ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2397/2015

Decizia nr. 2397/2015

Asupra contestației în anulare de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 10 aprilie 2014, SC A. SA a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 1696 din 1 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Contestatoarea a arătat că instanța de recurs a respins calea de atac formulată de SC A. SA cu o motivare globală, fără a se referi în concret la fiecare dintre motivele de recurs invocate, fiind indicate, ca temei de drept al cererii, dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

S-a susținut că instanța de recurs a omis să cerceteze anumite motive de recurs, deși acestea au fost invocate și dezvoltate prin cererea de recurs și prin concluziile scrise depuse la dosar. Astfel, s-a susținut că instanța de recurs nu a analizat dacă în cauza dedusă judecății este îndeplinită condiția faptei ilicite, nu s-a răspuns la apărările privind autoritatea de lucru judecat invocată și nu s-a analizat deloc dacă sunt îndeplinite condițiile legăturii de cauzalitate și a vinovăției pârâtelor, ca elemente ale răspunderii civile delictuale.

Prin Decizia nr. 1696 din 1 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de SC A. SA împotriva Sentinței civile nr. 50 din 25 februarie 2013 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut că recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune în despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, despăgubiri pretinse în urma pronunțării Deciziei civile nr. 1335 din 17 decembrie 2009, al cărei dispozitiv a fost lămurit și completat prin Încheierea din 15 aprilie 2010, ambele pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/121/2008, hotărâri prin care s-a constatat că în mod nelegal pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați a anulat Convenția de eșalonare nr. 58/2003 și a obligat organul fiscal să respecte și să execute această convenție încheiată cu reclamanta.

Acțiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată, în urma probatoriului administrat, pentru că, în cauză, nu au fost dovedite elementele răspunderii civile delictuale.

Referitor la criticile formulate de recurentă, instanța de recurs a reținut că, prin Decizia nr. 1335/2009 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, nu s-a stabilit că s-ar fi săvârșit o faptă ilicită și nici nu s-a dispus anularea unui act administrativ ca nelegal, ci s-a constatat că a existat un caz de forță majoră în anul 2003, exonerator de răspundere pentru neexecutarea obligațiilor fiscale rezultate din Convenția nr. 58/2003, pentru perioada 2003 - 2009.

Instanța de recurs a reținut că, în raporturile de drept fiscal, cazul de forță majoră este reglementat expres de către dispozițiile art. 71 C. proc. fisc., care statuează că într-o astfel de situație, termenele prevăzute de lege pentru îndeplinirea obligațiilor fiscale, după caz, nu încep să curgă sau se suspendă, iar obligațiile fiscale se consideră a fi îndeplinite în termen, fără perceperea de dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, ori aplicarea de sancțiuni prevăzute de lege, dacă acestea se execută în termen de 60 de zile de la încetarea cazului de forță majoră.

A reținut instanța de recurs că organul fiscal a procedat la punerea în executare a hotărârii judecătorești și întocmirea unui nou grafic de eșalonare a debitelor societății, transmis acesteia la data de 15 februarie 2011, prin poștă, cu confirmare de primire, prin adresa din 10 februarie 2011, dar pe care societatea nu l-a respectat, pierzând în acest fel din nou facilitatea primită, deoarece a pretins ca decizia instanței o exonerează de la plata obligațiilor fiscale și că, pe perioada 2003 - 2010, i-ar fi fost pricinuite pierderi ca urmare a executării silite efectuate împotriva sa.

Societatea nu și-a îndeplinit obligația achitării debitelor în termen de 60 de zile de la data încetării cazului de forță majoră - considerată a fi data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești (data Deciziei nr. 1335/2009 a Curții de Apel Galați), instanța de recurs reținând că aceasta a pierdut și dreptul de a fi exonerată de la plata accesoriilor de întârziere calculate.

În ceea ce privește inițierea unor măsuri de executare silită de către organele fiscale, anterior pronunțării Deciziei nr. 1335/2009 a Curții de Apel Galați, aceasta reprezenta o obligație legală potrivit Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 26/2005 (art. 3 alin. (1) - (3)), act normativ care face referire și la măsurile de executare silită începute sub imperiul Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 40/2002. În plus, potrivit adreselor nr. 6338 din 10 octombrie 2012, nr. 11899 din 18 octombrie 2012 și nr. 24481 din 12 octombrie 2012 emise de Banca B. SA - Sucursala Tecuci, C. - Sucursala Galați și respectiv D. - Agenția Tecuci (anexate la dosarul cauzei, împreună cu extrasele aferente), SC A. SA nu a avut instituite popriri asupra conturilor sale deschise la aceste unități bancare, din partea niciunei instituții din subordinea Ministerului Finanțelor Publice, în perioada 2003 - 2009, fapt care conduce la concluzia că societatea a derulat liber operațiuni prin conturile respective, fără a fi împiedicată de măsuri de executare silită, instituite de organele fiscale.

