ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2194/2015

Decizia nr. 2194/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și B. - Președintele A.N.R.P., obligarea pârâților la plata penalităților în cuantum de 100 lei/zi de întârziere din momentul nașterii obligației stabilite prin Sentința civilă nr. 472 din 7 decembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. 1140/46/2011, până la emiterea deciziei care să conțină titlul de despăgubire, și obligarea conducătorului autorității publice la plata unei amenzi pe zi de întârziere în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie, pentru neexecutarea sentinței menționate.

Prin Sentința civilă nr. 7 din 20 martie 2014, Curtea de Apel Pitești a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu aceasta în consecință, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Președintele Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor cu privire la penalități și a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și B. - Președintele Agenției Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. a formulat recurs.

2.1. Motivele de casare

Recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ori cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, că instanța a încălcat autoritatea de lucru judecat și că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept, motive de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

2.2. Principalele argumente invocate

A arătat recurenta-reclamantă că doar formal instanța a acceptat că titlul său executoriu, materializat în Sentința nr. 472 din 7 decembrie 2011, irevocabilă, obligă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, însă sentința nu cuprinde în dispozitiv o sumă de bani. Potrivit art. 41 din Legea nr. 165/2013, sunt exceptate de la această procedură sentințele definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a acestei legi și neexecutate încă, prin care se dispune obligarea C.C.S.D. la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Astfel, din moment ce actul nu a fost emis datorită pasivității pârâților, nu se poate vorbi de sume de bani care să urmeze procedura execuțională instituită prin noul act normativ. Rațiunea legiuitorului a fost aceea de respectare a principiului neretroactivității legii civile, legea făcând trimitere expresă la norma de aplicat pentru executarea hotărârilor judecătorești precum sentința ce reprezintă titlul executoriu.

Sentința nr. 472 din 07 decembrie 2011 a fost emisă sub imperiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și a tranșat acest litigiu pe fond, obligația Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor constând în stabilirea cuantumului despăgubirilor în urma conlucrării debitorului obligației cu un evaluator-prestator de servicii, măsura stabilirii de despăgubiri fiind perfect legală, neexistând posibilitatea restituirii în natură a imobilelor. Or, atâta timp cât debitorul refuză să emită titlul de despăgubire, creditorul nu are la îndemnă actul care să-i confere dreptul legitim de a se trece la executare potrivit art. 41 alin. (1) din noua lege.

Referitor la încălcarea autorității de lucru judecat, arată recurenta că pârâții neagă în continuare dreptul său, în pofida celor dispuse prin Sentința nr. 472 din 07 decembrie 2011, irevocabilă. Sentința recurată, care trimite la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 165/2013, procedură derogatorie de la termenul reglementat de art. 24 din Legea nr. 554/2004, îi creează o situație contrară normelor de drept aplicabile, în sensul că, deși nu a fost emis actul care să conțină suma de bani, se află în situația de a aștepta încă 6 ani pentru a fi emis acest act.

În ceea ce privește aplicarea greșită a normelor de drept material, susține recurenta că autoritatea publică avea obligația să procedeze, din oficiu, la emiterea titlului de despăgubire în termen de 30 de zile de la data comunicării Sentinței nr. 472 din 7 decembrie 2011, devenită irevocabilă la data pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, nr. 5298 din 12 decembrie 2012.

Arată recurenta că, față de dispozițiile O.U.G. nr. 4/2012, care a suspendat procedura administrativă prevăzută la Titlul VII din Legea nr. 247/2002 până la 15 mai 2013, ar fi trebuit avută în vedere perioada de pasivitate a autorității cuprinsă între data expirării celor 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței 472 din 7 decembrie 2011 și data de 15 martie 2012, data intrării în vigoare a ordonanței de urgență.

Instanța de fond a statuat că titlul executoriu nu poate fi valorificat pe calea acestei acțiuni, interpretare care face ca autoritatea publică să ignore în continuare titlul său executoriu, fără o justificare legală. De asemenea, arată că a nu-i recunoaște un drept legitim reprezintă și o discriminare a sa față de alți petenți cărora intimații-pârâți le-au dat curs dosarelor de despăgubire cu o vechime mai mică.

Intimații-pârâți Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și B. - Președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților au formulat, fiecare, întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

4.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în Completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 21 ianuarie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a formulat punct de vedere față de raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului, precizând, totodată, că a fost emisă Decizia de compensare nr. 1350 din 19 iunie 2014, prin care intimatul-pârât B., în numele și pentru Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, a înțeles să execute Sentința civilă nr. 472 din 7 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 1140/46/2011.

A depus copia deciziei de compensare, precizând că stăruie în soluționarea recursului.

Prin încheierea din 18 martie 2015, Completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

4.2 Cu privire la fondul recursului

Înalta Curte apreciază că nu se impune casarea hotărârii recurate prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

4.2.1 Analiza motivelor de casare invocate

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, verificând considerentele sentinței recurate, constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și explică, în mod convingător, soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat susținerile părților și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că nu se poate constata incidența art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a se putea dispune obligarea conducătorului autorității pârâte la plata amenzii.

Nici motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nu este fondat. Recurenta-reclamantă a invocat generic încălcarea principiului autorității de lucru judecat, pentru că nu a indicat care este hotărârea ale căror dispoziții nu ar fi fost respectate prin sentința recurată, ci s-a raportat la dispozițiile Sentinței civile nr. 472 din 7 decembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția de contencios administrativ și fiscal, față de a cărei neexecutare a solicitat sancționarea intimaților-pârâți și aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se impune casarea hotărârii recurate nici prin prisma acestui motiv.

