ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 621/2017

Decizia nr. 621/2017 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22.05.2015 la secția de contencios fiscal și administrativ din cadrul Tribunalului Bihor, reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din M.A.I.

- Biroul Teritorial Bihor, în numele membrilor de sindicat indicați în tabelul anexat acțiunii, a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Administrației și Internelor, Inspectoratul de Poliție Județean Bihor, Inspectoratul General al Poliției Române, Instituția Prefectului Bihor, Direcția regim permise și înmatriculare a autovehiculelor și Spitalul Clinic de Urgență Oradea, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la acordarea diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual în salariul lunar, începând cu data de 01.01.2011 până la zi și pe viitor, reactualizat în funcție de indicele inflației la data plății efective, obligarea pârâților la plata daunelor interese moratorii, respectiv dobânzi legale începând cu data de 01.01.2011, potrivit O.G.

nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, în vigoare până la data de 01.09.2011, când a devenit aplicabilă O.G. nr. 13/2001 privind dobânda legală, cu cheltuieli de judecată. Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la data de 16.06.2015 pârâtul Spitalul Clinic de Urgență Oradea a invocat excepția de necompetență funcțională a secției a III-a de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Bihor cu privire la personalul contractual. În ședința din 09.03.2016 a fost disjunsă acțiunea formulată de reclamant în reprezentarea personalului contractual, astfel că soluționarea prezentului dosar a fost declinată în favoarea secției I civilă - Completul de litigii de muncă și asigurări sociale din cadrul Tribunalului Bihor, care a înregistrat prezentul dosar sub nr. x/111/2016*.

Prin sentința civilă nr. 420/LM din 14.06.2016, Tribunalul Bihor, secția I civilă, a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. În motivarea soluției sale, instanța a reținut următoarele considerente: La primul termen de judecată, 14.06.2016, în baza art. 131 C. proc. civ. raportat la art. 129 alin. (2) pct. 3 și la art. 130 alin. (2) C. proc. civ., instanța, din oficiu, a pus in discuție excepția necompetentei teritoriale a Tribunalului Bihor având în vedere dispozițiile deciziei nr. 1/2013 pronunțată în recurs în interesul legii. Tot la acest termen de judecată, reprezentanta reclamanților a arătat că sindicatul are sediul în București, iar Biroul Teritorial Oradea nu are personalitate juridică.

În determinarea competenței teritoriale potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, se va ține seama de sediul sindicatului - reclamant. Din norma enunțată în legea specială, coroborată cu prevederile art. 130 C. proc. civ. rezultă o competența teritorială de ordine publică, absolută și exclusivă în materia judecării conflictelor de muncă, în favoarea instanței în a cărei rază teritorială, reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori, după caz, sediul. Prin decizia nr. 1/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (RIL), s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) [fost art. 284 alin. (2)] C. muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

În considerarea acestor aspecte, prin raportare la prevederile art. 129 C. proc. civ. raportat la art. 269 C. muncii, interpretate în lumina deciziei nr. 1/2013 pronunțată în RIL obligatoriu pentru instanțe de Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât sindicatul are sediul în București, iar biroul teritorial nu are personalitate juridică, instanța va admite excepția de necompetență teritorială invocată și va declina competența în favoarea Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 10891 din 28 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

În motivarea sentinței, instanța a reținut următoarele considerente: Acțiunea de față a fost formulată de Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din M.A.I. - Biroul Teritorial Bihor în numele membrilor de sindicat semnatari ai tabelului anexă, membri de sindicat ce au locul de muncă pe raza județului Bihor. Potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, lege specială ce se aplică cu prioritate față de C. muncii, „cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.

Prin urmare, având în vedere că prezenta cauză reprezintă un litigiu de muncă (reclamanții - membri de sindicat pretinzând plata unor drepturi salariale), că reclamanții - membri de sindicat își au locul de muncă în județ Bihor, față de dispozițiile art. 210 teza a II-a din Legea dialogului social nr. 62/2011, Tribunalul București a considerat că nu este competent să soluționeze prezenta cauză.

Este adevărat că sediul sindicatului reprezentativ se află în București și că prin decizia nr. 1/2013 privind judecarea recursului în interesul legii s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat și că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) [fost art. 284 alin. (2)] C. muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Însă, având în vedere că sindicatul acționează în baza mandatului de reprezentare acordat de către membrii de sindicat în numele cărora introduce acțiunea, membri de sindicat care la rândul lor au calitate procesuală activă (având și drept de dispoziție în ceea ce privește acțiunea promovată în numele lor), și că dispozițiile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 prevăd o competența teritorială alternativă ce lasă la latitudinea reclamantului/reclamanților alegerea instanței la care să introducă acțiunea dintre instanțele deopotrivă competente (ce de la domiciliu și cea de la locul de muncă), Tribunalul apreciază că în prezenta cauză are prioritate manifestarea de voință a reclamanților, efectuată chiar prin intermediul sindicatului reprezentativ la momentul promovării acțiunii, aceștia alegându-și ca și instanță competentă Tribunalul Bihor, în raza căruia își au locul de muncă.

Din acest punct de vedere, instanța de judecată nu ar putea să treacă peste manifestarea de voință a reclamanților, titulari ai acțiunii, care au prerogativa dreptului de dispoziție în a-și alege instanța pe care să o sesizeze dintre două instanțe deopotrivă competente (în speță Tribunalul Bihor și Tribunalul București), reclamanții, prin sindicat, alegând ca și instanță pe care să o sesizeze pe cea de la locul lor de muncă, potrivit art. 210 teza a II-a din Legea dialogului social nr. 62/2011 . Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit prevederilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 61/2011 a dialogului social, publicată în M. Of.

nr. 322/10.05.2011, organizațiile sindicale, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2) ale aceluiași articol, printre care se numără și dreptul de a formula acțiune în justiție, în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora, au calitate procesuală activă. Pornind de la această constatare, statuată și prin decizia în interesul legii nr. 1 din 21 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (dată în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor, abrogată prin Legea nr. 62/2011 a dialogului social), și în lipsa unui text expres, prin aceeași decizie în interesul legii s-a arătat și care este instanța competentă teritorial să soluționeze acțiunile în justiție formulate de sindicate, în numele membrilor lor, în materia conflictelor de muncă.

Anume, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) [fost art. 284 alin. (2)] C. muncii, în vigoare și după abrogarea Legii nr. 54/2003, prin aceeași decizie în interesul legii, nr. 1 din 21 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul că: „instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiunii este cea de la sediul sindicatului reclamant”. Raportului juridic dedus judecății de o organizație sindicală nu îi sunt aplicabile prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, potrivit cărora „Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.

Aceasta, întrucât, dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social sunt edictate exclusiv în favoarea reclamanților persoane fizice, membri sau nu de sindicat, care au a opta, în cazul acțiunilor formulate individual în justiție (și nu prin intermediul sindicatelor), fie pentru instanța în a cărei circumscripție își au domiciliul, fie pentru cea în a cărei circumscripție își au locul de muncă. În speța supusă analizei, se constată că acțiunea este pornită de sindicat, în numele membrilor săi, astfel că acesta deține calitatea de reclamant.

Așa fiind, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii (Legea nr. 53/2003), în vigoare la data sesizării instanței, 22 mai 2015, de reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor, astfel cum aceste dispoziții legale au fost interpretate prin decizia în interesul legii nr. 1/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, competența de soluționare a litigiului dedus judecății aparține instanței în a cărei circumscripție își are sediul sindicatul, respectiv Tribunalului București.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2017.