Totodată, a reținut instanța de recurs că intimata a probat în fața instanței de fond că, în perioada 2003 - 2010, din poprirea asupra conturilor aparținând recurentei - reclamante s-a obținut doar suma de 2043 lei, sumă ce nu era de natură să afecteze activitatea societății.

În ceea ce privește înființarea sechestrului asupra unor bunuri mobile și imobile ale societății, acestea au rămas în custodia debitorului, fără a fi aplicate sigilii și existând posibilitatea folosirii lor, iar un bun imobil a fost adjudecat, într-adevăr, de administratorul societății, în calitate de persoană fizică, dar aceste măsuri nu pot fi considerate "ilicite", din moment ce "forța majoră" nu a fost adusă la cunoștința organelor fiscale până în anul 2009, neexistând un act anterior, cum ar fi un certificat eliberat de Camera de Comerț și Industrie a României.

Împrejurarea că reclamanta a parcurs procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 381/2002 (în prezent abrogată) pentru constatarea cazului de calamitate și acordarea unor despăgubiri nu putea fi considerată o comunicare valabilă, o punere în întârziere a organelor fiscale, deoarece această procedură este opozabilă doar Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și Guvernului României.

Instanța de recurs a reținut, cu privire la prejudiciul înregistrat de societate ulterior cazului de forță majoră din anul 2003, faptul că este relevant punctul de vedere exprimat de societate prin administratorul său, punct de vedere ce constituie anexa la raportul de inspecție fiscală din 11 iunie 2009, prin care se arată că SC E. și Ministerul Agriculturii au refuzat acordarea despăgubirilor solicitate conform contractului de asigurare pentru suprafața de 799 ha teren cu culturi de floarea soarelui, calamitată în anul 2003.

Referitor la critica potrivit căreia instanța de fond nu a avut în vedere raportul de expertiză tehnică depus la dosar și nu s-a pronunțat asupra anulării acestuia sau asupra efectuării unui nou raport, instanța de recurs a constatat că instanța de fond a analizat această probă, dar în mod argumentat a respins concluzia potrivit căreia paguba stabilită de expert ar fi fost provocată de pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați și Administrația Finanțelor Publice Tecuci, pierderile suferite fiind în mare măsură, consecința neîncasării unor despăgubiri ca urmare a unor calamități naturale și a unui management neperformant.

Față de împrejurarea că, în speță, măsurile de recuperare a unor debite întreprinse de Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați și Administrația Finanțelor Publice Tecuci nu reprezintă fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu în raport cu SC A. SA, instanța de control judiciar a concluzionat că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea contestației de față, analizând motivele formulate în raport cu hotărârea atacată și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge cererea, pentru considerentele ce urmează:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăși instanței ce a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Înalta Curte a constatat că această cale extraordinară de atac de retractare este deschisă exclusiv pentru situațiile prevăzute de art. 317 și art. 318 C. proc. civ., fără ca instanța de retractare să poată proceda la o reapreciere a probelor sau a dispozițiilor legale aplicabile în cauză.

În conformitate cu dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Înalta Curte reține că prin contestația în anulare formulată s-a invocat faptul că instanța de recurs a omis a cerceta unul dintre motivele de casare, arătându-se că nu au fost analizate motivele privind îndeplinirea condiției faptei ilicite, nu s-a răspuns la apărările privind autoritatea de lucru judecat invocată și nu s-a analizat dacă sunt îndeplinite condițiile legăturii de cauzalitate și a vinovăției pârâtelor, ca elemente ale răspunderii civile delictuale.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma dispozițiilor care reglementează contestația în anulare, Înalta Curte a constatat că decizia în cauză nu se circumscrie ipotezei arătată de contestator, respectiv aceea prevăzută de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., întrucât procedând la analiza dispozițiilor legale în raport cu decizia atacată, instanța nu a putut identifica vreo omisiune de a cerceta vreunul dintre motivele de casare sau modificare a hotărârii atacate.

Astfel fiind, verificând incidența dispozițiilor art. 318 teza a II-a, respectiv necercetarea unui motiv de recurs, Înalta Curte reține că dispoziția invocată are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare prevăzute de art. 304.

Procedând la analiza motivelor de recurs, considerate a nu fi analizat de instanța de recurs, instanța de retractare a constatat că instanța de recurs a analizat motivele invocate, motiv pentru care cererea contestatoarei nu poate fi primită.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de SC A. SA prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B. împotriva Deciziei nr. 1696 din 1 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de Contencios Administrativ și Fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2015.

Procesat de GGC - NN