Prin acțiune, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâților la plata penalităților în cuantum de 100 lei/zi de întârziere din momentul nașterii obligației stabilite prin Sentința civilă nr. 472 din 7 decembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. 1140/46/2011, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5298 din 12 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, până la emiterea deciziei care să conțină titlul de despăgubire, și obligarea conducătorului autorității publice la plata unei amenzi pe zi de întârziere în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie, pentru neexecutarea sentinței menționate.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii".

Potrivit O.U.G. nr. 4/2012, articol unic, "La data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare".

Înalta Curte reține că, potrivit art. 24 din Legea nr. 554/2004, în cazul neexecutării unei hotărâri judecătorești pronunțate de instanța de contencios administrativ, prin care o autoritate administrativă a fost obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze o operațiune administrativă, se poate aplica conducătorului autorității o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, iar reclamantul are drept la despăgubiri.

Ambele categorii de sancțiuni, respectiv amenda și despăgubirile, constituie forme ale răspunderii juridice, ca garanție a realizării dreptului de către subiectele de drept cărora le incumbă o anumită obligație.

În speță, potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Sentința civilă nr. 472 din 7 decembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția de contencios administrativ și fiscal, ar fi trebuit executată în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5298 din 12 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, respectiv până la 12 ianuarie 2013.

Or, în interiorul acestui interval, a intrat în vigoare, la data de 15 martie 2012, O.U.G. nr. 4/2012 prin care s-au suspendat procedurile de evaluare și de emitere a titlurilor de despăgubire, fără ca legiuitorul să facă vreo distincție între situațiile soluționate prin hotărâre judecătorească irevocabilă și celelalte cazuri, instituind un tratament unitar pentru toate persoanele ale căror dosare se află în curs de soluționare la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru antrenarea răspunderii juridice trebuie îndeplinite, cumulativ, o serie de condiții, între acestea fiind o faptă culpabilă și vinovăția celui care a cauzat prejudiciul.

Neîndeplinirea obligației de a executa o hotărâre judecătorească în termenul prevăzut de lege se poate circumscrie noțiunii de faptă culpabilă de natură a antrena aplicarea amenzii și a obliga la plata despăgubirilor reglementate de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Dar, pentru a se dispune aplicarea celor două categorii de sancțiuni trebuie să se dovedească și existența vinovăției celui obligat, respectiv acesta să fi avut o vină în neexecutare.

În cauza analizată lipsește acest ultim element esențial al răspunderii juridice.

Astfel, răspunderea reglementată prin textul de lege sus menționat funcționează ca o sancțiune a atitudinii de pasivitate a comisiei și a conducătorului instituției.

Urmare a suspendării prin lege a atribuției de emitere a deciziilor prevăzute de Legea nr. 247/2005, nu se poate reține culpa autorității în depășirea termenului de punere în executare a hotărârii judecătorești.

De altfel, în jurisprudența Curții de la Strasbourg, s-a explicat că atunci când autoritățile sunt obligate să execute o hotărâre judecătorească și nu îndeplinesc această obligație, pentru aplicarea unei sancțiuni trebuie să se aibă în vedere circumstanțele specifice fiecărui caz, precum și atitudinea autorităților, eventuala inerție a acestora (cauzele Fociac c/România și Sanglier c/Franța).

În speța care formează obiectul prezentei analize judiciare, autoritatea pârâtă nu se află în culpă, pentru că, prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012, s-au suspendat procedurile de evaluare prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Mai trebuie precizat că prin Decizia nr. 723 din 5 iulie 2012 a Curții Constituționale, O.U.G. nr. 4/2012 a fost declarată ca fiind constituțională. În motivarea instanței de contencios constituțional, care are același efect obligatoriu ca și dispozitivul, s-a avut în vedere inclusiv suspendarea executării procedurii de emitere a titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești.

Astfel, a arătat Curtea Constituțională că suspendarea procedurilor nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, având în vedere atât caracterul sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii având ca obiect despăgubiri rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăților, cât și valoarea titlurilor executorii în această materie, care este foarte mare.

În temeiul art. 147 alin. (4) din Constituția României și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii.

Având în vedere temeiurile constituționale și legale enunțate mai sus, la soluționarea prezentei cauze s-a avut în vedere decizia Curții Constituționale, atât în ceea ce privește dispozitivul cât și considerentele.

Înalta Curte mai precizează că, în raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 și O.U.G. nr. 4/2012 se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului, atât în ceea ce privește alegerea modalității de garantare a drepturilor patrimoniale cât și asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor.

O asemenea măsură nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, pentru că statul a aplicat același principiu tuturor celor aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele de apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată.

De asemenea, Înalta Curte mai reține că, până la data pronunțării prezentei, aspect adus la cunoștința instanței atât de recurenta-reclamantă, cât și de intimații-pârâți, intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a emis Decizia de compensare nr. 1350 din 19 iunie 2014, prin care a fost validată Dispoziția Primarului Municipiului Râmnicu Vâlcea și s-a emis decizia de compensare prin 90.900 puncte în favoarea recurentei-reclamante A., reprezentând valoarea imobilului teren situat în Municipiul Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea.

4.3 Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În consecință, nefiind motive de casare a hotărârii recurate, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. și a art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 7/F-CC din 20 martie 2014 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 mai 2015.

Procesat de GGC - GV