului coordonator D., rămânând un singur asociat în persoana
intimatului-reclamant A., exista o imposibilitate legală de desemnare a
lichidatorului prin votul asociaților, fiind incidentă teza a II-a de
la art. 29.2 din Anexa XIII la Statutul Profesiei de Avocați care prevede
numirea lichidatorului de către decan.
În
consecință, arată instanța de contencios administrativ,
Decanul Baroului București avea competența legală de a emite
Decizia nr. 13 din 9 august 2012 prin care a numit în calitate de lichidator al
SCA D., Cabinetul Individual C., actul fiind legal sub acest aspect, așa
încât susținerile reclamantului relativ la nelegalitatea acestei decizii
din perspectiva dispozițiilor art. 1 - 3 din O.U.G. nr. 86/2001 au fost
considerate în mod corect de prima instanță ca fiind lipsite de
relevanță juridică. Legalitatea actului astfel stabilită,
decizia emisă de decanul baroului a intrat în circuitul juridic civil
fiind opozabil erga omnes.
În concluzie,
în contextul în care o instanță de judecată a statuat anterior
litigiului de față, în mod irevocabil, asupra legalității
deciziei prin care Decanul Baroului București a desemnat un practician în
insolvență în vederea lichidării unei societăți civile
profesionale de avocați, reluarea discuțiilor asupra competenței
practicianului în insolvență apare ca lipsită de suport juridic
și contravine opozabilității hotărârii
judecătorești.
Din
examinarea raportului de lichidare al societății din litigiu
rezultă netemeinicia susținerilor reclamantului, relativă la
inexistența în patrimoniul lichidat a unui activ de distribuit, astfel
că susținerile referitoare la nulitatea raportului de lichidare au
fost în mod corect respinse, consecință a unei interpretări
corecte pe care a primit-o ansamblul probator al cauzei.
La data de 9
decembrie 2007, când a intervenit decesul asociatului D., părțile
sociale ale societății erau împărțite între cei doi
asociați, după cum urmează: domnul D. deținea 80% din
societate, iar domnul A. 20%. Conform Deciziei nr. 94 din 13 martie 2008 s-a
luat act de dizolvarea societății și, întrucât partajul voluntar
nu s-a putut realiza, ca urmare a lipsei acordului dintre asociatul minoritar
și moștenitorii asociatului decedat (existența pe rolul
Judecătoriei sectorului 5 București a Dosarului cu nr. x/299/2008),
s-a hotărât de către Consiliul Baroului București lichidarea
societății de avocați fiind desemnată prin Decizia nr.
2.012 a Baroului București în calitate de lichidator E.
Prin Decizia
nr. 13 din 9 august 2012 acest lichidator a fost înlocuit cu C.I.I. C. care, în
urma analizei documentelor contabile puse la dispoziție, în funcție
de cotele de contribuție ale asociației la constituirea patrimoniului
societății și de activul acesteia, a dispus distribuirea
către succesorii asociatului majoritar și către asociatul
minoritar a patrimoniului societății aflată în lichidare
(raportul de lichidare al societății și Procesul-verbal încheiat
la data de 9 august 2013, respectiv procesele-verbale de predare întocmite
ulterior.
Prin urmare,
pentru considerentele de mai sus, Curtea de Apel București, secția a
III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin
Decizia civilă nr. 266A din 25 aprilie 2016 a respins, ca nefondat, apelul
formulat de apelantul-reclamant A., împotriva Sentinței civile nr. 467 din
14 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția
V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013.
Împotriva
acestei decizii, a declarat recurs, în cadrul termenului legal,
recurentul-reclamant A., prin care a solicitat, în principal, admiterea
acestuia, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În subsidiar, a solicitat modificarea deciziei recurată, în sensul
admiterii apelului declarat împotriva sentinței de fond și schimbarea
în tot a acesteia, în sensul admiterii acțiunii și constatarea nulității
actului juridic civil, cu referire la raportul de lichidare și în
subsidiar constatarea netemeiniciei actului juridic menționat.
În preambulul
cererii de recurs, recurentul-reclamant prezintă istoricul cauzei,
reiterând petitul cererii de chemare în judecată și motivele de fapt
ale cererii, precum și considerentele instanței de fond, precum
și criticile formulate prin cererea de apel, care nu vor fi reluate în
sinteză de către instanța de recurs.
În ceea ce
privește motivul de casare reprezentat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,
recurentul-reclamant arată că, în mod greșit, pricina a fost
soluționată potrivit Noului C. proc. civ., cauza fiind
înregistrată la data de 18 ianuarie 2013, anterior intrării în
vigoare la 15 februarie 2013 a Noului C. proc. civ.
Prin urmare
la data intrării în vigoare a Noului C. proc. civ., procesul de
față era în curs de judecată, astfel încât devin incidente
dispozițiile art. 25 Noul C. proc. civ.
În ceea ce
privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.
civ. recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel s-a
pronunțat asupra fondului cauzei, cu încălcarea limitelor
sesizării instanței. Instanța nu a avut în vedere situația
de fapt, pronunțându-se în afara limitelor sesizării.
