ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 621/2017

Decizia nr. 621/2017

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 22.05.2015 la secția de contencios fiscal

și administrativ din cadrul Tribunalului Bihor, reclamantul Sindicatul

Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din

M.A.I. - Biroul Teritorial Bihor, în numele membrilor de sindicat indicați

în tabelul anexat acțiunii, a chemat în judecată pe pârâții

Ministerul Administrației și Internelor, Inspectoratul de

Poliție Județean Bihor, Inspectoratul General al Poliției

Române, Instituția Prefectului Bihor, Direcția regim permise și

înmatriculare a autovehiculelor și Spitalul Clinic de Urgență

Oradea, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va

pronunța, să dispună obligarea pârâților la acordarea

diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual în salariul

lunar, începând cu data de 01.01.2011 până la zi și pe viitor,

reactualizat în funcție de indicele inflației la data

plății efective, obligarea pârâților la plata daunelor interese

moratorii, respectiv dobânzi legale începând cu data de 01.01.2011, potrivit

O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații

bănești, în vigoare până la data de 01.09.2011, când a devenit

aplicabilă O.G. nr. 13/2001 privind dobânda legală, cu cheltuieli de

judecată.

Prin

întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la data de 16.06.2015 pârâtul

Spitalul Clinic de Urgență Oradea a invocat excepția de

necompetență funcțională a secției a III-a de

contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Bihor cu privire la

personalul contractual.

În

ședința din 09.03.2016 a fost disjunsă acțiunea

formulată de reclamant în reprezentarea personalului contractual, astfel

că soluționarea prezentului dosar a fost declinată în favoarea

secției I civilă - Completul de litigii de muncă și

asigurări sociale din cadrul Tribunalului Bihor, care a înregistrat

prezentul dosar sub nr. x/111/2016*.

Prin

sentința civilă nr. 420/LM din 14.06.2016, Tribunalul Bihor,

secția I civilă, a admis excepția de necompetență

teritorială și a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București.

În motivarea

soluției sale, instanța a reținut următoarele considerente:

La primul

termen de judecată, 14.06.2016, în baza art. 131 C. proc. civ. raportat la

art. 129 alin. (2) pct. 3 și la art. 130 alin. (2) C. proc. civ.,

instanța, din oficiu, a pus in discuție excepția necompetentei

teritoriale a Tribunalului Bihor având în vedere dispozițiile deciziei nr.

1/2013 pronunțată în recurs în interesul legii.

Tot la acest

termen de judecată, reprezentanta reclamanților a arătat că

sindicatul are sediul în București, iar Biroul Teritorial Oradea nu are personalitate

juridică.

În

determinarea competenței teritoriale potrivit dispozițiilor art. 269

alin. (2) C. muncii, republicat, cu modificările și completările

ulterioare, se va ține seama de sediul sindicatului - reclamant.

Din norma

enunțată în legea specială, coroborată cu prevederile art.

130 C. proc. civ. rezultă o competența teritorială de ordine

publică, absolută și exclusivă în materia judecării

conflictelor de muncă, în favoarea instanței în a cărei

rază teritorială, reclamantul își are domiciliul sau

reședința, ori, după caz, sediul.

Prin decizia

nr. 1/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție (RIL), s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea

unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) [fost art. 284 alin. (2)]

C. muncii, republicat, cu modificările și completările

ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea

conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul

sindicatului reclamant.

În

considerarea acestor aspecte, prin raportare la prevederile art. 129 C. proc.

civ. raportat la art. 269 C. muncii, interpretate în lumina deciziei nr. 1/2013

pronunțată în RIL obligatoriu pentru instanțe de Înalta Curte de

Casație și Justiție, întrucât sindicatul are sediul în

București, iar biroul teritorial nu are personalitate juridică,

instanța va admite excepția de necompetență

teritorială invocată și va declina competența în favoarea

Tribunalului București.

Prin

sentința civilă nr. 10891 din 28 noiembrie 2016, Tribunalul

București, secția a VIII-a conflicte de muncă și

asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale a

acestei instanțe, a dispus declinarea competenței de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor și, constatând ivit conflictul

negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de

Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

În motivarea

sentinței, instanța a reținut următoarele considerente:

Acțiunea

de față a fost formulată de Sindicatul Național al

Polițiștilor și Personalului Contractual din M.A.I. - Biroul

Teritorial Bihor în numele membrilor de sindicat semnatari ai tabelului

anexă, membri de sindicat ce au locul de muncă pe raza județului

Bihor.

Potrivit art.

210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, lege specială ce se

aplică cu prioritate față de C. muncii, „cererile referitoare la

soluționarea conflictelor de muncă se adresează instanței

judecătorești competente în a cărei circumscripție își

are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.

Prin urmare,

având în vedere că prezenta cauză reprezintă un litigiu de

muncă (reclamanții - membri de sindicat pretinzând plata unor

drepturi salariale), că reclamanții - membri de sindicat își au

locul de muncă în județ Bihor, față de dispozițiile

art. 210 teza a II-a din Legea dialogului social nr. 62/2011, Tribunalul

București a considerat că nu este competent să soluționeze

prezenta cauză.

Este

adevărat că sediul sindicatului reprezentativ se află în

București și că prin decizia nr. 1/2013 privind judecarea recursului

în interesul legii s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea

unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr.

54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011)

organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în

acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat și că în

interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269

alin. (2) [fost art. 284 alin. (2)] C. muncii, republicat, cu modificările

și completările ulterioare, instanța competentă teritorial

în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni

este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Însă,

având în vedere că sindicatul acționează în baza mandatului de

reprezentare acordat de către membrii de sindicat în numele cărora

introduce acțiunea, membri de sindicat care la rândul lor au calitate

procesuală activă (având și drept de dispoziție în ceea ce

privește acțiunea promovată în numele lor), și că

dispozițiile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 prevăd

o competența teritorială alternativă ce lasă la latitudinea

reclamantului/reclamanților alegerea instanței la care să

introducă acțiunea dintre instanțele deopotrivă competente

(ce de la domiciliu și cea de la locul de muncă), Tribunalul

apreciază că în prezenta cauză are prioritate manifestarea de

voință a reclamanților, efectuată chiar prin intermediul

sindicatului reprezentativ la momentul promovării acțiunii,

aceștia alegându-și ca și instanță competentă

Tribunalul Bihor, în raza căruia își au locul de muncă.

Din acest

punct de vedere, instanța de judecată nu ar putea să treacă

peste manifestarea de voință a reclamanților, titulari ai

acțiunii, care au prerogativa dreptului de dispoziție în a-și

alege instanța pe care să o sesizeze dintre două instanțe

deopotrivă competente (în speță Tribunalul Bihor și

Tribunalul București), reclamanții, prin sindicat, alegând ca și

instanță pe care să o sesizeze pe cea de la locul lor de

muncă, potrivit art. 210 teza a II-a din Legea dialogului social nr.

62/2011 .

Cu privire la

conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a

fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

reține următoarele:

Potrivit

prevederilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 61/2011 a dialogului social,

publicată în M. Of. nr. 322/10.05.2011, organizațiile sindicale, în

exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2) ale

aceluiași articol, printre care se numără și dreptul de a

formula acțiune în justiție, în numele membrilor lor, în baza unei

împuterniciri scrise din partea acestora, au calitate procesuală

activă.

Pornind de la

această constatare, statuată și prin decizia în interesul legii

nr. 1 din 21 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție (dată în interpretarea și aplicarea unitară a

dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor,

abrogată prin Legea nr. 62/2011 a dialogului social), și în lipsa

unui text expres, prin aceeași decizie în interesul legii s-a arătat

și care este instanța competentă teritorial să

soluționeze acțiunile în justiție formulate de sindicate, în

numele membrilor lor, în materia conflictelor de muncă.

Anume, în

interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269

alin. (2) [fost art. 284 alin. (2)] C. muncii, în vigoare și după

abrogarea Legii nr. 54/2003, prin aceeași decizie în interesul legii, nr.

1 din 21 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a

statuat în sensul că: „instanța competentă teritorial în

soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiunii

este cea de la sediul sindicatului reclamant”.

Raportului

juridic dedus judecății de o organizație sindicală nu îi

sunt aplicabile prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social,

potrivit cărora „Cererile referitoare la soluționarea conflictelor

individuale de muncă se adresează instanței

judecătorești competente în a cărei circumscripție își

are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.

Aceasta,

întrucât, dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social

sunt edictate exclusiv în favoarea reclamanților persoane fizice, membri

sau nu de sindicat, care au a opta, în cazul acțiunilor formulate

individual în justiție (și nu prin intermediul sindicatelor), fie

pentru instanța în a cărei circumscripție își au domiciliul,

fie pentru cea în a cărei circumscripție își au locul de

muncă.

În speța

supusă analizei, se constată că acțiunea este pornită

de sindicat, în numele membrilor săi, astfel că acesta deține

calitatea de reclamant.

Așa

fiind, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii (Legea nr. 53/2003),

în vigoare la data sesizării instanței, 22 mai 2015, de reclamantul

Sindicatul Național al Polițiștilor, astfel cum aceste

dispoziții legale au fost interpretate prin decizia în interesul legii nr.

1/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, competența

de soluționare a litigiului dedus judecății aparține

instanței în a cărei circumscripție își are sediul

sindicatul, respectiv Tribunalului București.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 30 martie 2017.