Astfel, au
fost reținute eronat inexistența dovezilor referitoare la structura
capitalului social și cu privire la decizia asociatului unic, care nu a
fost contestată și a produs efecte juridice.
De asemenea,
se mai susține că instanța de apel nu a examinat și nu s-a
pronunțat asupra motivelor de apel, cu referire la nepronunțarea
prescripției dreptului la acțiune, a competenței practicianului
în insolvență, a regulilor referitoare la dizolvarea/lichidarea
persoanelor juridice.
Se mai
susține aplicarea greșită a legii, în raport de reținerea
autorității de lucru judecat.
În combaterea
cererii de recurs, intimatele-pârâte Baroul București și Cabinet
Individual de Insolvență C. au formulat întâmpinare, prin care au
solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este
nefondat.
Prima
chestiune de drept supusă analizei Înaltei Curți, vizează
încălcarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 25 Noul C. proc.
civ., critica fiind încadrată de recurent în motivul de nelegalitate
prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Înalta Curte
observă în raport de această critică faptul că argumentele
recurentului, menite să sprijine motivul invocat, nu conduc spre
cerința textului art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care se referă la
încălcări ale normelor procedurale ce vizează regulile de desfășurare
ale procesului civil, așa cum sunt prevăzute de art. 105 alin. (2) C.
proc. civ.
În concret,
recurentul a argumentat încălcarea dispozițiilor art. 25 din Noul C.
proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat în mod
greșit dispozițiile legii noi de procedură.
Argumentele
recurentului nu pot fi reținute, întrucât din considerentele deciziei
recurate se observă că pricina a fost soluționată potrivit
C. proc. civ. de la 1865, iar referirea instanței la dispozițiile
art. 480 C. proc. civ. este o eroare materială, care nu
influențează soluția pronunțată în cauză.
Dintr-un alt
punct de vedere este de menționat faptul că pentru a fi incidente
dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. care sancționează
cu nulitatea încălcarea regulilor de desfășurare a procesului
civil, este necesar să se dovedească producerea unei
vătămări, care nu poate fi înlăturată altfel,
situație care nu este incidentă în cauză, în raport de invocarea
dispozițiilor art. 25 Noul C. proc. civ.
Prin cele
de-al doilea motiv de recurs, a fost invocată aplicarea greșită
a legii, prilej pentru recurent de a repune în discuție probele examinate
în cauză de instanțele anterioare. Or, din perspectiva tezei a doua a
motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu se pot examina decât
situațiile în care s-a extins sau restrâns aplicarea prevederilor legii de
drept substanțial sau atunci când aplicarea este străină
situației de fapt. Prin argumentele expuse recurentul și-a exprimat
nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată de instanța
de apel, fără a prezenta argumentele subsumate motivului de
nelegalitate invocat. Toate aceste susțineri vizează netemeinicia
și nu nelegalitatea soluției criticate, așa încât nu vor fi
reținute.
În ceea ce
privește greșita aplicare a legii în ceea ce privește
autoritatea de lucru judecat, Înalta Curte constată că motivul
prevăzut de art. 304 (9) C. proc. civ. nu a fost motivat în concret cu
trimitere textele de lege pretins încălcate de instanța de apel,
astfel încât nu se impune nicio altă analiză întrucât recursul nu are
caracter devolutiv, iar instanța de recurs nu se poate substitui
părților pentru a imagina motive și critici care nu au fost
formulate.
În ceea ce
privește nepronunțarea instanței asupra tuturor motivelor de
apel, critică neargumentată potrivit dispozițiilor art. 304 C.
proc. civ. aceasta nu va fi reținută. Considerentele deciziei
demonstrează contrariul celor afirmate de către recurentul-reclamant.
Din sinteza motivelor expuse de reclamant, instanța de apel a desprins
chestiunile de drept și de fapt care erau de esența litigiului
și a răspuns motivat la acestea. Din acest punct de vedere, trebuie
remarcat faptul că și în cazul unei căi de atac devolutive,
criticile de netemeinicie și nelegalitate nu presupun expunerea
considerentelor instanței în funcție de argumentele aduse de parte.
De altfel, art. 261 alin. (5) C. proc. civ. cere ca hotărârea să
cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea
instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile
părților. Prin urmare, dispozițiile invocate nu presupun alte
obligații din partea instanței pentru a se reține că
decizia instanței de apel nu a fost motivată sau că ar
conține considerente contradictorii sau străine de natura pricinii.
În raport de
dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează
să admită cererea intimatului Baroul București și să
dispună obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată,
astfel cum au fost justificate.
În
consecință, față de cele ce preced, potrivit art. 312 C.
proc. civ. recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr.
266A din 25 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de
familie.
Obligă
recurentul la plata sumei de 400 RON, reprezentând cheltuieli de judecată
în favoarea intimatului Baroul București.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2017.
Procesat de